Mega-ul meu se numește Vecina

     La naiba cu marketingul și publicitatea, am obosit să mi se spună ce e bun pentru mine și ce nu. Mai avem să mergem la piș după un orar impus de alții care sunt specialiști. Așa și cu cumpărăturile. Cică un magazin X îți oferă tot ce îți trebuie, poți alege tot ce vrei. Dar alegi din ce îți dau ei, corect!? Plătești oriunde te duci, mai mult sau mai puțin. Ești atras de un magazin mare pentru că au de toate într-un loc, dar nu e neapărat mai ieftin. Așa că eu am început să privesc și la partea cu timpul petrecut la cumpărături, dacă am puține chestii, de ce să mă duc în centru în loc să merg la magazinul din colț sau cartier sau bloc. 5 lei sau 10 lei în plus pentru ce îți trebuie dar fără să consumi o oră din timpul tău atât de prețios, eu zic că merită. Fă un calcul cât câștigi pe oră și vezi ce înseamnă ora aia. Mai bine o scutești, nu? Dă-i incolo de 10 lei, ora aia e aur.

     Plus că mai e și partea cu relaționarea. Când merg la magazin, știu cum o cheamă pe vânzătoare, e acră sau zâmbitoare, în funcție de pătrarul în care se afla luna, habar n-am. Dar nu e impersonală, nu îmi zâmbește fals. Și când mă întreabă de vorbă, simt că am intrat într-un magazin, nu într-un automat care îți ia banii de pe card și tu pleci cu căruțul mai departe. Mai ales în perioada asta în care fugim unii de alții cu masca lui Zorro pe mufă. 

     Iar faptul că eu mă duc la hypermarket, deși sunt produse românești sau făcute în România, înseamnă că adaosul comercial se duce în altă țară. OK, au creat locuri de muncă, se plătesc taxe aici, dar plus-valoarea e în Franța sau Germania. Așa că mă duc la magazinul din colț, care acum dă bon la orice ac, nu mai e șpaga la fel de mare la Fisc, deci adaosul comercial rămâne în țară. Poate gândesc simplist, nu sunt cel mai mare patriot, dar parcă am un cui împotriva cotropitorilor, deși lucrez la o firmă americană ca nume și din Cipru ca regim de taxare.

      Mie îmi pare o ecuație simplă, mă duc la colț pentru chestii mărunte și urgențe, merg la super-market doar pentru multe chestii, coș plin, etc. și merită să consum timpul. Chiar dacă îmi zâmbește vecina sau nu, eu îmi fac treaba în felul meu, iau ce îmi trebuie de unde am eu chef. Și plătesc cu card sau cash cum mă taie capul, nu am vreo regulă.

     Cam așa gândesc și în legatură cu mecanicul la care duc bicla pentru revizii/reparații. Omul are și piese la vânzare, care au un plus la preț fata de cumpărăturile on-line, în special de afară, dar pe mine mă interesează să îl am pe Liviu aproape, când am nevoie de el, să îl găsesc. Așa că îmi asum un preț mai mare și încerc să îl ajut. Pentru că e în beneficiul meu să îl am aici în Targoviște, la îndemână. Plus că am devenit și prieteni, pornind de la pasiunea comună pentru biciclete. Era o chestie pe net, "sprijină magazinul local de biciclete", și am achiesat fără să stau pe ganduri, dar am făcut-o conștient de alegerea mea. Dacă noi nu îi sprijinim pe cei mici, ajungem la Decathlon să ne schimbăm lanțul și ni se rupe pe o coborâre, scăpăm doar cu noroc și le pupăm tot neamul! Și mai sunt și tocmai la Ploiești. Să trăiești! Deci mai bine îl ținem pe Liviu, nu doar ca mecanic, ci și ca magazin de piese, că e un plus atât de mare pentru noi, e atât de evident. 

     Se zice că dacă ceva e gratis, tu ești produsul. Eu scriu gratis, blogul meu e gratis, tu îl citești gratis, dar nu îți vând nimic, doar îti arăt cum gândesc, ce alegeri fac, rezultatul lor. Sigur că nu ești mereu de acord cu mine, dar poate te gândești de două ori când iei o decizie, cum ar fi dacă?, ceva de genul ăsta. Știu că e ușor să dai sfaturi când ești pe plus, eu trăiesc o adevărată dramă de când am găsit o bubă la cadru și nu mai am bicicletă. E greu al naibii să gândesc pozitiv fără ea, dar o fac. Mai greu, desigur, lupt cu starea mea, că doar lipsește pasiunea mea pe două roți, dar nu mor, nu plâng, nu mă cert cu nevasta din cauza asta. Clar se simte că nu mai am canapeaua mea fără psiholog, unde arunc toate deșeurile sufletești, așa că fac tot posibilul să readuc plăcerea cu pedale înapoi în cotidianul meu! Hai cu cadrul, neamuleee! 😃😃😃😃 Frate, ce panaramă de cocoș are vecinul meu, cantă pe la 11.30. Bețivul!

