Istoria tricourilor

     Frate, o să o dăm în modă și pălăvrăgeală "eftină". E clară treaba că bate vântul în podul gol din capul meu. Lasă că îmi pun eu termopane și gata "corentul". Nu îmi place moda, dar am o afinitate pentru tricouri. Nu ude, nu e un articol dubios! 😃 Cumva, treaba asta e destul de serioasă și are o istorie, pentru fiecare mare tur existând un tricou distinctiv pentru lider. E adevărat că sunt mai multe culori și tricouri în fiecare mare tur, dar eu mă voi ocupa de cel mai important, acela care e purtat de liderul din clasamentul general. Ideea a pornit de la faptul că lumea nu știa cine e liderul cursei în zilele de alergare, era praf, erau haine de diferite culori, echipe și echipamente. Așa că era nevoie de o identificare ușoară a liderului, ca să îl știe lumea, frate! Și să îi ceară autografe, desigur. Mai greu cu selfiurile, că era un aparat foto cât o casă!

     Începuturile erau gri, indiferent de tur, așa că o să colorăm articolul în galben prima oară, cu Turul Franței. Cel mai prestigios tur dintre cele trei mari, o adevărată sărbătoare închinată ciclismului, umbrită însă de scandalurile de dopaj și anumite probleme legate de interese fățișe ale organizatorilor pentru bani și influență. Cineva zicea că orice publicitate, negativă sau pozitivă, este bună, că sporește interesul și atrage bani. Nu știu ce să zic, dar ciclismul câștigă în popularitate pe zi ce trece, și datorită spectacolului oferit de gladiatorii moderni așezați în șa, sau ridicați, depinde de fiecare cum merge. Asa că lumea e cu ochii pe ăia buni ca pe butelie. Și chiar așa, buteliile erau galbene la un moment dat!               

     Acest tricou are numele din apa de botez "maillot jeune", citește așa: ma-io jon 😃😃 Dude, French it uuuup! Hai că parlim și franțuzește. Istoria lui începe in 1903, la primul tur al Franței. Câștigătorul de atunci, Maurice Garin, purta o brățară verde ca semn al dominației sale, dar jurnaliștii se plângeau că le e greu să îl distingă în pluton, așa că, dupa vreo 10 ani, in 1913, apar primele însemnări despre tricoul galben. Belgianul Philippe Thys a fost rugat de organizatorul cursei, Henri Desgrange, să poarte un tricou colorat. Acesta a refuzat inițial, spunând că va fi foarte ușor de reperat de concurenții direcți, dar la cerințele directorului său, a cedat insistențelor și s-a îmbrăcat cu dedicație. Potrivit surselor oficiale ale Turului, primul tricou galben a fost purtat în 1919 de liderul cursei, Eugene Christophe. Galbenul a fost ales pentru a marca primul sponsor al turului, L'Auto-Velo, un ziar care era printat pe hârtie galbenă. Au fost si ceva controverse la început, pe lângă faptul că era din lână, mai era și galben si cel care îl purta arăta ca un canar. 😃😃

Care e galben, frate? 

     Pentru că îmi plac cifrele și mai puțin cuvintele, o să bag și ceva date legate de numărul de zile în galben, așa, de dragul statisticii. Cele mai multe zile petrecute în galben se adună în dreptul lu Eddy Merckx, 96 la număr, care a adunat și 5 victorii în clasamentul general. Pe doi vine Bernard Hinault cu 75 de zile și pe trei Miguel Indurain cu 60 de zile în galben, ambii având tot 5 victorii in Marea Buclă. Un rutier foarte iubit și respectat care apare în acest top este Fabian Cancellara, ciclistul cu cele mai multe zile în galben, 29, dar fără o victorie la general. Ar părea frustrant, dar omul a zis că nu ar fi avut cum să se lupte la clasamentul general câtă vreme abilitățile de cățărător îi lipseau aproape cu desăvârșire. Oricum, tare! Apare și un italian p-aici, cu 34 de zile în galben și 2 victorii in Tur, Ottavio Bottecchia. Grande! Primul ciclist care apare în listă și e încă activ e britanicul Chris Froome, cu 59 de zile în galben și 4 victorii. Cel mai bun ciclist, după părerea mea, care nu apare în lista noastră este Lance Armstrong, care a adunat 7 victorii în Turul Franței, dar i-au fost retrase titlurile din cauze nu prea clare, cică de la dopaj, dar ceilalți se dopau și ei, dar nu au pățit nimic. La naiba! Americanul a strans 83 de zile în galben, fiind de fapt pe locul 2 all time! Huoooooo WADA și UCI! 

