De acum încolo, mă vezi pe alt blog

 Te rog să intri aici pentru noutăți pe blog nou . 

Wout al meu

     Iarna asta nu prea am scris despre eroul meu din ciclism, de șosea sau ciclocros, Wout van Aert. A avut un sezon de ciclocros nu tocmai de succes, când s-a luptat cu Mathieu van der Poel a pierdut aproape mereu, noroc că au fost și curse când olandezul a lipsit și a câștigat el. O singură victorie a obținut în fața lui, fix în ultima cursă, la Benidorm în Spania. Cea mai frumoasă cursă din an, cea mai disputată și spectaculoasă. A avut și ceva noroc pentru că Mathieu a căzut sau a avut probleme tehnice, dar victoria e tot victorie. Și apoi a început sezonul de curse de șosea. Au fost curse pe toate meridianele, Australia, Asia, Orientul Mijlociu, America de Sud, dar toată lumea aștepta cu înfrigurare deschiderea sezonului in Europa. Si a început cu niște curse mai mici în Spania. A fost Clasica de Almeria unde l-a ajutat pe colegul Olav Koij (da,da, așa se citește, stai liniștit). să câștige. Apoi a venit Clasica de Jaen, unde pornea ca mare favorit, dar a făcut pană fix când se încălzeau treburile și nu a mai putut reveni în frunte. Dar a terminat pe ultimul loc, nu a abandonat și îl respect pentru asta. A urmat Volta ao Algarve în Portugalia. Aici s-a prefăcut că merge pentru general, dar doar a vrut să se testeze. A reușit o victorie la sprint în etapa a 3-a, dar nu s-a putut bate la clasamentul general, câștigat de belgianul Remco Evenepoel. Apoi a fost pauză până la deschiderea oficială a sezonului de clasice pe pavate în Belgia. Omloop het Niewsblad (nume de ziar) a fost pe 24 februarie. A câștigat slovenul Jan Tratnik, colegul de echipă al lui Wout. El a venit doar pe trei, dar a dat semne de formă bună și semnele au devenit realitate a doua zi, pe 25, in Kuurne - Brussels - Kuurne, unde s-a impus din evadare. Nu a avut rival la sprintul în trei, dar faptul că a fost în evadare a arătat că e pe drumul cel bun spre o pregătire fizică exemplară pentru marile curse de anul ăsta. E prima oară când caștigă la Kuurne, bravo lui. 

    A hotărat să rateze niște curse mari doar pentru a încerca să câștige Turul Flandrei și Paris - Roubaix, două monumente care îi lipsesc din palmares. Mâine e Milano - San Remo, primul monument al anului, pe care Wout l-a câștigat o dată, așa că nu se mai complică. Am impresia că a schimbat tactica și anul ăsta vrea să se concentreze pe el, pe rezultatele lui, să scrie el istorie, nu să îi ajute pe alții din echipă să o scrie, așa cum a făcut în anii anteriori când se sacrifica prin Turul Franței. Pe lângă aceste două monumente, anul ăsta vrea să fie bun și la Jocurile Olimpice (am înțeles că Olimpiadă e incorect spus) de la Paris. Și campionatele mondiale din Elveția. Eu îi simt lipsa, nu îl văd în cursele în care de obicei alerga, dar încerc să îl înțeleg și îl susțin la greu. Haide, Wout, fă-ne mândri!😀😀😀😀

Wout și măgarul pentru locul I din Kuurne.

Cea mai cea

     Tot scriu aici despre trăiri și simțiri, amintiri și bazaconii. Cred că am plictisit pe toată lumea cu aberațiile mele, dar eu îi dau inainte cu tupeu. Am încercat să pun aici o parte din sinceritatea mea, dar am păstrat o oarecare distanță când a venit vorba de familia mea, fetele mele. Eee, uite, am scris despre Emma de ziua ei, acum de ce nu aș scrie și despre Corina de ziua ei!? Că până la urmă ea e jumătatea mea, cea bună, desigur. Sunt atâtea lucruri pe care aș putea să le pun aici și să îmi înțelegi sentimentele pentru ea, dar nu e cazul. Fiecare trăiește și iubește în stilul propriu, fiecare sac are peticul lui. În cazul meu, pot să zic că eu sunt peticul, norocos din cale-afară și fericit că are un scop. Nu suntem cuplul perfect, și nici nu cred că vrem, ne certăm din orice dar măcar suntem pe aceeasi lungime de undă când vine vorba de lucruri serioase, facem o echipa bună și Emma e un copil norocos, zicem noi, părinții perfecți, deh! Stiu mulți oameni care nu mai reușesc să vadă în cel de lângă ei un partener și se alege praful. Orice relație presupune muncă asiduă și uneori de Sisif chiar, dar nu se poate altfel. Cred că trebuie să fim pretențioși cu jumătățile noastre astfel încât să existe mereu ceva de făcut, ceva de rezolvat, o mică nemulțumire care trebuie înlăturată. Când totul merge perfect poate să intervină plictiseala, banalul. Cum e aia, nu există bine fără rău. Mamaia mea dragă îmi zicea că nu există bordei fără ceartă, nu poți trăi în armonie perfectă, chiar și când cei doi parteneri sunt asemănători în dorințe și năzuințe, construcție sau preferințe. Când diferențele sunt prea mari, cum ar fi cele de vârstă sau de limbă, cred că se strică șandramaua. Sunt anumite lucruri pe care nu le poți depăși oricât de mult și-ar dori cei doi. Eu mă consider norocos că m-am însurat cu cel mai bun prieten și reușim să lucrăm împreună la familia noastră. Mă laud că am cea mai frumoasă, deșteaptă și inteligentă femeie din lume și mă bucur de ea în fiecare zi. Am avut și noi momentele noastre mai puțin bune, dar le-am depășit și acum trăim o oarecare liniste și împlinire. De ceva timp am început să nu mai fiu atât de vehement în discuțiile pe care le purtăm pentru că mi-a dovedit de atâtea ori că are dreptate. Dar eu sunt un "Gică-contra" înnăscut și nu renunț să îmi susțin cauza, oricât de pierdută ar fi. Are mereu dreptate și nu îmi place să recunosc asta, dar este o realitate. Am avut de renovat o garsonieră și eu am avut 2 cazuri în care am susținut sus și tare că trebuie să facem ca mine, cu argumente normale. M-a convins să facem ca ea și a fost perfect. De exmplu, să modificăm ghena. Eu nu am vrut, că muncă și praf. Ea a vrut pentru spațiu. Dacă nu făceam ca ea, nu descopeream țeava de aerisire a blocului care era spartă la noi în drept și tot mirosul de wc urca la noi în casă și puțea de îți muta nasul. 1-0 pentru doamna. Și sunt atât de multe alte exemple, că umplu blogul cu situații când a avut dreptate. Și i-am dat-o, de fiecare dată. Mereu mi-a placut să mă contrazic și o fac în continuare, dar cu ea nu prea îmi merge. Are argumentul de fiecare dată. Mă bucur că am un asemenea companion de drum și sper să ne plimbăm de mână pe aleea bătrâneților noastre. Hai Doamne-ajută și ura la toată lumea! Să fim iubiți!💕💕💕💕💕💕