Strade Bianche 2020

     Acum nu o mai scăldăm aiurea, e clară treaba, buba covid ne-a amestecat viețile de am ajuns să ne salutăm dimineața în oglindă. Nu mai dăm noroc, ne dăm pe bicla mai mult virtual sau singuri, ne-am înstrăinat de noi și ne facem prieteni doar în gând. Socializarea a devenit peste noapte un lux, iar internetul profită de asta, cică ăsta e viitorul. Să mă cac în el, scuză-mi franceza, dar eu nu vreau să trăiesc in vitro. Mi se aplecase de curse în reluare sau virtuale, până și eu am început să rețin rezultatele, așa de multe ori am revăzut ceva. Asta până acum, când au început cursele pe viu. A fost Turul Sibiului la care m-am uitat, scriu și despre el, dar a venit o cursă care mie îmi place mult de tot. E o cursă nouă devenită clasică, Strade Bianche. A fost organizată de Gazzetta dello Sport în 2007 pentru prima oară și până acum Fabian Cancellara a câștigat de 3 ori. Spartacus-ul meu drag! Polonezul Michal Kwiatkowski a câștigat și el de 2 ori. Tare! Apoi din 2012 au început și fetele să se dea, frumos așa! De obicei se ține în prima săptămână din martie, dar anul ăsta s-a amânat. Un pic. Până pe 1 august.

     Totuși, înainte de 2007, în Toscana se ținea o cursă de amatori, cam pe același traseu, L'Eroica Strade Bianche, unde se aleargă pe cursiere vintage, ceva modele până în 1975, așa știu. Din ea a apărut și cursa profesionistă Strade Bianche. Se pleacă din Siena, se parcurg 184 km prin Toscana, pe asfalt și drumuri prafuite, cu pietriș ( de aici și numele de "bianche" , adica alb), circa 63 de km, cu urcări și coborâri, și se ajunge tot în Siena, în Piazza del Campo, aproape de locul de unde s-a dat startul. Numele sectoarelor vor deveni în curând la fel de cunoscute precum Arenberg în Paris - Roubaix sau Kwaremont în Turul Flandrei, dar mai sunt câteva zeci de ani de înghițit praf și pulberi fine prin Italia până atunci. Sunt 11 la număr, și unele au fost botezate Lucignano d'Asso, La Piana, Tolfe, Colle Pinzuto. 

     Anul ăsta a fost așa de sarac în curse, dar parcă o piață așa goală nu merita cursa asta. Dar hai cu distanțarea! Puțină lume pe margine, dar totuși contau cicliștii. Cele mai grele nume: Peter Sagan, Mathieu van der Poel, Julian Alaphilippe, Jakob Fuglsang, Zdenek Stybar, Oliver Nassen, Dylan Teuns, Greg Van Avermaet, Alberto Bettiol, Stefan Kung, Philippe Gilbert, Diego Rosa, Tiesj Bennot, Vincenzo Nibali, și pe la coada listei, favoritul meu, Wout van Aert. Clar mai sunt și alte nume, dar vă plictisesc cu enumerarea, cred că deja am făcut-o. Dar nu am vrut să credeți că e o cursă lipsită de strălucire, diferită de cursele clasice din Belgia. Deci crema ciclismului urmează să se ia la intrecere cu praful și pulberea Toscanei! Voiam să scriu "se ia la trantă" dar nu vreau să cadă nimeni, mai ales favoritul meu, Wout. 