     Acum ne ocupăm de "come si dice", adică Italia lui Raducioiu. "Maglia rosa" se cheamă, "Rosa" se citește "roza", deci, roz. Sună a LGBT, dar mie chiar îmi place rozul. Turul Italiei se cheamă "Giro", adică tur, simplu. Turul Italiei a avut prima ediție în 1909, dar tricoul roz al liderului din clasamentul general a apărut abia în 1931. Sponsorul principal și organizator al cursei era Gazzetta dello Sport, era și este tipărit pe hârtie roz, asa că alegerea culorii a fost simplă. La fel ca în Turul Franței. Francesco Camusso e primul om din istorie care a purtat tricoul roz, câștigând Giro în 1931. Cele mai multe victorii în Giro, 5, au fost obtinute de Fausto Coppi, Eddy Merckx și Alfredo Binda, dar cel din urmă nu a avut noroc decât la un singur tricou, câștigând 4 tururi înainte de 1931. Mamma mia, ce ghinion! La numărul de zile în roz, conduce detasat Merckx, cu 77 de zile, urmat de Moser cu 57, Gino Bartali având 50 de zile în roz. Cam scurt paragraf cu tricoul roz, să mai caut chestii! Bun, cică primul care a purtat tricoul roz (nu neapărat câștigat ca lider al turului) a fost Luigi Ganna, un cărămidar din Lombardia. Iar cel mai tânăr câștigător al tricoului roz a fost Fausto Coppi, care avea mai puțin de 21 de ani. Au fost cicliști care au purtat tricoul roz pe durata întregului tur: Merkx, Alfredo Binda, Costante Girardengo și apoi Gianni Bugno. O altă chestie importantă este că ultima etapă se termină mereu în Milano, cartierul general al Gazzetta dello Sport.

Il Pirata - Marco Pantani

     Hablas espanol? Nu, nu, nu vreau să vă vând căpșuni. Lo juro! Habar n-am cum se scrie, mi se flendură tricoul rosu. Stai așa, că ăsta știu că se scrie: "maillot rojo". Turul Spaniei a avut prima ediție în 1935, un pic mai târziu decât Turul Franței sau Turul Italiei, dar nu contează. Important e că avem un al treilea mare tur. Să vedem despre ce vorbim aicilișea! Cică problemele cu războaie mondiale și civile sau sărăcia au făcut ca Turul Spaniei să se țină anual doar din 1955. OK, nasol. Mai departe. Liderul din clasamentul general poartă tricoul roșu. Scuze, Turul Spaniei se numește "Vuelta". Treaba cu culoarea a fost cam aburită la începuturi, a pornit de la portocaliu in 1935, apoi din '41 a fost alb și apoi galben din '55 până în '98 a fost galben, doar în '77 mai fiind portocaliu. Din '99 a fost auriu și abia din 2010 culoarea a devenit roșie. Frate, afumați rău spaniolii ăștia! Acum, zău dacă mai pot să fac un clasament al tricourilor de lider in Vuelta, așa că enumerăm doar victoriile: Roberto Heras, 4 bucăți, urmat de Alberto Contador și Tony Romiger cu cate 3. Cel mai bătrân câștigător este americanul Chris Horner în 2013, la aproape 42 de ani. Primul câștigător in 1935 a fost belgianul Gustaf Deloor, la doar 21 de ani. Tot el a câștigat și în 1936 când l-a bătut pe fratele său, Alfons, ieșit pe 2. Tare familie! Și dacă nu știai, Vuelta se disputa primăvara, până în 1995, când a fost mutat în august pentru a nu mai fi atât de aproape de Giro. 

Tot un ziar, dar fara hartie color. Saraki!