Queen C. My precious!

Brașov, brașoave

     Haide bună dimineața. V-a mai trecut greața? Nu prea mai știu rime pentru "dimineață", o las așa. Am avut parte de o lună plină la muncă, am reușit să ne facem cifrele și în weekend am avut putere și gânduri pozitive. După ce sâmbătă am băgat șmotru la o garsonieră, și nu am putut aduna prea mulți kilometri, în ziua de duminică am primit liber. Măi, știi ce e ăla câine scăpat din lanț!? Ridică-l la puterea "n". Apoi înmulțește-l cu el însuși și ajungi aproape de starea mea de fapt. Frate, am rupt fașul. Am plecat la plimbare spre Brașov, cu gândul să mă întâlnesc cu cineva care vindea niște șosete de ciclism, dar am gândit că dacă plouă prea tare sau îmi e frig și greu, o iau înapoi și primesc ciorăpeii prin colet. Deci nu e niciun stres. Un prieten din Brașov mi-a zis să îl anunț când mai ajung pe acolo, dar neștiind programul și traseul exact, am hotărât să nu încurc pe nimeni. Deci, tură singuratică, așa cum m-am obișnuit. Cu o seară înainte am pregătit totul, echipament și mâncare, noaptea am dormit destul de bine, dar aveam emoții. Sunt totuși peste 200 de kilometri, nu o să fie ușor. Plus că eu în perioada asta sunt pe acumulare, nu pe efort, vedem ce iese. 

    Somn fără vise, m-am trezit cu ceasul, proaspăt ca un ghiocel primăvara. Afară înnorat, dar nu plouă și e uscat pe jos. Bag o portie mare de fulgi, mă îmbrac si plec. Niște picături ciudoase au așezat praful pe mașini, dar nu mă opresc ele. Vânt de față până la Câmpina, încerc să nu forțez, dar abia mă mișc, așa că voi crește ritmul și îmi asum că stric antrenamentul. Aia e! Nu vreau să mă întorc mâine, la naiba. Niciun fel de coloană de mașini la Nistorești, începe să plouă, nu foarte tare, dar se udă jos și mă ud jos. Bleah. Cred că mă întorc la Sinaia, nu am chef de udătură toată ziua. Dar după Posada se usucă, hai că se poate. Număr kilometrii rămași, tot scade distanța, haide că mere. Mă opresc să mănânc, mai dezmorțesc bazonul, mă simt bine, nu am forțat atât de tare. Dacă aș fi menținut ritmul de la Câmpina, sigur mă oboseam. Așa, doar dau din pedale și mă bucur de peisaj ca un pastilat. Traficul e normal, trec de Sinaia și depășesc coloana de la Bușteni. Vântul bate de spate, fluier și mă alint că merg bine. Predeal, gata. Până aici am mai fost. După aia, e teritoriu nou, coborârea e faină până în Brașov, unde ajung pe la 13, așa cum mă înțelesesem cu vânzătorul. Ne întâlnim, amabilități despre distanțe și efort, apoi pizza de la Luca și Fanta fără portocale. Incep să mă răcesc, trebuie să cumpăr baterii pentru stopul spate care e moale. Pierd jumate de oră, dar o tai spre casă. 

    Vântul e frontal acum, până sus în Predeal nu am cum să trag. Mă mir că nu mă dor picioarele, doar gâtul e țeapăn, nu mai sunt obișnuit cu ture mai lungi de 3 ore. Eu deja am patru. Sunt 10-11 grade, e plăcut, dar vântul îmi zboară mucii și se opune mișcării mele. Pe la Timisul de Sus mă alerg cu niște câini, care au chef de joacă și îmi strică media. Sunt prea frumoși ca să îi alerg cu pietre, îi dau mai departe cu zâmbetul pe buze și ceva înjurături în gând. Urcarea e moale, dar vântul o face grea. Număr kilometru după kilometru, fac calcule, mai cânt și fac rime, sau fac rime și cânt, că m-am plictisit. 5 ore și sunt sus la Predeal. Gata, de aici e doar la vale, păcat că e doar vântul de față care îmi ia basca pe sus. Nu prea e nici trafic, că nu prea e zăpadă, ce să vezi. Drumul e uscat, deocamdată e bine. Mă întrec cu Regio, la vale suntem egali, dar prinde viteză și îl "las" să plece. Apare și coloana de mașini specifică DN1. Începe din Predeal, după borcan, spre Azuga. Nu e bine. Traficul nu mă mai ajută, muncesc singur și merg pe jumatea drumului. Picioarele nu se opun, ba chiar începe să îmi placă ritmul susținut, mă salut cu motocicliștii și mă înjur cu șoferii care nu îmi fac loc. Sigur că sunt puțini, mult mai puțini decat cei care respectă bicicliștii, Doamne-ajută, e bine. Și începe ploaia la Bușteni. Măi, dar plouă ca lumea, îmi intră apă și în gânduri. Mi se îneacă toate bărcile, dar sunt la vale și am altă stare. Vântul bate dar mă mai ajută traficul. Planul e să beau o cola la Sinaia.    