     Startul s-a dat la ora locala 11, deja aerul e irespirabil, se anută 36 de grade, poate chiar 40. Jale maximă prin praful ăla de Bărăgan fără pic de speranță umedă. Acum, na, mereu ne plângem! În primăvară de ce plouă, iar vara de ce e cald! Ce oameni! Mă rog, în cursă au fost atacuri încă de la început, dar nicio evadare serioasă. Până spre ultimii 50 de kilometri, când au aparut mișcări serioase de gambe și încingeri de plămâni în praf. Comentatorii au zis că e haos, dar nu a fost așa de rău. De pe canapea, nicio cursă nu e grea! A atacat danezul de la Astana, Jakob Fuglsang, care în timpul atacului a aruncat și un "cazzo"către cameră. Crede-mă, nu înseamna "căcat". E mai nasol. Stai așa, că în timp ce scriu, la TV sunt campionatele de șosea ale Spaniei. Scuze, închid paranteza. Înapoi la Strade Bianche, domnule doctor! Mulți au rămas în urmă, doar o duzină reușind să plece în urmărirea danezului. Printre ei nu s-a numărat și francezul Julien Alaphilippe, care a avut o zi mai slabă. Sau poate își păstrează energia pentru monumentul de peste o săptămână, Milano - San Remo. Mai departe, Mancuso, te rog. După încă 10 km, 5 rutieri au reușit să îl prindă pe danez, și se parea că acest grup va da și caștigătorul, cei din spate fiind prea în spate și poate sub nivelul celor din grupul fruntaș. Camerele mai picau pe pluton, dar doar așa, ca să mai vedem și pe alții în afară de cei 6 - Wout van Aert, Bettiol, Formolo, Van Avermaet, Fuglsang, Schachmann. S-au mai dat atacuri, dar până în ultimii 20 de km, a fost un yo-yo între cei 6, unii au plecat, ceilalți au revenit. Viteză mare și consum de energie, cu mult praf de parcă traseul trecea prin Pipera când se construia în draci. Cu 19 km rămași, belgianul Greg Van Avermaet a aruncat prosopul în colb și le-a facut "tai-tai" celor 5 care își doreau mai mult victoria. Căldura și forma l-au răpus. Acum îmi dau seama că mă uit la o cursă live, nu pot să cred că după 5 luni văd și eu ceva live pe un traseu, cu ăia buni și foarte buni.

cyclingweekly.com

     Ultimul sector, Tolfe, a fost locul unde Wout van Aert a decis să mai atace o dată, sperând să fie decisiv. Pantele de până la 15% erau locul ideal pentru un atac. Asta dacă ai picioare. Și Wout are. La naiba, chiar are! Nimeni nu poate ține pasul cu el, dar nu se desprinde hotărâtor, pare că nu e cel mai zmeu. E totuși cald, sunt aproape 180 de km deja, toată lumea suferă. Dar el pare că duce mai abitir decât ceilalți, așa că ține cu dinții de ghidolină și rupe fâșul! El deja a fost pe podium de 2 ori, poate azi urca pe prima treaptă, cine știe! Haide, Wout, mânca-ți-aș gofra (așa se scrie gauffre în română, sac!)! Se termină sectorul de pietriș și praf, are un avantaj minim. Băăă, nu-mi face d-astea! Italianul Bettiol îl urmărește! Macaronarul nu se lasă! Dar e prins și el și întrecut de neamțul Schachmann și alt italian, Formolo. Frate, mai sunt 8 km, și sunt 10, 15 secunde între Wout și ăștia doi! Sufăr și eu când văd ce mică e distanța! Cică e mai ușor să alergi după cineva decât să fugi de cineva, că ai avea un fel de plus de la ținerea în bătaia puștii/bicicletei a celui vânat. Habar n-am, ideea e că nu îmi convine poziția lui Wout, dar totuși distanța nu se micșorează. Deloc. Stă așa, ca tuta, la 15 secunde. Zici că a stat timpul, ceasul de la gară e defect. Niciunul nu e în stare să se depărteze sau apropie, e un acord mut de încetare a focului, zău așa! Pare că e liniște, deși numai ei știu cum le sună pulsul în urechi! Toți trei sunt la limită, dar niciunul nu cedează. Mai ales Wout, care ajunge în Siena și mai are ultima urcare până la finish. E greu al naibii, oboseala și căldura sufocantă au pus plumbul în picioare, dar Wout are praful de pușcă si aruncă plumbii în pedale, sacadat, ca o mitralieră nemțească furată de rezistența belgiană. 500, 400, 300, 200, nimeni în spate. Wout e de capul lui. Intră în Piazza del Campo ca un cotropitor roman în zi de sărbătoare, chiar dacă nu e aclamat din piață, sigur toată lumea urlă prin fața televizoarelor! WOUT VAN AERT câștigă Strade Bianche! Frătieeeee, e cel mai primul! Pe doi și trei vin Davide Formolo și Maximillian Schachmann. 

Omul meu. Wout.