     Am lăsat la urmă triocul curcubeu. Nu, nu e lgbt. E doar un tricou alb cu 5 dungi, colorate la fel ca și cercurile olimpice: verde, galben, negru, roșu și albastru, doar în ordinea asta. Acest tricou este purtat de campionul mondial din anul respectiv la o anumită disciplină din ciclism. Și sunt multe, frăție! Pe mine m-au interesat doar șoseaua, contratimpul, ciclocrossul și mtb. Restul, pentru cine are chef. Eu unul nu apreciez ciclismul artistic, de exemplu! 😃😃😃 Primul tricou curcubeu a fost purtat în 1927 de italianul Alfredo Binda. Nu avem un singur maestru la numărul de victorii, sunt mulți cu câte 3, Eddy Merckx și Peter Sagan, sau Binda și Oscar Freire, dar doar Sagan a câștigat 3 consecutive! Legat de acest tricou avem un singur aspect delicat, și anume blestemul tricoului curcubeu. Se spune că purtătorul său nu va câștiga nicio altă cursă până nu îl va preda un an mai tarziu, existând foaaaarte multe dovezi, unii chiar au murit vn timp ce îl purtau Dar au fost multe cazuri în care campionul mondial câștiga lejer curse fiind îmbrăcat cu el, deci nu se aplică mereu. Dacă nu îl porți, că ești cam obligat, bagi la loz în plic o amendă de până la 5000 de franci. Elvețieni! Neutri, zău așa! 

     În Turul României, câștigătorul poartă tricoul galben. Ca francejii, deh! Hai că am muncit un pic. Dacă am reușit să nu te adorm,  dă-mi un semn. Să știu să nu mai scriu atât, că mă plictisesc și eu! Hai cu andrelele alea odată! 

Despre viață. La mare.

     Am fost deja de două ori la mare anul ăsta, dar pe fugă, de dimineața până seara. Acum, am reușit să ne urnim și să stăm mai mult, deși împrejurările nu erau dintre cele mai fericite, cu știri pesimiste despre creșterea numărului de îmbolnăviri și mai ales cu reportaje negative în legătură cu buluceala de la mare. Și, ce să vezi, era doar la știri! Am ajuns luni dimineața, pustiu. OK, vei zice că era după week-end, dar nu ne-a păsat, a fost super-liniște, puțină lume pe plajă. Azi e vineri și a început să se aglomereze pe stradă, cel mai probabil se va vedea și pe plajă. Acum suntem pe cameră, e prea cald la nisip, am o cafea și niște chef de scris. 

     De când am venit, ne-am bucurat la maximum de plajă, de apă, de soare, de vânt. Un pic disperați să prindem toată ziua la plajă, să ne bronzăm, de parcă ăsta e ultimul episod cu mare și soare. La naiba! Nu am realizat disperarea decât în momentul în care am decis cu soția să ne luăm o lună la mare. Da, da, ai citit bine: o lună! Am negociat prețul, am obținut o cotă decentă, am parafat înțelegerea. De pe 15 august până pe 13 septembrie o să fim constănțeni. 

     Frate, imediat ce am stabilit asta, să vezi ce relaxati ne-am trezit a doua dimineață, nicio grabă, niciun stres. Știam că mai avem o lună de mare la dispoziție, parcă timpul și spațiul au căpătat alte dimensiuni. Ca prin magie, am aflat că atunci când ceva limitat își mută granița puțin mai departe, devenim mai neglijenți și atenția se concentrează pe alte subiecte. Oare așa e și cu viața? Pentru că nu avem un termen concret, avem impresia, greșită de altfel, că nu se termină? Că ne putem irosi zilele că oricum mai sunt multe acolo de unde vin? Cred că o experiență utilă ar fi să stăm de vorbă cu o persoană ale cărei zile sunt numărate, la propriu. Să vezi acolo disperare să traiești fiecare clipă, minut, oră, zi, la cea mai mare intensitate! Cum ar fi ca într-o zi să îmi spună un doctor că nu mai pot merge cu bicicleta decât un anumit număr de zile?! O să înnebunesc?! Nu cred. Dar sunt sigur că voi aprecia fiecare pedală, fiecare tură și mai mult. În apărarea mea pot spune că reușesc să mă bucur de fiecare tură, deși uneori mă concentrez pe rezultatele turei, în lupta mea cu ceilalți concurenți de pe strava. Dar așa văd eu turele, turele mele, ca pe niște bătălii din care obțin o super-satisfacție, fără să mă justific în fața cuiva care vede altfel mersul cu bicicletă! 

