Izolarea mentală

     De ceva timp ne aflăm într-o situație fără precendent în viața noastră. Dintr-o dată trebuie să renunțăm la anumite drepturi și plăceri pentru a încetini sau chiar opri răspândirea unui virus despre care ni s-a spus că provine de la un liliac chinez dar am aflat și din alte părți că ar fi fost "scăpat" din laborator. Adevărat sau fals, nici nu mai contează. Tocmai citeam un articol legat de isteria inutilă în legatură cu covid, că de fapt sunt alți viruși mai periculoși și că altele sunt cauzele numărului mare de victime, cum ar fi poluarea și sănătatea precară a celor atinși de această boală. OK, să zicem că e așa, dar atunci ceilalți, fără poluare sau alte probleme!? Plus că pe mine mă înspăimântă rata uriașă de răspândire. Oricum, dezbaterea ar putea continua trei zile, cu argumente mai mult sau mai puțin valide. O las așa.

     Ideea e că suntem la izolare, care mai de care în casa lui, separat de ceilalți. Norocul meu și al familiei mele e că avem curte și mai ieșim să ne alergăm cu două zăpăcite de cățelușe. Azi tocmai ce am ieșit să udăm niște flori și să aranjăm grădina, câțiva copaci și trei fire de vie, plus niște zmeură. O activitate fizică intensă față de ce am făcut în ultimele două săptămâni în afara casei. 

     Nu mă gândeam că va fi greu la izolare, eram un fluturaș în căutarea florii fericirii. Amu' sunt o molie călare pe filament de Lux. Romlux. Dar de câteva zile mă resimt, toată familia se resimte, e greu să reziști fără plăcerile mici și inofensive, pe care le treceam cu vederea înainte.

     Antrenamentele mele au de suferit, merg cu bicicleta pe trainer, dar parcă e și mai greu să pedalezi înăuntru când ai 15 grade afară. Și un vânt nebun, numai bun de komuri pe strava. La naiba! Ar fi mers un zwift, ceva întreceri on-line, dar e nevoie de un smart trainer și asta e ultima achiziție la care aș putea să mă gândesc.

     Pare că ne rămane doar să zburdăm pe câmpiile verzi, măcar mintea să se aventureze în călătorii dincolo de geamurile triste sau ușile ferecate. Pfoaaa, ce ar merge ceva bun, am zbura cu avionul fără să ne întoarcem în carantină, am lua legătura cu elemente exterioare lumii noastre mici fără riscuri. E din ce în ce mai greu să umpli timpul, ar trebui să mă apuc de citit sau de croșetat, fac goblen și mă dau cu ojă. Îmi redescopăr latura feminină și ies din dulap. Iar. 

     Vaaai, aberațiile nu au carantină, nici nu mai pomenesc de tratament. La cât de des sar gardul ar trebui să am dosar penal în starea asta de urgență. Norocul meu că suntem multi saritori, o nație de lăcuste fără cătușe sau lese, mă simt ca acasă la Bălăceanca peste tot, mai ales on-line. Hai cu evadarea din salon! 😄😄😄

cartoonstock.com

Mobilitatea urbană

     Conceptul ăsta e atât de întâlnit în societățile civilizate încât ești demodat dacă te apuci să faci un plan de dezvoltare comunitară fără a lua în calcul și acest aspect. Și oamenii ăștia sunt chiar avansați, frăție, punând accent pe factorii sociali, economici și chiar culturali ai dezvoltării comunităților pe care le conduc și de care sunt responsabili. 

     Citind articole despre bicicletă scrise de oameni de știință americani începi cumva să îți schimbi părerea despre unul din cele mai comode popoare. Sau mai degrabă presupuse a fi comode. Avem imaginea unei nații care înfulecă o găleată de burgăi doar ca să își încălzească stomacul. Dar sunt foarte mulți americani ce folosesc bicicleta pe post de mijloc principal de transport. Și nu sunt săraci, la naiba.