    Gata cola, gata masa, gata pauza. Am mâncat dar am înghețat. O să fie greu să mă încălzesc pe coborâre, dar îi dau înainte cu tupeu. Și cu apă la galoși și obraji. Iar coloană. Acum e până la Comarnic. Frățieeee, niciodată nu am văzut coloană pe sensul ăsta de mers, atât de lungă, noroc că din când în când se mai eliberează și nu merg chiar singur, mă ajută tirajul creat de mașini. Pârtieeeeee! Trece Comarninc, trece Câmpina, hai că încă e bine. S-a uscat de-acum și zburd pe câmpiile mele verzi. Apare Florești, trag dreapta, mai am 17 kilometri. Pe drum îmi propusesem să nu fac mai mult de 7 ore jumate, dar nu mi-a ieșit oricât de tare am mers la final. Efortul depus începuse să blocheze mușchii imediat ce mă ridicam din șa, deci nu mai era loc de tras, doar să ajungem acasă. Și am ajuns. Rupt, dar plin de zâmbet. A fost o zi bună prin munții patriei, cu de toate, ca o șaormă mioritică. Am avut și ciobănești în meniu, pupa-i-aș de numa'-numa'. Hai sănătate și spor în toate, mă bag la munci și produs bani. Pauză de la plăceri, până vineri. Sau...!? 😁😁😁😁😁

Poză de la Sorin, de pe alt traseu, dar mi-a plăcut si am furat-o.

Fericirea are gust de ciocolată

     Sau de ciocolată cu vișine. Și marțipan deasupra. Frate, am mâncat dulce de mi-a stat insulina-n gât, am rupt-o pe diabet zilele trecute, odată cu ziua Emmei. Ne-am organizat și am bifat câteva zile la munte. Cum unde, la Vila Bran, desigur. Am luat conje' regulamentar, și am reușit să mă deconectez corect și complet de la muncă, Doamne-ajută la toată lumea. Am participat la toate activitățile posibile, seara picam lați de oboseală, dar ne-am distrat peste masură și ne-am bucurat de zilele libere ca niciodată, așa cum îi șade bine oricărui pământean. Ziua Emmei e pe 18, am avut tort cu marțipan și figurine, o minune de tort, cel mai frumos pe care l-am văzut în viața mea. Emma a fost în al nouălea cer, oamenii de la pensiune ne cunosc și ne-au făcut o surpriză cu toate mascotele cântându-i "la mulți ani!" de ne venea să plângem de bucurie. Si ea abia s-a abținut. Apoi am avut parte de o altă mare bucurie. Un tip Bartie, de pe la youtube, pe care Emma îl știe demult, urma să aibă un recital în seara aia. așa că am făcut niște poze, a stat de vorbă cu Emma câteva minute și pe urmă i-a urat și "la mulți ani!" împreună cu oamenii din restaurant. Apoi ne-a dat și autograf. Emma era în al nouășpelea cer, a zis că e cea mai fericită aniversare din viața ei. Nici nu mai știa ce să facă, ce să zică, am avut parte și de dans și muzica, mâncare bună. Ce să îți mai dorești!? Poate niște dansuri populare a doua zi, sau un foc de artificii. Sau foc de tabără cu vin fiert, ceai și muzică folk. Sau o petrecere câmpenească, dansuri populare și fasole cu ciolan, murături și vin și țuică. Lista e lungă, nu te rețin, dar am avut distracție la super-ofertă și am tras lozul cel mare cu fericire. Nu a mai contat că nu a fost zapadă, că a și plouat un pic, sau că am făcut o grămadă pe drum de la și spre Târgoviște. Aia e. Hai să ne bucurăm împreună de fiecare zi, așa cum noi facem de când s-a născut Emma, ne certăm mai puțin și râdem mai cu poftă, trăim mai mult zilnic și tragem la fericire mai abitir. La mulți ani, Cici, te iubim enorm, artista noastră!💖💖💖💖💖💖

Fix Emma.