     Dacă vrei să treacă timpul mai greu, stai cu ochii pe ceas, o să pară că trec greu chiar și secundele. Problema e că timpul doar va trece când tu te uiți tâmp la un cadran cu cifre fără să obții nimic. Sau poate ăsta e modul tău de a face față stresului și ecranul ăla te face zen, habar n-am! Dar dacă vrei să știi, asta chiar e o noutate, timpul trece cu și fără voia noastră! De aceea eu vreau să îl fac să conteze, făcând lucrurile care îmi plac cât de mult timp pot, că doar sunt și constrângeri și obligații care mă abat de la starea mea, dar le iau ca pe un rău necesar și mă bucur și mai mult de timpul meu, în felul meu. Tu îți dai seama că noi o să stăm la mare o lună!? Pare mult, dar dacă avem multe de făcut în acest timp, nu va mai fi așa de lung! Plus că voi avea și bicicleta cu mine! Acum să vezi vânătoare de kom-uri la mare! Și vânt, frăție! Hai să facem valuri!😃

Vise si visuri. Specialized.

     Hai că încep un foileton de o să mă țină minte și "Tânăr și neliniștit". Am zis să mă arunc asupra unor subiecte pe care le pot copia frumos de pe net. Mă prefac că știu despre ce e vorba, sunt scrise mai așezat, nu seamănă cu stilul meu zăbăuc. Dar mai bag și eu de la mine câteva cuvinte, să miroasă a original pe la colțurile paginii. Măcar atât. Am trecut pe la Colnago mai devreme, acum mergem la o altă bicicletă pe care am avut-o, Specialized, și am zis să învăț și despre istoria ei câte ceva, să nu mor ignorant. Adică prost. Povestea mărcii americane se înscrie în visul american, cu urcușuri si coborâșuri, profit și faliment, probleme și reușite.

     Compania, Specialized Bicycle Components, Inc., a fost înființată în 1974 de Mike Sinyard, un ciclist pasionat, în Morgan Hill, California. El îsi vânduse VW Bus pe 1,500 USD ca să finanțeze o tură ciclistă prin Europa unde a cumpărat niște pipe si ghidoane de la Cinelli, pe care le-a adus în SUA. El a început să importe componente de biciclete italienești pe care le găseai cu greu pe piața americană. Compania lui a început să producă pentru prima dată componente în 1976, un cauciuc de bicicletă pentru touring. În 1981 începe să producă primele sale biciclete, 2 modele: un sport-touring, Sequoia, și o bicicletă de sosea, Allez. Tot în 1981 Specialized a început să producă primul mtb de serie mare, Stumpjumper, un nume cunoscut și în zilele noastre, încă fiind produs și vândut cu mare succes. Designul era semnat de Tim Neenan pentru toate cele 3 biciclete, dar se bazau pe un desen original al lui Tom Ritchey, faimos producător de cadre.

      La începutul anilor '90, Specialized a introdus în producție un nou model, sub marca proprie, separată, Globe. Un model de oraș, care însă nu a avut succesul scontat și producția sa a fost întreruptă, Specialized luând hotărârea de a produce biciclete pentru oraș sub numele propriu. La fel, în 1995, a fost lansată marca de biciclete Full Force, un model ieftin de mtb care să se vânda în hypermaketuri și magazine de articole sportive, o decizie taxată imediat de magazinele de biciclete care vindeau Specialized și aveau acum o concurență neloială din partea companiei. În 1996 Mike Sinyard a trimis o scrisoare cu regretele și scuzele sale către toți dealer-ii, dar răul era deja făcut, Specialized pierzând 30% din vânzările din magazinele partenere, și, conform spuselor lui Sinyard, compania a fost la câteva sute de dolari distanță de declararea falimentului.

     În 2001, Merida Bikes, un brand taiwanez de biciclete, a cumpărat 49% din acțiunile companiei pentru 30 milioane USD, dar Mike Sinyard a rămas acționar majoritar și președintele comitetului director. În prezent, Specialized e unul din cei mai mari producători de biciclete din SUA, alături de Trek și Giant.