     E, ideea e că, indiferent de ponderea lor, autoritățile îi iau în considerare atunci când fac planurile urbanistice și încearcă să găsească modalitățile cele mai eficiente și mai sigure pentru a-i ajuta pe oameni să se deplaseze. Pe mine mă interesează doar de bicicletă, pentru că, după umila-mi părere și plăcere, e cel mai eficient și sănătos mijloc de transport în oraș. Normal că sunt situații când trebuie să folosești alt mijloc și găsești alternativa. Sunt puține orașele în care bicicleta este centrul universului și toate planurile de dezvoltare sunt gândite astfel, dar e interesant de citit despre orașe gândite pentru mașini și care acum acceptă și varianta pe două roți.

Bulevard pentru biciclete în SUA

     În SUA, se investesc mulți bani în cercetarea mobilității urbane a populației care folosește bicicleta. Se fac studii aprofundate despre preocupările bicicliștilor legate de trafic și se acționează în consecință. Oamenii vorbesc acolo de bulevarde pentru bicicletă. Străzi cu trafic redus, dar cu limita de viteză între 30 și 45 km/h, cu prioritate pentru biciclete, drumuri cumva secundare, prin cartiere, care îți oferă posibilitatea ție ca biciclist să mergi pe drumuri mai puțin circulate și mai sigure. Oamenii au înțeles că trebuie să oferi un mediu sigur celor care merg cu bicicleta, să nu mai simți că ai nevoie de curaj (sau poate nebunie) să te deplasezi pe două roți. 

     În marile orașe e mai greu să rupi o bandă de la mașini pe care să o folosească doar bicicliștii. Așa că se caută rute alternative, apropiate, pe unde să poți merge liniștit, chiar și cu mașini pe stradă. Cercetătorii au observat că folosirea acestor bulevarde pentru biciclete a dus la creșterea numărului de bicicliști, dar în special de bicicliste, cele mai multe trecute de prima tinerețe. Care tanti erau însoțite de copii sau nepoți. Tare, nu?! Nu mai spun că s-a înregistrat și o creștere a valorii economice a locuințelor aflate pe aceste bulevarde. O porcărie, nu-i așa?!

     Știu ca e greu să concepem existența unei astfel de gândiri și în România, dar trebuie să avem modele deja testate de alții, pe care să le adaptăm la islazul nostru mioritic. Îmi dau seama ce cale lungă avem de parcurs până la acest grad de civilizație. Mai ales când un articol asemănător despre România ar purta titlul "Imobilitatea urbană". 

3 luni de la operație. Viața altfel.

     Pfuuu, au trecut 3 luni de când mă tăiai la burtă. Au fost 3 luni de viață schimbată, program dat peste cap, pauză forțată de orice, mâncare aleasă, dar nu aveam cum să stau mai mult de o lună departe de marea mea pasiune pe două roți. Bicicleta nu putea lipsi, chiar și în cele 30 de zile de pauză completă de la efort. Am băgat curse de ciclism la tv și am recuperat tot timpul pe care îl ratasem anul trecut când mă plimbam. Deci nu a fost așa de greu, deși când îi vedeam pe baieți cum o ard cu talent, eu luam forma canapelei. Ca să nu mai zic ce fierbeam când vedeam 15 grade plus în ianuarie și eu mă uit lung la toate bicicletele mele fără să pot face nimic. 

     A fost o încercare grea, dar nu imposibilă, am petrecut mai mult timp cu familia și am învățat că se poate trăi și fără bicicletă. Știu că sună extrem venind din gura unuia care nu concepea să treacă o zi fără o amărâtă de pedală, dar viața te trece prin niște experiențe care îți mai schimbă perspectivele. Bine, eu vorbesc acum după ce am stat doar o lună fără biclă. Deh, eroul de pe urma războiului. Ideea e că nimic nu e garantat, luăm totul așa cum vine și ne adaptăm.

     Cum e și situația de față, cu antrenamente indoor. Vă dați seama, eu mor acum de bicicletă! Asta pentru că nu e nimeni din familia mea lovit la sănătate. Din păcate, suntem atinși la buget, se anunță vremuri grele din punct de vedere economic, șomaj tehnic sau concediu fără plată. Nu ai un sindicat care să te susțină, ești pe cont propriu, la naiba! Dar așa e viața la corporatie, fiecare pentru el, fără nicio congruență în acțiune, ai cubicul tău și aștepți să treacă furtuna fără să te uzi prea tare! Vezi colegi luați de curent, te poate lua și pe tine! De aia e bine să ai o rezervă, o soluție financiară care să te ajute să plutești. La naiba, singura variantă pe care o pot aplica e să fumez ceva bun, să vezi plutire pe urmă! Îți dă de gândit situația asta extraordinară, trăim vremuri grele, care ne încearcă. Sigur că vom ieși mai puternici și din asta, dar se vor înregistra victime. Și vor fi multe, peste tot. 