Adevăr sau provocare

     Haide bună dimineața la toată lumea din comitat și din afara lui. Văd pe rețele o oarecare încordare cu privire la subiecte noi, cel puțin pentru mine, dar nu le prind decât mai tarziu, așa, că eu nu sunt conectat la tot ce se întâmplă, și aflu ultimul. Poate e mai bine, că așa am timp să adun informații și să nu mă reped ca găina la muci. Acum e lumea ofuscată pentru că a început o artistă să cânte despre problemele femeilor din Romania, despre relele tratamente și asuprirea fetelor în societatea românească. Noi ne credem buricul pământului și ne atacăm imediat ce ni se spune ce defecte avem. Noi nu privim substanța, fondul problemei, ci analizăm doar forma. Ne deranjează tonul și cuvintele, dar nu ne afectează deloc adevărul din acestea, realitatea pe care continuăm să o ignorăm doar pentru că nu ni se întâmplă nouă. Suntem o societate profund misogină, vezi numărul mic de femei aflate la conducerea instituțiilor sau chiar corporațiilor străine, care au câteva capete cu păr lung in post de CEO, dar prea puține. Suntem niste vajnici neanderthalieni care dau cu bâta în capul oricărei femei care îndrăznește să gândească sau să vorbească. Nu mă recunosc în astfel de abordări, dar sunt sigur că am în sânge, in adn, asuprirea femeii. Mă lupt cu starea asta naturală și încerc să respect sexul feminin, aplicând chiar o discriminare pozitivă, mai ales că femeia e "sexul slab", altă idioțenie. Femeia trebuie tratată ca egalul bărbatului, dar nu cu pretenția ca și ea să execute aceleași munci precum bărbații, că e o prostie. Plus că femeia dă naștere copilului și are o imensă povară de dus, fizic și psihic. Noi doar ne bucurăm de procreere, ea duce greul. Nu știu care e soluția, ce trebuie să facem ca să schimbăm abordarea, să îmbunătățim situația femeii în societatea noastră. Mă bucur că la școală avem parte de tratament corect și fetele sunt egalele băieților, se joacă împreună, învață împreună, dar tot am o teamă legată de viitor. Încerc să o învăț pe Emma să fie încrezătoare, curajoasă, să aibă grijă la oameni, să nu îi creadă orbește pe oamenii din viața ei. Să fie conștientă de calitățile ei, dar și de defecte, să le accepte, astfel încât să nu sufere când va fi ținta ironiilor sau "bullying"-ului atât de prezent în cotidianul nostru. 

    Hai că m-am depărtat de subiect, un pic. Voiam să vorbesc despre adevăr, cât de incapabili suntem să acceptăm niște realități crude, care dor al naibii, și e mai simplu să le ignorăm, sau să ne supărăm când cineva ni le spune in față. In loc să mulțumim când ni se arată ce defecte avem astfel încât să devenim mai buni eliminând problemele, noi ne îngropăm capul în nisip și facem pe bosumflații când suntem criticați. Trebuie un minimum de inteligență ca să îți dai seama că ești prost. În România, doar 40% au 12 clase, 16% au studii superioare. Păi ce pretenții să mai avem? Am zis de atâtea ori că educația e soluția, numai învătând vom putea fi mai buni. Poate de aceea și suntem atât de sensibili, că doar atât de duce capul. Asta e abordarea naturală și normală pentru niste oameni inculți, ne-educați, săraci și murdari. Câtă vreme nu avem scoală, nu vom avea nici șansă la un viitor mai bun. Nici Dumnezeu nu ne salvează. Ne rugăm degeaba. Schimbarea începe cu noi, dar nu mă văd reușind să îi schimb pe cei cu care interacționez. Dar o să încerc!

Involuție scrie pe noi.

Wout cel bun

 

Ultima găină din Classica Jaen.

    După cum bine știi, Wout e eroul meu. Și când câștigă dar și când pierde. A început anul la șosea cu ceva rezultate notabile, dar a și terminat o cursă pe ultimul loc, o premieră în viața lui de profesionist. Cumva, îl apreciez și mai mult, pentru că asta arată că respectă sportul, alegând să termine ultimul o cursă în care a avut ghinionul să facă o pană fix când se încingeau lucrurile. A tras cât a putut de tare să recupereze, dar nu a reușit, așa că a venit pe ultimul loc. Și ce să vezi, nu a murit. Și eu am venit printre ultimii la o cursă de șosea, nu am vrut să abandonez, chiar dacă eram rupt de o pântecăraie căcăcioasă, am ales să termin cursa și am fost foarte mândru de mine. Chiar și la campionatele naționale de ciclocros am ieșit ultimul din categoria mea, nicio rușine aici. Cred că momentele astea "proaste" te întăresc, normal că sunt și zile slabe, când nu îți iese nimic, dar trebuie să mergi înainte. E o vorbă: viața e la fel ca mersul pe bicicletă, ca să îți menții echilibrul trebuie să mergi înainte. Nu poate să fie numai bine, nu mai apreciezi binele dacă nu ai și un pic de suferință și chin în program. Că așa stau lucrurile, nu le-am inventat eu, nu am cum să le schimb, așa că lucrez la mine și la abordarea mea.

     Revenind la Wout, a avut câteva curse, unele bune și altele rele ca rezultat, dar obiectivul era să se pregătească pentru cursele importante din primăvara asta, adică Clasicele din Belgia. Din acest punct de vedere, cursele sunt foarte bune, pentru că s-a incordat și a văzut care îi este nivelul, unde mai are de lucrat și ajustat. O să fie nebunie maximă, sunt sigur, sper doar să fie sănătos și să nu rateze vreo cursă din motive medicale. Mai ales că în perioada asta toată lumea are câte ceva. Emma, săraca, are cel mai prost început de an, varicelă plus gripă și acum ceva pe la stomac, bine că e vacanță și nu lipsește de la școală. Vezi, și aici e ceva pozitiv, la naiba: nu lipsește de la școala pe care o iubește atât de mult. Dar ne facem noi bine. E aiurea să fii în formă și să ratezi obiective importante din carieră, de aceea eu mă bucur că nu sunt sportiv iar dacă mă îmbolnăvesc, nu ratez decât zile de muncă și ceva iesiri la noroi și pace interioară, nicidecum nu trece timpul degeaba. Abordarea mea e din ce în ce mai pozitivă, mai ales de când am ales să retrogradez ciclismul pe poziții inferioare în topul priorităților, astfel încât e liniște și în casă și în suflet. Doamne-ajută la toată lumea! Acum mă duc să mă schimb și bag o tură de șosea iar mai pe seară o alergare ușoară de 5 kilometri, așa cum îi stă bine unui pasionat de ciclocros ca mine!