     Nu am atins subiectul biciclete de șosea, încă, dar încep acum. Prima mea cursieră a fost o Merida de aluminiu, mărime 58, eu "port" 54 la șosea, deci cam mare. Mă lungeam pe ea ca pe canapea, mă dureau toate cele, dar băgam și ture de peste 200 de km. Deci nu era atât de nașpa! Și văzusem eu la un prieten drag un Specialized Roubaix, o cursieră de carbon cu ceva inserții ciudate în furci care să amortizeze din șocurile produse de denivelările drumului. Gata, d-aia vreau și eu! Și când am ajuns la salonul bicicletei, la standul Specialized, un băiat priceput mi-a îndreptat atenția spre Tarmac, o cursieră mai rigidă, tare, reactivă, făcută pentru viteză. Hmmm, Dițescule, păi te las cu Roubaix-ul tău și îmi iau Tarmac, frate! Nu am avut bani pentru una nouă, luăm sh. Merge. Am făcut rost de bani, de la bancă, desigur, și mi-am cumpărat cea mai tare cursieră! Parol! Tarmac SL3, așa se numește, roșu cu negru (Milanista i-am zis cu drag), cadru carbon de 54', roți Fulcrum Racing 3, echipare 2x10 Ultegra. Bineeeeeeeeeee! Acum să ne dăm! Și m-am dat vreo patruj' de mii de km. Din nou, parol. L-am folosit cu drag și spor, pe toate suprafețele, în toate imprejurările, pe toate tipurile de vreme, mi-a implinit dorința de a mă simti ciclist. Acum a apărut varianta cu frâne pe disc și schimbătoare electronice wireless. O bijuterie. La pret de diamant rar, 11,000 USD. O bagatelă!

     Sigur că vei spune că nu au pe ce să ceară atât de mulți bani, dar e tehnologia, sunt materialele, e echiparea, roțile. Toate costă bani. Și marketingul. Dar nu e doar atât. Știu că sunt multe echipe în World Tour care merg pe Tarmac în toate marile tururi cicliste, și contează să vezi așa ceva. Plus că sunt atâția câștigători de curse și tururi care au mers pe Tarmac, prea mulți ca să îi enumăr acum. Dar e mai mult de atât, eu chiar am avut și stiu despre ce e vorba, nu e doar marketing. E știința de a crea o bicicletă versatilă pentru orice și oricine, începător sau profesionist. De fapt, pentru aproape orice, că eu nu aș cumpăra-o pentru a merge la muncă, mi-aș bate joc de potențialul său. Sigură, rapidă, compactă, frumoasă. Pierde unele puncte la rezistența cadrului, dar nu poți obține o greutate redusă altfel, așa că e un compromis acceptabil! Hai cu loto! Păsărelelor, găinaț, vă rog!😃😃😃😃

Presiunea

     Cuvântul ăsta îmi place și nu prea. Ultimele săptămâni la muncă au început să pună o amprentă serioasă asupra bunului mers al psihicului meu și mă resimt. Toată viața simțim presiuni din toate părțile, de când ne naștem începem să resimțim presiunea așteptărilor de tot felul, de la a vorbi la o vârstă cât mai fragedă, mersul, să fii frumos, deștept. Am ratat cu brio, nu am bifat nimic, dar presiunea am tot resimțit-o. Trebuie să te ridici la nivelul așteptărilor. Încep părinții și rudele, care ascultă de gura lumii. A naibii gură! Să fii creț, să nu ai părul lung, fără blugi tăiați. Norocul meu că nu am ținut cont de asta, am purtat ce blugi am vrut, am avut plete colorate, tatuajele nu mi-au plăcut, că băgam și d-alea. A venit liceul și trebuia să fim primii la orice, mai putin la absențe. Aici am cochetat cu primul loc, deși stăteam în ultima bancă. Banca glumelor și rataților! Viață, vărule, am avut doar o corijență, la chimie, 4, in clasa a X-a. Nu știu ai mei de ea! Sau cred eu că nu știu! 😃😃😃