     Nota nu are cum să fie pozitivă, gravitatea situației întrece orice încercare anterioară. Nu putem decât să ne întărim, să ne bem mințile câteodată, să băgăm trainer (sau zwift cine are smart trainer), să aplicăm regulile de sănătate cerute și să ne rugăm. Hai să fie bine!

p.s. La revizuirea textului am observat de câte ori am folosit cuvantul "fără". Cred că așa se va defini perioada următoare: FĂRĂ!

twowheelarmy.com

5 motive pentru care ai putea să nu mergi cu bicicleta la muncă

     Niiii la el, păi parcă trebuia să promovezi mersul pe bicicletă, nu să-l combați! Hooo, briee, că nu m-a plătit nimeni, încă, să arunc cu piuneze pe pistele visate, nu laud Zeul conservă ca aici, la naiba! Vreau doar să prezint și partea mai puțin distractivă a ciclismului de navetist. De aici și titlul. Nu știu cum funcționează psihologia inversă, eu sunt pe tratament medicamentos și zburd cu rețete în regulă. Și vorbesc și din experiențe proprii, nu doar din auzite.

    Pe primul loc, Mama Natură. Sau când îi dă cu fulgere și tunete, Muma Natură. Rareori se întâmplă să ajungi perfect uscat la birou, ori te plouă ori e cald și transpiri. Plus că dacă ai ghiozdan, garantat ești ud. Am pățit-o de atâtea ori, dar doar pentru că aveam o pornăciune de single-speed fără portbagaj sau genți laterale. Sărăkie! Clar că poți combate efectele adverse ale vremii, cu haine potrivite și un duș la serviciu, echipare completă a bicicletei sau un motoraș electric. Fără duș la birou, eu am abuzat de toaleta persoanelor cu dizabilități. Am o scuză.
     Pe doi avem riscul de furt. Din păcate, la noi se mai și fură bicle, nu doar se vând bicle furate, ce să vezi! Nu am pățit dar știu oameni lăsați pe jos. Nasoală fază. Soluții sunt mai multe: iei bicla în birou, pază la rastel, parcare închisă. Eu cu single-speed, de multe ori murdar, nu prea aveam emoții d-astea, dar altă biclă nu am lăsat niciodată afară, indiferent de încuietoare.

     Pe locul trei vine partea mecanică. Cel mai nasol e când te mai și grăbești și faci pană. Dar nu orice pană, că aia se face în 10 minute max. D-aia cu bubuitură și cauciuc tăiat. Plus Muma Natură spumoasă și ploioasă. La Tărtășești! Să trăiești, Mancuso! Luni dimineață, ploaie, eu ud pân' la oo, plus ghiozdan și biclă. Cine să mă ia la ocazie în halul ăsta?! Frate, 3 minute am stat, o dubă m-a dus până la un metrou. Aici, Gardianul stelar a zis că e oră de vârf și nu poți cu bicla. Desfac roțile și le leg pe ghiozdan, iau cadrul în mână și am trecut. 1-0 pentru optișpe ani de școală.
     Pe patru aș trece pericolele din trafic, că pleci spre Pipera și ajungi în garsonieră la Ghencea, din cauza vreunei tute grăbite, dar am dezbătut deja subiectul și suntem de partea corectă a baricadei, știm reguli de circulație, știm să ne ferim, deci nu murim. Deloc.
     Mai erau motive, legate de costuri, că nu e deloc ieftin să faci naveta cu bicicleta, dar aici eu zic că depinde de fiecare cum se organizează și ce pretenții are. Poți să o arzi low budget fără să rămâi în drum, dacă ai minimum de cunoștințe și investești niște timp în întreținere.
     Cineva se mai plângea că nu prea poți schimba programul, dacă nu trăiești într-un oraș prietenos cu bicicliștii, că nu prea poți lăsa bicla oriunde. La naiba, nu o lași nicăieri și tot programul îl faci plecând de la ideea asta. Gata, am rezolvat dilema!
     Vaaaaai, și la final am păstrat idioțenia supremă! Cine merge cu bicicleta la muncă e socialist, că doar europenii sunt toți socialiști, deci nașpa. Cum să mergi la birou la corporație cu un mijloc de transport "roșu"?! Nu prea pot combate așa o "ideologie de dreapta" decât cu o înjurătură, dar o țin pentru mine. Tot aici aș include și tâmpenia că nu ții la imaginea ta dacă mergi la birou pe bicicletă, în costum. Eu cred că ieși mai șifonat după 2 ore în Passat decât după 30 de minute pe Pegas.
     Hai că n-am aberat prea mult nici azi. Să fie navetă pe bicicletă, zic! Fiat lux.