Cel mai primul.

O zi bună

     Haide bună dimineața la toată lumea. Era să scriu lunea, dar e miercuri azi. M-am apucat de un alt blog, pe care o să vreau să îl promovez, dar o să dau de știre când îl gătesc. Ascult la Pătraru și muncesc, mă delectez cu ceva rapoarte și raporturi productive cu englejii mei. De ceva timp am ajuns să mă bucur de echipa mea, cu care mă înțeleg de minune și colaborăm exemplar, suntem pe aceeași lungime de undă și ne facem treaba cât mai bine impreună. E perfect să simți că faci parte dintr-un grup care are rezultate foarte bune și datorită ție, când ești numit "lipiciul" care ține echipa unită. Deși lucrăm de departe și ne întâlnim rar spre deloc și fizic, avem o relație bazată pe încredere și sinceritate, știm că orice problemă are o rezolvare și avem înțelegere pentru zilele proaste ale celorlalți. Clar nu ajungi aici peste noapte, e nevoie de timp, energie și dedicație. Am 12 ani la compania asta și aș ieși la pensie de aici, așa de mult îmi place ce fac și cu cine lucrez. Din păcate însă, niște idioți de la butoane au hotărât să mai trec și pe la birou, deși nu am niciun coleg în București și mă duc doar ca să fie drumul cu oameni. Mai zicem de comunism că ne prefăceam că muncim. Păi ăștia nu își dau seama că eu o să fiu demotivat să mai rup norma? Niște proști cu diplomă, care încearcă să se facă remarcați. Mă gândesc că poate se simt amenințați de inteligența aritficială, citesc articole pe net că interviurile de angajare se vor face on-line de către roboți. Și atunci ăștia din HR încearcă să arate că și ei știu să facă lucruri. Dar, pentru că sunt foarte proști, fac un căcat praf. Am colegi care au plecat din companie ca să poată munci de acasă la alte firme, poate și pe mai puțini bani. Și erau oameni cu 20 și ceva de ani de experiență la noi. Lasă, nașule, că e bine și cu oameni noi care habar n-au să citească sau să gândească, de care tot angajații vechi au grijă să învețe și să deprindă mersul. Ne adaptăm, ca de obicei, la orice schimbare, anul ăsta a început în forță, complet diferit de ceilalați 11, parol. Au cam luat-o razna mai-marii încercând să acopere găurile de anul trecut. Deja ne-am amanetat viitorul, rupem norma dar e aproape imposibil de recuperat. Dar, hey, cine sunt eu să mă opun curentului?

    Munca e normală, zic eu, viața de familie e pe plus, Doamna mea a sărbătorit a 28-a primăvară săptămâna trecută și ne-am distrat la un concert Vama. La întoarcere eram așa de bine dispus că m-a luat radarul. 108 pe ceas, vericule. Și nu am găsit nici permisul care se ascunsese într-un ungher de ușă. Numa' astea două făceau 2000 RON, bossulică. Și un bec de far ars. Încă 330 RON. Bă, ești nebun, păi suntem la nuntă și se strigă darul!? Norocul meu că domnul polițist a fost de treabă și mi-a dat amendă doar pentru bec. Băă, esti nebun!? Am scăpat cu 165 RON. Să vezi ce cuminte sunt pe stradă, nu mai trec de 90 in oraș.😀😀😀😀😀 Glumesc, desigur, nu merg ca nebunul, dar nici cu 50, îmi pare rău. Am grijă la pietoni, îi las și pe alți șoferi să treacă, sunt de treabă, dar nu pot să stau aiurea, am treburi. Eu m-aș plimba doar cu bicicleta prin oraș, că e cel mai eficient mijloc de transport, dar nu mă risc să îmi expun copilul la traficul modern idiot. De aia sunt prizonierul masinii. Plus ales că avem de renovat un imobil și e de cărat la materiale și chestii, alergătura și stres. O căcărează de garsonieră necesită buget și energie cât pentru patru camere, zău. Exagerez, dar începem să ne săturăm de lucrări. Atât de tare ne-am săturat, că am schimbat și baia noastră de acasă, că tot ne-am obișnuit cu stresul. Dar am cam obosit, noroc că am parte de bilete de voie și mai zburd prin comitat, mai ales cu ciclocrosul meu de la Dițescu pe care îl alerg prin păduri și pe coclauri nelocuite și nelătrate. Viața e frumoasă când scapi de probleme, dar problema e că zilnic sunt probleme de rezolvat. Deci viața nu e frumoasă. Logica mea suferă un pic, pentru că eu simt că am o viață frumoasă, cu împliniri și bucurii, cu probleme și încurcături deopotrivă. Clar și tu ai bucurii și probleme, dar ține de tine care atârnă mai greu la cântarul vieții. Al meu e pe plus, și am de gând să îl țin așa pozitiv cât oi trăi. Am noroc dar și depun energie să fie așa, nimic nu e simplu sau gratis, e nevoie de sacrificii și compromisuri, educare și adaptare continue. Hai că am aberat un pic și azi, mă reîntorc la muncile campului, ca să fie mâncare și biciclete!

Ce vremuri!

