Ideea acestui articol mi-a venit când am fost nevoit să iau pauză după o căzătură urâtă lăsată cu urmări pe suflet și pe corp, dar din fericire nu și pe biclă. 😁😁😁😁Eram pe la Topoloveni, mergeam greu cu vânt de față și lateral dreapta când un cablu de pe marginea drumului a ținut morțiș să se agațe de ghidonul meu și a zis "STOP!". Eu, ca un ilustru zburător, am decolat instant, dar gravitația a fost mai tare decât avântul meu spre înălțare și m-a chemat la sol. Brusc, fără preaviz, am purces cu capul și umărul stâng spre spargerea asfaltului. Misiune eșuată. Cască spartă, umăr bulit, genuchi și sold în flăcări sângerii, cot zdrelit și deget mare de la mâna stângă dat peste cap. După câteva clipe de admirat cerul albastru, m-am ridicat cu greu, parcă era prea bine la orizontală, deși de-a latul drumului. Au oprit oamenii cu mașinile să vadă dacă mai trăiesc, dar eu înjuram de tatăl focului la adresa căzăturii și a prostiei (mele sau a altora, nici nu mai conta). I-am asigurat că nu e nevoie de ambulanță și am început să mă adun. Și să îmi adun din lucruri. Bicla, ce minune!, era întreagă, doar Garmin-ul zburase de pe ghidon, în rest, doar praf. E bine. Din păcate, echipamentul e rupt, casca e spartă, dar trebuie să ajung acasă pe roți. S-a dus naibii orice target de timp și viteză medie. Și mai aveam atât de puțin până la Topoloveni când se schimba vântul și puteam să îi dau. Eeh, am rupt fâșul la propriu, nu mai pot să îl rup acum la figurat. Dar am ajuns acasă până la urmă, ca să pot salva tura și scrie rândurile astea, clar.
Fiecare căzătură are urmările ei, dar și învățăturile de rigoare. Prima e că nu ies fără cască, indiferent de drum și vreme. Dar asta o aplic demult. Apoi, mai mare atenție la drum când bate vântul, să nu mai stau cu mufa în ghidon să fiu aero că devin aero. Cam atât. Sau să nu mai stau cu ochii în cifre ca bou'-n socotitoare. Zic.
Dar ce vreau eu să discut aici nu e siguranța sau starea drumurilor, ci posibilitatea ca într-o bună zi să nu mai poți face anumite lucruri din motive obiective. La ce ai putea să renunți, ce ai putea să nu mai faci dar totuși să continui să trăiești din plin?! Clar că nu se pune problema de alegere, că nimeni nu ar vrea să renunțe la plăceri, la bucurii. Dar ce ai putea să pierzi și totuși să continui sa trăiești cu plăcere!? Cred că nimic nu e indispensabil, poate doar oamenii dragi, dar și ei dispar la un moment dat și tot trebuie să trăiești. La fel cred că și dacă îți pierzi ceva membre, tot mergi înainte. Sau șchiopătezi! Chit că nu la fel, dar viața e doar una și trebuie să o trăiești cu tot ce are ea, bun sau rău. Cu accent pe ceea ce e bun, așa îmi planific fiecare zi. Te mai dai peste cap, mai rupi un cot, mai înjuri, dar trebuie să găsești partea pozitivă din fiecare zi și să încerci să te bucuri de viață. Nu e ușor, nu e simplu, eu am deja peste 10 ani de când mă educ sa fiu mai pozitiv, mai lipsit de griji și stres, mai bucuros de tot ce am și mă înconjoară. Cred că e la fel ca atunci când mergi cu bicicleta și condițiile sunt potrivnice, gen frig sau ploaie sau vânt, treci prin ele cu bucuria de a ajunge la destinație în ciuda a orice întâmpini pe drum. Cum bucuria de a pedala depășește clar greutățile de pe drum, cred că așa e și în viață, dacă privești partea plină a paharului, capeți o oarecare liniște și bucurie când îți analizezi viața. Gradul de satisfacție și împlinire e mult mai mare când conștientizezi greutățile dar și momentele de fericire, iar când tragi linie, dă cu plus. Acesta e scopul meu în viață: să mă bucur de ea cât e, cât se poate de mult și de des. Și dacă pe parcurs mai pierd din avânt din cauze obiective, să nu mă îngrop de viu, zic, că bucurii se mai găsesc, nu-i bai!
 |
| Sus-jos! |