Adevărata față a navetei cu bicicleta

Cele mai tari 9 scuze când îți cade pianul

     Am tot căutat prin amintirile mele auditive și m-am documentat și pe net, nu foarte mult, motive invocate de cei mai mulți dintre noi atunci când nu prea sunt watt-i in pedale. Am râs mult pentru că pe unele le-am auzit la ture sau curse, dar unele au fost folosite și de mine, mai ales că acum sunt operat și scuzat. 😁😁😁 Bine, bine, oricum sufăr de strava-importanță și îmi place să îmi văd numele sus pe board indiferent de condiții, dar asta e altă poveste.

     Nu știu dacă să le impart pe categorii, cele mai veridice sau cele mai jalnice, că poate se supără lumea. Așa că o să enumăr câteva și o să le comentez, că atât poci.

     Prima și cea mai folosită e "nu am dormit bine aseară". Cam fumată, încă se mai aude pe la ture. Plus că dacă ai copii, ești scuzat. Clar ai schimbat scutece și ai plimbat biberoane. Dacă din greșeală scoți din buzunar și o bavețică, clar ești crezut!

     Apoi avem povestea cu genunchiul stâng sau drept, nu contează, important e că te înțeapă mai ales pe urcări și d-aia o lași mai moale. Aici e cam delicată treaba, că dacă te plângi de mai mult de 2 ori și nu mergi la doctor, nu te mai crede nimeni. Dar o poți drege că e ceva genetic și nu există remediu. La cât de priceput sunt la genecologie, habar n-am dacă are logică partea cu genele.

     La egalitate avem o zi proastă și antrenamentul prea intens sau prea puțin. Ambele scuze merg scoase din joben în primăvară sau în toamnă, altfel, în vară folosește-o pe aia cu somnul puțin și prost. În zilele noastre, băietii care merg bine și se antrenează cu scopuri clare nu prea au cum să folosească scuza asta, cam știm unii despre alții de pe strava cum ne mișcăm și ne păcălim greu. Sau mai greu, acuma, nah, depinde și ce abilități de aburitor ai! 😉

     De asemeni, o scuză veridică e legată de mâncare. "Barosane, am băgat prea multe pateuri înainte de tură!" sau "am rupt grătarul ieri și încă n-am îngrășat gazonul". Eu am testat mâncarea multă înainte de tură și aș crede pe cineva cu așa o scuză. Însă e bine să ții cont de asta în timpul turei, să nu te dai de gol dacă ți se face foame prea repede!

     O alta scuză simpatică foc e aia cu "eu merg la curse să mă distrez"! I-auzi, ia! Păi, măi dragă kom hunter, ce mai cați acilișea, că noi am venit să ne întrecem, nicidecum să facem poze! Eu unul nu aș folosi asta decât ca să caut motiv de ceartă în pluton! La curse mergi să rupi fâșul, indiferent de rezultat, asa că lasă deoparte scuza asta! Bagă din celelalte, să fii mai bazat!