      Apoi a venit bac-ul. De la nota de trecere am ajuns la așteptări ireale de la familie și lume. Aici nu am mai ratat cu brio, am învățat ceva "că-conta" la admiterea de la ASE, așa că am încecat să nu fiu leneș, și am luat nota bună. Nu știu cât de pe bune a fost nota mea finală, ținând cont că media pe 4 ani de liceu a fost de 7 și ceva, iar eu am avut la bac 9,41, dar să privim înainte. Doamne-ajută la toată lumea! La ASE, iar, presiune. Să intru la buget, că deh, dă bine la cv și la tabloul familiei în lume. Norocul meu că am învățat analiza matematică de unul singur, că al meu profesor ne învăța/preda cum se rezolvă probleme de olimpiadă și noi nu știam ecuațiile de gradul 2. Păi ce pretenții să mai avem la integrale!? Din nou, eram la pregatire la cel mai bun (sau mai degrabă cunoscut ca bun) prof de mate din oraș, dar dacă nu învățam eu, intram la "cu taxă", cum au pățit leneșii mei colegi de suferință. 

      Facultatea era o gradiniță cu copii mari, mergeam rar, că purta ghinion, important era să trecem anul, să nu pierdem nimic. Am fost în grafic, aici nu mai resimțeam vreo presiune de undeva. Dar începuse perioada în care lumea avea și job, uite, ăla merge și la scoală și la muncă, tu de ce nu!? Pffffuuuu, jale! Hai și cu jobul! Pa-pa, facultate, până la licență. Așa au trecut anii 3 și 4. Până la ziua cea mare, licența, frăție!

      Duminică, ziua dinainte, am învățat și eu 5 ore, de la 12.00 la 17.00. Atât. Nu jur, că nu am de ce. Luni la prânz era scrisul. M-am pregătit temeinic, nu puteam să întârzii, stăteam prin Titan și am plecat mai devreme de acasă, să fiu sigur. Aveam în buzunar buletinul și un pix albastru, în mână "Gazeta sporturilor". Blugi și tricou largi. Nu mă interesa neapărat să iau atunci, mai era sesiune și în februarie. Dar când am ajuns acolo, toată lumea voia să ia atunci, să nu mai aștepte. Așa că presiunea a început să crească. Au urcat și pretențiile mele, 6, conașule, să fie de trecere. Nu am exagerat, că aș fi vrut mai mult, că eram chiar porc. Sau mai porc. Când am intrat în sală, normal că nu cunoșteam pe nimeni, dacă nu am fost la școală, bine că știam măcar sala! În jurul meu doar fete, culte și tocilare. Am pus-o! Bag crucioace la chept și mă înclin la zei! Vin subiectele: iar bag crucioace! Ce e, frate, acilișea!? Din 40 de grile, știu 12. Nu e bine, domnule chestor, nu e bine! Iar crește presiunea! Mai trebe 8. Norocul meu că una din fete are nevoie de ajutor și eu știu răspunsul la intrebarea ei. Booooooooooon! Amu' facem troc! Nota finală la scris: 8.40. Ceeeeeeeeeeeeeeeee!? Tocmai s-a evaporat presiunea!

      Doar "umpic", desigur, că acum iar am pus-o, am oralul cu o zi mai devreme. Noaptea o pierd făcând rezumatul unei lucrări primite de la Moș Craciun. Nici nu mai știu despre ce era. Iar presiune. Dorm o ora și mă prezint la oral, cu blug și cămașă normală, mai aranjat, așea. Vine și randul meu, sunt prea obosit să am emoții, fie ce-o fi! O tută de secretară imi pune 10 intrebări! Ai ghicit, am avut răspuns pentru toate! Ce bulan! Nota 10. Media, 9.20. Media pe 4 ani - 7.14. Cât de tare sunt!? Chef și panaramă au urmat apoi în 2 ani de master, terminat cu 8, Econometrie. Bună și aia!

      Apoi joburi, multe, parcă prea multe. Iar presiune: pai de ce nu ai și tu un job liniștit, și cu mulți bani!? Ete că nu se poate din prima, așa că mucles! Trec anii, merge vechimea, dar ce faci, nu intri și tu în rândul lumii!? Nuntă, familie, copil, casă. Offf, hai să le bifăm! Și le-am bifat! Mai târziu, dar mai bine! Că știam ce îmi doream, nu a fost de gura lumii! 