     Comentatorii tot îi dădeau înainte că, vezi Doamne, a contat și faptul că el e triplu campion mondial la ciclo-cross și că asta l-a ajutat, dar eu zic că e super-bun și în cea mai bună formă dintre toți rutierii. Atât. Wout își trece și el numele pe lista câștigătorilor, alături de Fabian Cancellara sau polonezul Kwiatkowski, dar poate li se alatura și la numărul de victorii. 2, 3, cine știe! E bine că a revenit ciclismul de calitate, e bine că a revenit Wout, după o accidentare urâtă, direct pe primul loc și a creat un idol în sufletul meu. Deja era, dar soclul e din ce în ce mai solid. Fabian, ai grijă, că vine Wout și nu știu unde să vă țin pe amândoi, langă Lance Armstrong. Hai cu ciclismul, văruleee!

Rezonanța

      Hai că o să mă pupi, cititorule drag, nu pentru că îți amintesc de orele de fizică unde chiuleau unii, nu eu, la greu. Eu mergeam la toate orele și mă umpleam de 3, dar împușcam și un zece în teză de mureau tocilarii! Sâc! Hai că nu mă mai pupi, că am uitat de ce! Pastilele sunt bune, dar la un moment dat, nu mai fac față, și e nevoie de o rețetă nouă, mai puternică. Bag seama că a sosit iar vremea! Dar te-am obișnuit deja cu derapaje de moare de ciudă chiar și campionul mondial la drift! Ideea e că aseară nu mă lua somnul și am prins avionul spre câmpiile verzi, am vorbit cu câțiva oameni plecați, am admirat comoara de la baza curcubeului și m-am lovit de o idee. Cât de mult contează să rezonezi cu cei din jurul tău? 

      Rezonanța este tendinta unui sistem de a oscila cu o amplitudine mai mare la unele frecvențe decât la altele. În capul meu rezonanța era capacitatea unor corpuri de a-și gestiona mișcarea astfel încât să se miște unfiorm. Complet idiot, dar articolul meu se va clădi fix pe idioțenia asta. Dar pe undeva, fizica se aplică, pentru că atunci când 2 sisteme au o rezonanță apropiată, forțele implicate sunt mai mici. Deci atunci când rezonanța e mare, forțele sunt mici, deci efortul e mai mic. Păi de aia efortul de a menține o relație de prietenie/amiciție/căsătorie/etc depinde de rezonanța partenerilor. Cred că la fel e și cu plăcerile, hobby-urile. Cu cât ești mai potrivit pentru un sport, cu atât rezultatele vor fi mai bune și/sau efortul depus va fi mai mic. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să muncești deloc. Poate de aia cei mai talentați la orice sport ratează o carieră strălucitoare in sportul respectiv pentru că știu cât de talentați sunt și devin neserioși. Îmi vin multe nume în minte, tinere speranțe, și tot tineri ratați. Dar și unii care au reușit pe calea lor, prin muncă și determinare. Iar unii nu aveau deloc talent, doar ambiție și putere de muncă. Sau poate foame și disperare de a ieși dintr-o sărăcie fără de speranță. 

      Am practicat mai multe sporturi, și nu am excelat la niciunul, dar am muncit pe teren de fiecare dată, la antrenament sau meci, vorba aia, am dat totul pe teren. Dar de foarte puține ori am fost cel mai primul. Poate de aia și am disperarea asta cu bicicleta, de a fi primul pe strava pe anumite segmente, că să îmi gâdil orgoliul nebucurat. Habar n-am! Dar muncesc în continuare, indiferent de rezultat! Am noroc că soția rezonează cu nevoia mea de mișcare și mă lasă să rătăcesc când e cazul, ca să mă vadă așezat când sunt acasă. Că știe că am mulți pitici și cei mai mulți dintre ei nu îmi sunt prieteni! Dar rezonăm!

      Bicicleta are și ea frecvența ei, și simt că rezonăm, mă simt pe ea ca peștele în apă, ca porcu'n noroi, zău așa! Sunt în elementul meu. E o prelungire a mea. Era să zic mai frumoasă, dar mă amăgeam. Ideea e că mersul pe bicicletă îmi face sufletul să bântuie pe unde cu frecvență apropiată de cea a fericirii, deși sunt muuuulte momente, mai ales pe urcări sau când am vânt fix de față, când numai fericit nu sunt. Dar tot sunt pe plus. Livid, lovit, sleit, zombie așa, și tot nu renunț. 