     Eu știu că am folosit-o p-aia cu ziua proastă, antrenament prea mult, desigur, și cred că am zis ceva și de somn puțin. Dar am timp să trec prin toate! Acum folosesc la greu partea cu operația și indicațiile doctorului, și ce dacă îmi vede lumea activitățile de pe strava, zic și eu că era vânt de spate mereu! Ceea ce e și foarte adevărat, cumva doar așa mai iau și eu coronițe! 😀😀😀😀
     O scuză pe care nu am auzit-o la alții, dar am folosit-o pentru mine ca să îmi acopar rușinea că nu merg bine la contratimp e că nu am conformația ideală, mai ales în zona umerilor, pentru a fi foarte rapid în poziția aero. De parcă eram lat cât Hulk, când era maxim de nervos! Jalnic!
     Hai că era să uit cea mai valabilă dar regretabilă scuză: pe ture plate să zici că ești mai mult cățărător și la munte să zici că de fapt ai conformație de clasice și rupi tot pe plat. Muicăăăăăăă, pârâie bazonul de atâta râs, zău așa! 

     Sigur că mai sunt și alte scuze, dar astea mi s-au parut cele mai folosite și mai ușor de reținut pentru ture viitoare! Noi să fim sănătoși și pentru asta nu ne trebuie scuze! Mai multe decât avem deja, desigur!

Atenție, cad watt-i!

Ce bicicletă să îmi iau?

     Știu că mulți dintre voi au deja o biclă, dar am zis să încerc să atrag și dintre cei care nu bănănăie încă pe 2 roate. E greu să convingi pe cineva să înceapă să meargă pe bicicletă chiar și cu motive bine intemeiate, dar eu zic că e și mai greu să convingi pe cineva să aleagă un anumit tip de bicicletă sau o anumită marcă. Plus că mi se pare și cea mai mare idioțenie să convingi pe cineva să îi placă ceva. Cel mai bine e să lași omul să aleagă, dar îl poți ajuta să fie cât mai sigur că alegerea făcută va fi cel mai aproape de ceea ce își dorește.

     Răspunsul la întrebarea "ce bicicletă să îmi iau?" ar fi foarte simplu. Ia-ți ce-ți place! Dar, ca de obicei, viața nu e așa de simplă, deci nici această alegere nu va fi facilă. Eu mi-aș lua bicla ce îmi place și aș vedea pe urmă cât de potrivită e pentru ce am eu de făcut. Dar așa gândește unul care are în plan să cumpere mai multe bicle. Atunci chiar e simplu să răspunzi, că ți le cumperi de toate felurile, în pana mea! 

     Cel mai greu e însă când ai de ales una singură. Din cauza constrângerilor financiare sau locative, s-ar putea să trebuiască să te decizi asupra unei singure biciclete. Iartă-mă, nu știu cum e, am bicle din mai multe categorii și nu am "ocazia" de a alege. Dar să zicem că mă mut la garsonieră și tre' să aleg una. Să-mi trag palme, păi ce faci, meștere, parcă eu trebuia să par deștept în cap, de unde să găsesc soluția!? Hai să încerc!

     Prima oară eu m-aș gândi cât de mare e bugetul. Sau de mic, acuma, nah! Eu am făcut rată pentru a treia biclă, că nu aveam cașul la îndemână. Nu-i bai, mai știu câțiva nebuni cu credit la biclă! Bine că nu se dau pe 30 de ani pentru nevoie personale, că îmi luam biclă de aur! 😁😁😁😁

     Bugetul calculat, acum să vedem categoria de bicicletă. Vrei navetă la serviciu, avem una. Vrei mtb? Avem și d-alea. Gravel? Acuș! Curse de șosea și furat kom-uri pe strava? Găsim cursiera potrivită. Nu mai zic că am văzut oameni cu mtb care pun roți de șosea și merg și ei cu peste 30 la oră pe asfalt. Au apărut acum tot felul de modele care permit adaptări, pui gume mai late și mergi și pe drumuri proaste, sau chiar prin pădure. Dar faci concesii. Nu poti aero cu confort, nici rezistență cu greutatea unui fulg. Fii serios, acceptă că nu le poti avea pe toate la un loc. E adevărat că sunt anumite modele denumite "all-rounder", dar nici alea nu acopera toate dezideratele. Limitează căutarea punându-ți întrebări legate de unde vrei să mergi și cum.