Crede și nu cerceta

     Haide bună dimi la toata lumea frummy. E sâmbătă, e devreme, cam înnorat, dar sunt pe plus. Suntem în catonament la Moreni. Adică am bilete de voie să bag măcar câte trei ore pe zi cu bicicleta. Eu aș băga și mai mult, dar nu e cazul, am în grafic tot 10 mii pe anul ăsta și e timp, nu mă grăbesc, deși am avut cea mai slabă lună în ianuarie, dacă nu socotesc post-operatoriul. Dar nu am murit de ciudă, ce să vezi, nu m-am stresat. Am avut mai puțini kilometri și pentru că am mers prin pădure și pe coclauri cu Merida Xcross de la Dițescul meu, așa că disțantele s-au scurtat considerabil. Mai e și perioada asta în care doar acumulez kilometri, zona 2 din 5 ca efort, un fel de procesiune fără popă. Am băgat și câteva sesiuni pe trainer, ca să vezi dedicație și devotament. Din păcate, o varicelă și o gripă A au lovit-o pe Emma, și anul ăsta a fost mai mult cu boală decât pe afară și la scoală. Tare ciudate vremuri. Niciodată nu am stat atât în casă, fără prieteni și plimbări, fără școală și teme. Pardon, teme am făcut, dar ne trezeam fără ceas pe la 9 și ne făceam program liber, lejer. Emma nu prea știa ce să facă, să se bucure sau nu, pentru că îi place școala foarte mult, dar i-a plăcut și vacanța prelungită. Cărui copil nu-i place să se culce tarziu, să se trezească fără stres, să facă teme când are chef, cu pauze în unele zile. Atat că i-a lipsit joaca pe afară si copiii cu care se mai întâlnea. Plus colegii de la școală. Și doamna, că și de ea îi era dor. Cea mai mare problemă a fost cu pastilele. Ne-a dat doctorul o târnă de medicamente. Pentru Emma, dar și pentru noi, că musai să luăm ceva ca să ne protejam. Zici că am fost la cumpărături, cu coșul am ieșit. Și o grămadă de bani. E scump să fii bolnav, nu se merită. Mai bine sănătos. 

    Ideea scrisului de azi a venit de la dom' doctor. Eu îl știam baiat bun, dedicat meseriei lui de pediatru. Incă mai cred că e dedicat, dar nu îl mai cred băiat bun. Am început să îl bănuiesc de muncă în folosul companiilor farmaceutice, că prea ne-a dat o listă lungă de pastile. Știam că farmacistele au liste de bonusare pentru anumite vânzări de medicamente, și în loc să îți dea ce e mai bun, îți dau ce trebuie să vândă în luna aia. Nu e corect și cinstit, dar merge banul, așa că să mă ia naiba pe mine de bolnav în nevoie. Nu mai ai încredere în nimeni, toți vor să tragă pe tine. Ajungi să îi privești pe toți ca pe niște hoți și te comporți ca atare. Nu îmi place deloc viața asta în gardă, dar nu ai încotro, că pierzi pe toate planurile, mai ales financiar. Unde te uiți, toți vor să se ridice, să fie mai în față, calcă pe oameni și pe suflete. Știu că am mai scris despre asta, și o să mai scriu. Nu știu care e soluția, cred că educația e baza unei societăți sănătoase, de aceea insist ca al meu copil să facă școală, să învețe, să citească mult, să facă sport, mișcare, să aibă mulți prieteni și să aprecieze mai mult tot ce are și trăiește. Nu am fost niciodată de acord să trăiești prin copil și realizările lui, dar musai să îi oferi tot sprijinul și toată dragostea posibilă ca să aiba un parcurs echilibrat, să știe de unde pleacă și să aibă vise și așteptări pentru care să muncească. Nimic nu e gratis în viață, trebuie să depui efort în orice direcție te îndrepți, nu există drum perfect și viață fără probleme, dar cu puțină atenție și îndrumare, cred că te poți bucura de viață și să simți fericirea din când în când. Dar fiecare trebuie să își găsească drumul, potrivelile, plusurile. O să continui să cred că îți poți ajusta destinul, dar e nevoie și de ajutor. Și mai ales e nevoie de noroc. Că dacă te naști în Somalia, ce așteptări să ai de la viață!? Cum să gândești pozitiv?! Mă consider un om norocos pentru viața pe care o am, pentru toate bucuriile și împlinirile.  Dar totodată mă consider un om deștept pentru că m-am educat să mă bucur de tot ce am, găsesc mereu motive de bucurie și îmi fac zilele mai frumoase, chiar și atunci când pare că nu sunt. Hai să ne vedem cu bine în scris și pe poteci. Mă duc să curăț niste copaci și să mă prefac ocupat și priceput. Salute! Adică "sănătate" în italiană, că știm si d-aia! 😁😁😁😁😁

Chiar așa.

Nu aduce anul ce aduce ciclocrosul

     Hai sănătate și la mulți ani la toată lumea în 2024. Cumva am rămas în urmă cu scrierile, pardon, aberațiile, așa că încerc să spăl rușinea și bag un articolaș lejer dar plin de bucurie. A dat bunul Dumnezeu să mă înscriu la Campionatele Naționale de Ciclocros. Procesul de înscriere e simplu, dar presupune parcurgerea unor pași foarte importanți. În primul rând a fost dezbaterea în plenul familial și aprobarea participării, calendar și buget și mijloace. Aici dau cu dragoste la toate fetele mele că au aprobat din prima. Să vă deie Domnu sănătate și bucurii cu mine. Pasul doi a fost înscrierea la concurs, nimic mai ușor, dar trebuia licență de sportiv de la Federația Română de Ciclism. Dăm telefoane, mailuri, vizita la medic și avem toate documentele: adeverința medicală, asigurare de sportiv, plată taxă 200 ron și gata. Atașez tot în cerere și primesc răspuns că sunt licențiat, doar că mai durează trei zile să îmi ajungă și licența propriu-zisă. Booon, acum trebuie să schimbăm categoria la concurs din "amator nelicențiat" în "licențiat". Iar, mesaje pe facebook și telefoane, se rezolvă. Duminică pe 14 ianuarie mă dau la Naționale. Ce poate fi mai frumos!? Tata zice că vrea să fie șoferul meu, mama zice că vrea plimbare, gata, e mașina plină. Fetele mele au zis "pas" din cauza unei varicele, așa că se relaxează acasă fără mine. Yeeeey! 