     Nu rezonez doar cu bicicleta, ci și cu mediul meu inconjurător, deși nu mereu sunt în apele mele. Cineva ne zicea să ne înconjurăm de materiale naturale și nu sintetice, corpul nostru găsind mai ușor rezonanța cu natura decât cu ceva produs artificial de om. Eu găsesc o modalitate de a-mi alinia frecvența la ce mă înconjoară, astfel încât să mă pot bucura de viața mea simplă, cu problemele ei, dar fără mai mult stres. Și fără pastile. Încă...! 😃😃 Doar cu bere!

art1ficial

Percepții

     Căldura mare! Și plictiseală și mai mare, mon cher! Sau mes chers, adică scumpii mei! Vă alint, așea, de miercuri după-amiază. Am ședință de dimineață și m-a luat capul. Am mai apucat să fac și câteva chestii în micile pauze, mă bucur că am reușit să bag o vizită la mamaia mea, care e cea mai mamaie și cea mai a mea, parol! Ceva vânt, un camion lent care m-a purtat până pe la 80 la oră, rachetă Patriot sol-sol am fost, pe plat. Normal că eram pe plus de dimineață, dar ședințele astea pe toată ziua, cu mici pauze, mă cam solicită. Chiar apuc să mai bântui campiile verzi în timp ce lumea vorbește, sunt timpi morți și pot să mai aberez pe blog. Și am ajuns la partea cu percepții. Chiar mă gândeam că mersul pe bicicletă e periculos, dar eu nu îl mai percep așa. Am dezbătut deja partea asta aici, sigur că nu voi încerca să te conving că nu e periculos să mergi cu bicicleta. Și nu doar pe drumurile publice, tocmai ce am aflat in week-end de un biciclist care și-a pierdut casca pe la munte, pe un drum normal. Cică viteza a fost de vină! Cineva îmi zicea odată că întâi înveți să mergi pe bicicletă și abia pe urmă înveți să mergi repede. Departe de mine să mă dau mai rotund decât o lună plină, am și eu căzăturile mele din cauza vitezei, dar nu strică niciodată să fii mai atent, doar un pic mai atent.

      Ideea articolului mi-a venit de dimineață, pe drum, când erau destul de multe tiruri pe lângă mine. Poate alții se sperie și au o senzație de disconfort când simt tirul la coor, dar eu sunt pe dos, adică mă bucur cand văd în retrovizoare o umbră mare care se apropie, că știu că îmi mai crește viteza medie. Sigur că mai am și eu emoții, sigur că îmi pune viața în pericol un idiot cu C care nu are chef să mă ocolească regulamentar și-mi intră bazonu-ntre obraji, dar m-am obișnuit. Am tot ieșit și am avut tot felul de experiențe neplăcute, dar asta nu m-a împiedicat să mă dau în continuare pe drumurile naționale ale patriei. Cred că a contat și abordarea mea, veșnic pozitivă și doar uneori pusă pe scandal. Bine, fie, veșnic pusă pe scandal! Cum văd tirul, cum încolțește un zambet, deși de multe ori e însoțit de o strângere de sfincter. Sănătate curată! Dar nu îmi miroase a nasoale, zău! Zewa deluxe! Mă gândesc că așa e și cu multe aspecte ale vieții noastre terne, pigmentată cu pastile de râs și asezonată cu tampoane pentru plâns. 

     Fiecare situație prin care trecem are o anumită semnificație și dezvoltă o anumită trăire și simțire. Dar parcă eram proprietarii corpului nostru. Păi să fim, zic! Să controlăm efectele, prin abordarea pozitivă și perpetuum optimistă a tuturor problemelor. Sigur că nu o să râzi din prima la o șicanare în trafic a unui bizon, dar crede-mă că nu te mai expui la fel de mult dacă nu te enervezi la fel și tratezi problema mai relaxat, mai distant. Nu zic să ne automatizam în niște idioți robotizați și mecanizați, tre' să rămânem cât mai umani cu putință. Dar parcă nu îmi surâde ideea să dau în zbenguieli mentale prin curte pe la Bălăceanca din cauza altora. Dacă nu îi pot controla pe ceilalți, atunci să încerc să mă controlez pe mine. E mult de muncă, eu lucrez de ceva timp, ani buni de când tot mă zbat să fiu pe plus în viața mea, ca să mă pot odihni mai bine și să mă refac mai repede pentru următorul antrenament. Și sigur, pentur familia mea. Că la muncă văz' că livrez indiferent de plusuri sau minusuri la psihic, merge pontajul. Așa că încă rezist fără cămăși albe cu mâneci legate la spate, clar mă ajută și bicicleta, dar mă antrenez zilnic pentru lupta cu minusurile generate de alții, adresate mie. Mai bine mă mut nicăieri și nu mai primesc astfel de "pachete"! Hai cu tratamentul de la distanță, doctore! Distanță fizică, nu socială, desigur! 

pinterest.com