     Te-ai hotărat că vrei să mergi la șosea!? Bun. Bugetul te va obliga acum la tipul de material al cadrului, carbon sau aluminiu (titan, cineva!?). Vrei confort, bagi aluminiu. Vrei sportivitate și reactivitate? Carbonul e de preferat. La mtb sau gravel, lumea nu e atât de pretențioasă cu greutatea și alege aluminiu că e mai ieftin și oricum e competitiv. 

     Echiparea e ușor de ales, bugetul pe primul loc, apoi fiabilitatea, greutatea, reclama. Și aici faci concesii, că așa merge treaba. Nu poate fi bun și ieftin, doar ok. Nu zic în schimb nici să fie cel mai scump, că nu e neaparat cel mai bun. Dar de obicei, ce e scump, e bun sau foarte bun. Normal că vor fi și păreri diferite, dar permiteți-mi să o am și eu pe a mea, că doar nu faceți voi ce zic eu! 👳

     Avem bicla, avem echiparea. Bugetul îl avem. Mai e o întrebare, poate unii și-o vor pune: nou sau second? Posibil să fi trebuit să fie a doua întrebare, că atunci, se shimbă lucrurile. La second, poți alege un carbon la preț de aluminiu nou, echipare de top la preț de mediu sau începător. E foarte atrăgătoare oferta de SH dar prezintă riscuri, nu știi cine și cum a mers cu bicicleta aia, nu ai garanție decât vreo 6 luni cred, în cel mai fericit caz (pe afară am vazut la noi, nu știu deocamdată). Plus că dacă e furată, rămâi cu buza (dez)umflată.

     Pfoaaa, am recitit articolul ca să văd ce mai e de pus și am realizat că e ceața completă, nu ajută pe nimeni concret să aleagă ceva. Ideea e că discuția e un pic mai amplă de atât, gustul cumpărătorului decide alegerea, dar cred că poți oferi un sfat de bun-simț cuiva care chiar nu știe despre ce e vorba când cumpără prima bicicletă. La mine a fost foarte simplu, prima bicicletă a fost cumva ce am găsit lângă mine, la un prieten, așa că nu am documentat procesul cum am făcut la a doua bicicletă, când am ales ceva mai în temă.

     Sunt mulți colegi bicicliști care aleg doar cu sufletul, și îi apreciez, chiar dacă unii au 90 de kile și se uită să își cumpere bicle foarte ușoare, deși nu îi ajută prea mult. Eu nu mai judec, fiecare e liber, să moară gura lumii!

     Tu cum ai ales? Cum ai răspunde la întrebarea "eu ce bicicletă să îmi iau?"?

Bicla lu' tata

Lecții de viață (II)

     Am fost dimineață la grădiniță pe o ceață deasă și nu am putut să nu observ mulți idioți de șoferi care nu aprindeau nici măcar pozițiile, nu mai zic faruri și stopuri de ceață. La naiba, păi de la ăștia să mă aștept eu să mă respecte atunci când merg cu bicicleta? Fac pariu că ăștia merg noaptea cu proiectoarele aprinse prin oraș deși nu e picătură de ceață! Să vă chiș în freză, băi inculturiștilor! Și bag aici și doamnele care își iau permis ca să încurce traficul.

     De când merg cu bicicleta pe străzile patriei am învățat multe lucruri. În primul rând, să mă protejez, dar deja am vorbit despre asta aici. O să vă împărtășesc, chiar dacă nu a cerut nimeni, părerea mea despre abordarea idioților în trafic. Și nu numai.

      Nu există tură la care să nu mă enerveze cel puțin un idiot. Chiar și la pădure e unul, eu. 😀 Mă rog, ideea e că nu ai cum să mergi cu trotineta fără să te calce un oarecare pe bătături. Eu mă enervez, gesticulez, dacă îmi pune viața în pericol vorbesc cu moartea mă-sii, îi arăt manichiura degetului mijlociu și îi urez doar de bine. Dar am observat că nu îmi face bine și nici nu obțin altceva decât stres și vene crăpate. Orice ai face, orice ai zice, nu îi educi pe idioți, nu îi schimbi. Poate într-o zi o și iei pe coajă de la un gealat multi-colorat. Deci, ce e de făcut?! Bruce Lee nu sunt(em), pistol nu avem (încă), la naiba cu toți! 