    Participarea la cursă nu e grea, pregătirea te omoară. Și nu aia fizică, și așa nu mai aveam când să îngraș porcul în Ajun. Sau măcar să fiu mai fit. Am zis că dacă fac rost de biclă, mă dau. Și fratele Dițescu de la Moreni a sărit în ajutor. Cumva, el ar fi vrut să sară în afara arealului meu dar nu a scăpat. Așa că a înmânat frumusețe de Merida de ciclocros unui băiat ambițios. Apoi am apărut și eu. Să-ți deie Domnu' multă sănătate, Răzvănele! Mbuuuuun, biclă avem. Mai departe. Eu nu mai am pantofi de mtb de ceva timp. Am căutat ceva pe olx să iau second că doar nu bag banii în papuci noi pentru o cursă. Așa că am oprit în stație la fratele Mielu, care, ce să vezi, nu voia să mă ajute nici el, dar l-am combinat. Să fii sanatos și bucuros, că mi-ai dat la temelie, La picioare, de fapt. Bun. Am scăpat de echipament. Urmează cauciucuri, că trebuie din alea de 33'' aprobate de Federație, că altfel nu ești conform. Bine-bine, poți mai subțiri, dar e ca și cum te-ai duce la patinoar cu rolele. Fac rost de niște gume de pe olx, scrie 33'' pe ele, par cam nepotrivite pentru noroi, dar nu mai am timp să comand și să îmi ajungă până în cursă. Aia e, ne dăm cum putem. Mecanicul meu personal Liviu îmi schimbă consumabilele și bagă o ghidolină nouă, suntem fresh.

    Toate astea se întâmplau de prin decembrie, când încă nu eram hotărat 100% că o sa particip, dar s-au aliniat planetele și m-am înscris. Pregătirea pentru ciclocros e cam specifică, sprinturi pe noroaie, scurte și tari, descălecat în viteză și sărit peste obstacole și încălecat la loc, alergare cu bicla în spinare, curbe luate în viteză pe noroi, am avut și ceva gheață, conditii numai bune. Am prins și o ploaie într-o zi, de m-am făcut porc tot, și eu și bicla. Hai că suntem gata.

    Fac programul cu tata, plecăm la 3 și ceva din Pucioasa. Mă culc la 12, nu adorm repede și mă chinui. La 2.14 hopa sus și hai la drum. Bagajele erau făcute de seara, ajung repede la Pucioasa. Cam prea repede pentru gustul lui Mincă Senior și se burzuluiește la mine. Eu îmi bag o cafea liniștit și vorbesc cu maică-mea. Pregătim tot, o tăiem spre munte la 3 și ceva. Perfect. Pe drum vorbim, mâncăm, dar nu prea dormim. Am încercat de câteva ori dar nu s-au lipit pleoapele neam. Și pe la 8 fără ceva am ajuns și la Porumbacu de Sus. Bănănăim pe niște drumeaguri până nimerim pensiunea Negoiu. Nimeni pe zonă, decât 10 grade pe minus. Nici copacii nu ar fi stat afară, conașule, cam răcorică la suflețele. Am timp să dau o tură la pas pe traseu. Cam sus ajungem și cam abrupt ne coborâm pe urmă, miroase a traseu de mtb, nu îmi prea convine. O să avem grijă azi. După ce iau numărul și cipul de concurs, mă schimb și bag 2-3 ture de recunoaștere. Când să cobor, ioc frână față, dă-te jos și aleargă, pretenaș. Pesemne am rămas cu ceva apă de când am spălat tricicleta și acum e bocnă. O să fie bine, se va încălzi mai târziu. Deocamdată sunt minus 6 și am doar o frână, pe spate. Povestea vieții mele: când ceva poate merge rău, va merge. Vezi, sunt optimist de dau pe-afară de prost ce sunt. Deși am unghiile tăiate și ar trebui să îmi meargă strună, ete că nu e așa. Nu mă stresez, eliberăm traseul că încep cursele, mie chiar îmi place cum e desenat. Planul meu e să mă păstrez, să nu mă duc berbec și după o tură să mă tai. 