     Acum simt doar presiunea familiei de a face lucrurile cum trebuie, habar n-am ce-o mai fi și asta, dar mergem înainte! Încă am blugi largi, am barbă, păr tuns scurt de pușcărie, sunt slab de mor dar nu mor, nu am o mașină nouă, avem cel puțin o casă, un copil bun, am plantat ceva pomi, deci ia mai scutiți-mă cu achiesarea la nu-știu-ce norme sociale! Sunt așa cum îmi doresc și nu îmi pasă de presiunile exterioare! Mă stresez pentru sănătate și muncă, mai puțin pentru bani, mă stresez pentru libertate și visuri despre orice, sunt probleme de rezolvat. Dar gura lumii nu mai e una dintre ele! Mai era și presiunea exercitată de social-media, dar aia chiar e de ignorat, dacă ai 2 neuroni, că nu tot ce vezi pe net e și adevărat. Așa că mai ușor cu poze aranjate și vacanțe inchipuite! Îmi plac maxim pozele cu toată familia zâmbind, dar soții sau copiii au fard peste vânătăi! 😃

     Era să uit, presiunea în pneuri, aia e importantă, frate, că dacă nu e potrivită, faci pană sau merge bicicleta greu! Deci e bună și presiunea la ceva! Dar contează nivelul și abordarea! Restul sunt cuvinte! Hai cu manometrul, vărule!😃

Vise și visuri. Colnago.

     La naiba, cică visele devin realitate! Păi să începem să visăm la chestii serioase, cum ar fi să câștig la loto și apoi să îmi cumpăr cea mai tare bicicletă pe care am văzut-o până acum. E vorba de un pricăjit de Colnago V3Rs, o bicicletă nonconformistă pentru cultura și tradiția Colnago, care are un fel deosebit de a suda cadrele de carbon, unic în lumea ciclismului. Dar, deh, curentele din modă și noile tehnologii nu puteau fi lăsate deoparte de unul din cei mai cunoscuți și apreciați constructori de biciclete. Așa că au băgat și ei un cadru aero, nu e primul, au mai avut câteva inainte, dar mie ăsta chiar îmi place. Clar puriștii vor arunca cu blasfemii și bidoane spre fabrica din Taiwan sau birourile din Italia, dar asta e altă discuție. Fiecare cu gustul și gusturile lui.

     Istoria Colnago nu e lungă, dacă o compari cu istoria bicicletei. Dar are un farmec aparte și dacă vrei, te poti îndrăgosti de această emblemă a ciclismului italian și mondial. Povestea incepe simplu, într-un atelier de reparat biciclete din Cambiago, via Garibaldi. Omul, Ernesto Colnago, era mecanic de biciclete și la un moment dat a început să sudeze și niște cadre, că doar la dolce vita îi permitea din plin. Frumoasă pasiune! Dar înainte de asta, ca să lucreze în fabrica de biciclete Gloria din Milano, a modificat data nașterii pentru se putea angaja de la 13 ani. S-a apucat și de curse, dar o căzătura urâtă a pus punct carierei sale de ciclist. Și s-a orientat spre mecanică. Și a ajuns omul și în Turul Italiei în 1954, la 23 de ani, ca mecanic secund în echipa Nivea-Fuchs a lui Fiorenzo Magni, care a și câștigat Turul Italiei atunci. Pe care l-a câștigat și Gastone Nencini doi ani mai târziu pe un cadru făcut de Colnago. Apoi a avut de-a face și cu echipa națională a Italiei care a câștigat aurul la Olimpiada din 1960 de la Roma pe o bicicletă Colnago, prin Luigi Arienti la proba de urmarire pe echipe, deși bicicleta purta un alt nume. Campion under-cover, ce tare! El a mai continuat să livreze cadre care purtau un alt nume, dar asta nu l-a impiedicat să ajungă la echipa Molteni a lui Eddy Merckx. În 1970, cursa monument Milano - San Remo e câștigată de Dancelli și Colnago decide să folosească asul de treflă ca simbol al afacerii sale. 