       Singura idee care mi-a venit la neuron și pe care am testat-o de vreo 7 ani încoace e să înjur în gând și să nu mă mai gândesc la idiotul care era să îmi strice ziua. Mă concentrez pe tura mea, pe traseu, sunt atent la mediul înconjurător și îmi schimb starea de spirit. Și am observat că mă ajută și atunci când conduc.

     Dacă înainte eram efervescent și tembel, fiind în stare să calc oameni aiurea sau să fac vreo bombă, acum sunt caaaalm, evit idioții care depășesc aiurea sau îmi taie fața fără să mă enervez, încerc să anticipez enervarea și prin acțiuni concrete de evitare a stărilor încordate. Nu mai dau "UE" oricum, oricui, sunt mai selectiv. Normal că nu îmi iese de fiecare dată, dar am realizat că eu dețin cheia stării mele de bine. Nu poți evita lumea, nu poți ignora gunoiul de pe jos, dar nici nu rezolvi nimic dacă iei atitudine și te cerți cu lumea. Că proștii tot vor fi nesimțiți, vor arunca gunoi pe jos și vor parca pe locul pentru handicapați sau în față la "lidel".

     Chiar stăteam de vorbă cu Liviu despre asta și mi-am dat seama că suntem mulți deranjați de gunoaiele societații, si degeaba luăm atitudine, poate doar luăm bătaie. Oare de ce idioții ăia nu se poartă la fel și în afară!? Pentru că iau amendă, de-aia. Nu e vorba de altceva. Dacă ar avea cine să deie niște amenzi și la noi, să vezi ce curat ar fi pe străzi, să vezi ce stau bizonii la semafor sau parchează regulamentar. Până atunci, eu încerc să dau "ignore" la prostie și îmi văd de ale mele, deși am cam obosit să "nu văd" gunoaiele din jurul meu... Hai emigrare!

Legende urbane

De ce bate vântul mereu din față?

     Pentru orice biciclist, vântul reprezintă principalul obstacol în drumul spre oriunde. Se știe că frecarea cu aerul solicită cel mai mare efort când pedalezi, multe din încercările de doborâre a recordurilor de viteză/distanță pe velodrom având loc la mare altitudine, unde aerul e mai rarefiat. Deși la munte, gravitația e cel mai mare Gică Contra atunci când ai de urcat . Dar azi mă voi referi doar la mersul pe plat în zone de șes, pentru că aici pedalăm cel mai des. Ete și rima! Mare poet!

Când mi-am luat prima bicicletă am înțeles imediat că vântul e ăl mai mare dușman, deși, odată cu Strava, am făcut multe alianțe pentru KOM. Obsedat, deh! Tata îmi zicea că pe bicicletă vântul bate mereu din față dar nu îl credeam.

     Pentru că am fost acuzat de superficialitate și slaba documentare a articolelor în care dezbat probleme serioase legate de bicicletă, am zis să răscolesc netul ca pe un sertar cu șosete desperecheate. Deși nu reprezint vreo instituție publică ca să fiu acuzat de dezinformare și manipulare, eu putând scrie oricum despre orice, că doar e blogul meu. Sictir, frustraților!

     Cele mai multe articole găsite ne învață cum să ne ferim de vânt și să fim mai eficienți. M-aș fi așteptat să găsesc un studiu făcut de olandezi sau belgieni, că p-acolo te cam suflă vântul indiferent de anotimp, dar keine articol. Un singur om s-a obosit să analizeze temeinic problema, ați ghicit, cercetător britanic. Omul, probabil foarte plictisit, a avut timp să măsoare efectele vântului asupra mersului cu bicicleta. Și a calculat că la o viteză de deplasare de 27 km/h, pe un traseu plat dus-întors, viteza medie e mai redusă cu 7% decât atunci când mergi fără vânt. Eu tot timpul credeam că indiferent de vânt, traseele cu întoarcere fac ca media să fie aceeași, ce pierzi cu vânt de față câștigi cu vânt de spate. Nț! Deci tata avea dreptate.