    Pe la 10 și ceva încep primele curse, copii, băieți și fete, apoi cadeți, juniori, toată lumea. Noi suntem la 12.15. După noi vor fi elitele si Sub 23 de ani. Frate, am emoții. Cam mari pentru temperatura joasă de afară. S-a încălzit bine și s-a înmuiat de tot traseul. Să vezi traseu de stațiune Techirghiol, cu împachetări. Am pus-o. Frâna și-a revenit, deci pot să mă dau și la vale. La urcare nu prea am pinioane destule, dar o să alerg, că doar știu. Ne bagă pe toți în țarc, eu sunt ultimul. Băh, dar nu că ultimul, ci cel mai din urmă din univers. Păi stai să vezi. Au intrat primii Master M1, apoi M2, apoi M3, apoi M4. Eu sunt la amatori licențiați. Și strigă. 93 - Gheorghe. 94 - Vasile. 95 - Attila. 97 - Botond. Băăăăh, eu am 96. Unde sunt?! Șiiiii, 96. Ultima găină din aprozar. Nu am timp să mă gândesc la emoții, doar mă bucur. 15-10-5,4,3,2,1. Start. Băieții din fața mea au chef de vorbă și nu pleacă. Dau semnal dreapta să îi ocolesc și depășesc. Viteză, curbă strânsă la stânga pe nisip, nu cade nimeni. Apoi drum drept și sprint pe zăpadă 100 de metri, stânga la 90 de grade și înapoi în curte și denivelări. Lumea se duce tare, eu îmi păstrez cumpătul și echilibrul. Nu am cum să nu fiu în spate dacă am plecat din spate. Logic. Curbe, viteză, căzături pe niște gheață, nu eu, nimic grav. Ne învârtim ca niște bășini în izmene înghețate, îmi place. De mult timp nu am mai simțit bucuria asta. Azi mă voi distra. Zic eu în timp ce îmi sare o bucată de noroi în mufă. Vine urcarea și aici e jale. Un băiat decide să blocheze traseul și se întinde ca un covor persan în bazar la Istambul. Nici că se dă la o parte. Noi mai avem un pic și începem să vorbim despre familie, muncă, viață. Haide, frate, pe unde o iau? Că nu e loc deloc. În sfârșit ne urnim. Urcăm niște trepte și apoi pe biclă, ceva curbe strânse în sus, descalec că e prea dură panta, o iau la alergare. Pulsul o ia în sus mai repede ca racheta Albă. O las mai moale, dar tot mă sufoc. Nu sunt îmbrăcat gros pentru gustul meu, dar cei de pe lângă mine sunt ușori și rapizi. Nu e stres, au alte categorii, eu îmi văd de ritmul meu. Ajungem sus, pe platou, frumoasă priveliște, dar parcă am alte treburi azi. Dâmburi, rădăcini, o coborâre scurtă și urcare, îi dau inerție mare și o trec ușor. Apoi vine coborârea adevărată. Aici, baie de nămol. Eu, cu gumele mele de plimbare pe alei în parc, nu am cum să nu cad. Așa că hopa jos și hai la pas. Măi și ce greu e să alergi la vale! Dar nu cad. Jos, cum să mă sui înapoi în șa cu pantofii plini de noroi!? Mai alerg un pic, mă sui și pe bicla, iar mă dau jos că vin niște trepte din bușteni. Și e cu pași mari, obositori, mai ales cu bicla în cârcă. Coborâre scurtă la dreapta, înapoi în șa, clipsez cu greu în pedale, dar îi dau la vale. Nu mă interesează al câtelea sunt, doar vreau să nu cad. Și poc. Pe un viraj îngust și strâmt, fuge fața, cade prostul. Doar noroi, nimic serios. Linia de finish, îi salut pe ai mei, tura a doua. Verific pulsul și e cam sus, o las mai moale, dar nu prea am cum. Că urmeaza urcarea, la pas, și iar mă sufoc. Cad în noroi când împingeam la bicla, acolo unde s-a cazut în prima tură. E o porțiune înclinată fix pe potecă și cazi dacă treci ușor. Cazi și dacă treci repede, cum am văzut și eu. Pierd timp aici, dar nu am cum să o fac pe biclă, aș cădea și mai repede. Aia e. Iar alergare, iar sus, iar coborâre în picioare pe lângă biclă. Merge.

    Îmi setez un ritm, dar tot mai alunec pe noroi, noroc că nu mă lovesc, și merg cu încredere. Am verificat timpii pe tură la final și am mers constant, ceea ce e uimitor pentru un labil ca mine. Totuși, încep să mă doară picioarele și când sar la obstacole mă încearcă niște crampe. După 33 de minute mă uit și eu la ceas, nu știu câte ture am. E o ora plină cursa asta, așa că sunt la jumate. Mă sperie că sunt doar aici. Dar pe la minutul 45 realizez că sunt la Campionatele Naționale și încep să mă bucur de cursă cu adevărat, deși e greu al naibii, mă dor toate, am noroi în dinți și în suflet, dar nu mă las. Pe tură ce trece realizez cât de mult îmi place la ciclocros, ăsta e viitorul meu la curse, vreau să mă mai dau. Așa că mă bucur de fiecare tură, deși fiecare trecere pe la linia de start-sosire presupune o nouă urcare și apoi coborâre nasolă, dar e plăcere amestecată cu durere fizică, nicidecum chin la cap. Și reușesc cumva să mă detașez de grijile de pe traseu, nu cad decât în noroi fără să mă lovesc, e așa bine. Un tip mă prinde din urmă și zice să o lăsăm mai moale că nu ar vrea să mai prindă o tură. Eu îl contrazic și îi spun că mă dau o dată pe an și vreau să mai prind măcar o tură, să merite tot efortul și drumul și nesomnul. Și am noroc, mai prind o tură. Am băgat 7. Cu două mai puține decât câștigătorul. Diferența a făcut-o tipul de cauciuc, total nepotrivite ale mele, dar tot m-am bucurat enorm de această experiență. Dar și condiția fizică, aia e. Am trecut linia de finish fericit și plin de noroi. Am făcut-o și pe asta. Mă dor toate, arăt ca naiba cu noroi, dar nu mă interesează. Tocmai am participat la Naționalele de ciclocros și sper să mă mai dau. Așteptăm rezultate, spăl bicla, mănânc, mă schimb, mă curăț, sunt pe plus. Drumul de întoarcere a fost scurt, am analizat toată ziua și mi-a dat cu plus. Sunt mai multe gânduri de la cursă, dar te plictisesc prea tare. 

    Mulțumesc familiei că m-a sprijinit, fetelor mele că m-au eliberat, părinților mei că m-au purtat, Dițescu și Mielu că m-au ajutat. Doamne ajută la toată lumea! Sper să mai merg! Hai cu iarnaaaaaaaaa!

Ca fuga pe gheață