     În 1972, Colnago construiește un cadru revoluționar, din tuburi sudate special și folosind materiale foarte ușoare, care a adus greutatea bicicletei la doar 5.75 kg. Cu această bicicletă, Eddy Merckx stabilește recordul orei. Apoi in 1974, numele Colnago este pentru prima dată asociat unei echipe de ciclism, italienii de la Scic. In 1979 și 1983, Giuseppe Saronni câștigă Turul Italiei pe o bicicletă Colnago, și aduce aurul acasă pe saua Colnago de la Mondialele de Ciclism din 1983. Saronni și Colnago rămân impreună și la echipa Lampre intre 1991 și 1999, și apoi din 2007 la prima echipă arabă din pluton, UAE. La Olimpiada de la Moscova din 1980, Colnago furnizează bicicletele echipei naționale a Rusiei, iar în 1981 îl ajută pe Freddy Maertens să devină campion mondial la Praga. Cu echipa olandeză Kwantum Hallen are o colaborare de 25 de ani până in 2008 fiind cea mai lungă colaborare de până in prezent. 

     În 1983 apare Colnago Master, un model de cursieră cu o construcție unică, cu cadru de oțel sudat la rece, cu secțiunea în formă de stea, cu o furcă "Precisa" cu brațe drepte și nu curbate. Senzație! După metal și alte combinații de materiale, Ernesto Colnago a decis să folosească și carbonul la construirea cadrelor, dar fără prea mare succes. Asta până la modelul C-40 lansat cu ocazia aniversării cu numărul 40 a lui Ernesto. Desi multă lume s-a temut că e prea firavă, mai ales pentru a rula în Paris - Roubaix, cam cea mai dură cursa din calendar. Și, ce să vezi!? În 6 ani a câștigat de 5 ori, iar în 1999 tot podiumul este compus din rutieri pe Colnago. S-a câștigat Turul Spaniei pe un Colnago în 1994 prin Tony Romminger care bate și recordul orei. Au mai fost victorii în Turul Italiei prin Pavel Tonkov, campionatele mondiale în 1995 prin Abraham Olano și în 1996 prin Johan Museew. În 2004 câștigă Oscar Freire campionatele mondiale la Lisabona iar în 2007 câștigă tricoul de cel mai bun cățărător în Turul Franței un anume Michael Rasmussen și Denis Menchov câștigă Turul Spaniei două luni mai târziu.

     O noutate o reprezintă câștigarea campionatului mondial de ciclocross în 2008 prin olandezul Lars Boom, pe un Colnago C50 Cross. Fapt repetat de belgianul Sven Nys in 2013 pe un Colnago Prestige. În 2011 în Turul Franței, francezul Thomas Voeckler poartă tricoul galben pentru 10 zile, călare pe un Colnago C59. Fetele nu puteau lipsi din lista lungă de victorii prestigioase, o ciclistă pe nume Elisa Longo Borghini câștigând Turul Flandrei în 2015 pe un Colnago V1-R. 

     O enumerare succintă a unui repertoriu de victorii în curse care mai de care mai importante și mai dificile. S-au adunat 62 de titluri mondiale, 21 de mari tururi, 38 de curse clasice și 18 medalii olimpice de aur. 

     Am încercat să nu mai fiu atât de ignorant și să îmi cunosc și eu agregatul, pe care alerg ca un zăbăuc când am bilet de voie de la soție și de nevoie de la doctor. Am câteva mii de km în șaua lui și sper să mă mai țină obrajii și scarabele mulți ani de acum încolo. Normal că îmi plac bicicletele noi, cu frâne pe disc, cu cadre aero, dar parcă nu pot renunța încă la rulajul fin, precis și confortabil oferit de cadrul de carbon, mai greu decât altele, dar mai atent lucrat, mai gros și rezistent la lovituri, și cu lucrătura de maestru sculptor a îmbinărilor cadrului. Mă uit cu jind la modelul cel mai nou și mi-ar plăcea să îl am în garajul improvizat, dar adun cam greu 10,000 de iepuroi ca să îmi gâdil papilele gustative cu savoarea numită Colnago V3Rs, cu frâne hidraulice pe disc și schimbătoare electronice și 12 pinioane la spate. Parcă prea avansat pentru un bătran ca mine, așa că nu aș tuși deloc călare pe un Colnago C64, cu frâne clasice pe jantă și schimbătoare cu cablu. Bicicleta de dar nu se caută la dinții de la angrenaj! Hai cu loto, neamule!

Colnago V3Rs