     E bine că știu acum că nu forma mea era de vină pentru ritmul slab, ci aerul. Frate, ce dens e pe unde mă plimb eu! Ca să nu mai zic de calitatea precară a asfaltului sau că nu am rulmenți ceramici de 2 mii de iepuroi.

     Ce poți face pentru a reduce efectele negative ale vântului e să cauți pe net, desigur. Unele soluții sunt la îndemână, să te faci mic pe biclă, să nu ai haine bufante, să alegi drumuri mai puțin expuse, să mergi în grup. Dar altele mi s-au părut de-a dreptul caraghioase, cel-mai-cel fiind să pedalezi pe trainer, cumva ca sfatul de a pedala în casă atunci când plouă, asa eviți chiloții uzi. Mai poți alege traseul și să ai vânt de spate, dar parcă ai vrea să ajungi acasă fără a face ocolul pământului.

     Părerea mea e să vezi partea plină a paharului și să consideri vântul un partener de antrenament, deși am avut ceva ture în care îmi iroseam energia înjurând condițiile adverse, de parcă tot universul dorea să mă țină pe loc. Dar și când prind vânt buuuuun, Traian Vuia scrie pe bazon! Hai cu decolarea!

Briza de kom

Granfondo de februarie în zi bisectă

     La două luni de la operație am reușit marea performanță de a completa provocarea unei ture de 100 km pe luna februarie. Am tot mers zilele astea și nu m-am resimțit în niciun fel, dar 100 km sunt o distanță considerabilă pentru un om în refacere ca mine. Plus că erau niște nori negri de supărare și nu îmi surâdea ideea să merg ud la oo atâta amar de vreme. Așa că nu am plecat singur de acasă, am plecat cu gândul să mă bucur de plimbare și să nu forțez.
     Si normal că nu mi-a ieșit. Om hotărât și perseverent, nu aș putea să mă țin de un plan nici dacă mă legi de el. Deci, la naiba cu toate calculele, mergem la plimbare, eu și gândul, forțăm cât putem și vedem ce va fi. Vreau să duc mărțișoare bunicilor mele, la Găești și la Pucioasa, și mamei. Doamna mea a fost deja delectată cu un "mărțișoa diu fliu-fliu", așa că am bilet de voie. Si a fost și ideea ei să mă plimb azi, ca duminică să stăm liniștiți în curte cu cei doi noi căței. Buuună treabă!
     Nori urâți, soare fricos, vânt belicos. Auspicii nefavorabile, dar amu' am plecat. Si ce să vezi, doar vântul m-a zăpăcit, ceva împotriviri până la Găești și apoi de la Târgoviște la Pucioasa și înapoi. Dar am facut-o. Cum adică pe cine!? Pe ea, suta (de km). Cam greuț, mai ales la obrăjorii șifonați de cei 39 de anișori. Plus că scarabele au cam suferit după 70 de km, dar o fo beeene, vărule! Demult nu am mai trăit așa o bucurie în timp ce pedalez, chiar cu vânt de față. Am înjurat câțiva idioți, m-au fugărit niște câini nervoși, m-am pitit de vânt în spatele oricărui petic de tir, am suferit și am gâfâit, dar am ajuns la liman. Mai am de muncă și nu știu cum vor decurge lucrurile în continuare, dar am de gând să bifez niște concursuri, mai pe lejer, așea, că doar nu îmi scade rangul. Atunci să vezi povești, că o să am timp de contemplări idioate și meditații parasolare, de o să-mi cereți rețeta!
     Azi a fost și despre primavară și soare, despre familie și bucurie, despre oamenii din jurul meu care mă motivează și mă susțin, dar mă și critică și mă corectează, astfel încât să nu devin mai important decât sunt, deja. 😃😃😃
     Titlul pregătit pentru acest post era "Dig deep!", aveam și poza potrivită. Pentru că asta facem, când vrem să reușim ceva, trebuie să căutam adânc în sufletul nostru acea fărâmă de speranță, acel licăr de luptător, și să mai muncim un pic, să mai dăm o lopată, o pedală. Un fel de "hai că se poate!". Acesta va fi anul meu de căutător de putere și speranță, de miner al sufletului în bezna galeriilor vieții.

Cicliști deghizați