Nu pot să cred. Au trecut 8 ani de când am fost ultima oară la Mateiaș, lângă Câmpulung. Și 31 de când am fost prima oară acolo, când am devenit pionier, eram în clasa a-II-a. Dar a venit Revoluția și a stricat bișnița cu inelele din plastic de la eșarfă. O amintire frumoasă, o plimbare cu tata într-un autobuz vechi pe drumurile vechi și desfundate prin Fundata și Bran. Când am fost acum 8 ani, eram pe mtb și nu prea știam eu mersul, dar mă bucuram de priveliște. Acum m-am zăpăcit de tot și stau cu ochii pe vitezometru de parcă sunt la cursă toată ziua, indiferent de traseu. Alerg de zăbăuc, parcă închide la non-stop. Dacă e vânt de față plec nervos că îmi strică media, deși pe traseu încep să mă gândesc și la drumul inapoi, cu vânt dinapoi, merge, frățieeeee! Acum o lună am ajuns până la 13 km de Câmpulung și am făcut cale-ntoarsă, că eram programat la service cu mașina. Și mi-am promis atunci că o să mă întorc și fac drumul complet. Și a venit și ziua aia. Mai greu, dar a venit. Vreme frumoasă la prognoză, maț gros după micul dejun, tot ce trebuie la buzunare,
presiunea în pneuri numa' bună de fugă pe asfalt prost, moral pe plus și senin fără număr. Ca să nu mai zic că am molii în stomac când știu că bag o tură de peste 100 de km, preferatele mele. Și am plecat.
Sunt mâncat, sunt băut, sunt dormit, sunt bine. E perfect. Am picioare, am și ceva vânt de spate, mai mult ca perfect. Păcat că asfaltul e mai mult ca imperfect și am de ocolit gropi și tre' să mă feresc de mașini, că e al naibii de îngust drumul ăsta. Au furat ăia la cântar de a ieșit o bandă jumate, la naiba. Dacă trec 2 tiruri din sensuri opuse, ăla sunt, zbor direct în șanț. Noroc că nu e cazul, încă. Vântul ajutător face kilometrajul să stea sus, unde-i place și lu' băjatu', rupem fâșul, nașule! Gata Voinești, trecem Dâmbovița, înjurăm cu drag și spor un idiot care a vrut să îmi arate că el e cel mai prost în zi de post, morții mă-sii, s-a dus. Drumul urcă, eu cu el, zău. Vântul e chiar bun azi. Ce picioare, ce antrenament! Trece ora, trece și a doua, cu priveliști de vis, păduri verzi și vârfuri semețe, cu gropi de coșmar și denivelari crețe. Ca să nu mai zic de 3 câini uriași care se odihnesc fix pe marginea drumului, fix pe o porțiune unde stai cu ochii pe gropi și pietre și te trezești în nasul lor. Nici nu ai timp să te sperii, îngheață inima, aerul rămâne în plămâni, îi e teamă să iasă, picioarele continuă inerțial mișcarea de rotație și treci de ei. Norocul meu că ei nu au poftă de oase, e ziua cu lactate. Bazonul maro se usucă repede, eu mă bucur că nu am murit acolo. Încă e bine! Mai departe, domnule călător fără bilet! Ne încordăm la urcări și hopuri, nu e urcare, e fals plat care tot urcă. Gata și județul Dâmbovița. Hai cu Argeșu', frăție!
Aici, mai rău. Drumuri mai proaste (wow, am ajuns să spun asta despre alte județe!). Aceiași șoferi, la fel de idioți peste tot, nu știu cine-i fruncea la proști la volan, dar nu ducem lipsă, oriunde ai merge. Gata cu DN-ul plin de gropi și înjurături, facem dreapta spre Dragoslavele din Stoenești. O bucată de asfalt prost, trec Dâmbovița și apoi începe un drum sinuos, cu asfalt bun, ceva pietre pe alocuri. Frate, frumos e pe aici, e lume cu cortul, sunt ceva oi și câini ciobănești. Fo' șapte! Dar nu au treabă cu mine! Băăă, fi-v-ar oile de râs! Pierd timp prețios, sigur e segment aici! Scap de oi, dau de vaci, și măgari. Cu patru picioare, ăștia sunt simpatici. Câteva case, soarele luminează pădurea verde, dar la umbră e răcoare, a și plouat pe aici. Sunt și nori, dar azi nu cred ca plouă, nici nu mai știu ce zicea la timpul probabil. Probabil va fi bine. Dăm înainte! Și ajungem și în drumul european Pitești - Brașov, la Dragoslavele.
Aici, tre' să fac pauză. Opresc în fața școlii, e un magazin sătesc. Bag mâna în buzunar și găsesc bani. E bine. Îi număr. Nu e bine. Am uitat banii pe masă în curte, în buzunar am doar 3 RON, îi țin de pene. Hait, să-mi bag, sunt sărac! Ce să iei cu 3 lei?! Bag o banană, cumpăr un croissant cu ciocolată și fără mască, 2 lei. Gata masa! Pe școală scrie frumos: "Voiește și vei putea!". Am voit să mănânc 2 mere și am putut să le iau din pom. Dar și la ciclism cam așa e. Pe bicicletă, cel puțin, trebuie multă voință ca să ajungi în locuri. Cum am ajuns eu azi. Am sunat doamna acasă, ca să știe de nebunul ei, și am purces la drumul spre Câmpulung/Mateiaș. Aici e urcare, nu mă grăbesc, nici dacă aș vrea. Picioarele sunt grele, am tras cam tare până aici, mă resimt, așa că mai opresc la poze și priveliști. Frumoasă țară avem! N-o merităm! Sunt ceva mașini, dar nu mă supără nimeni. Frate, ce greu urc! Hai încă o poză! Am avut 2 bidoane de apă și s-au cam golit! Cu un leu, ce să îmi mai cumpăr!? Las' că mă descurc eu! Sunt vreo 6 km de urcare, dar nu mă grăbesc deloc. Știu că mai e și drumul spre casă, cu vânt de față, cel mai probabil. Așa că merem piano-piano, ragazzo.
Gata urcarea, uite și parcarea! De la Mateiaș, desigur. Mausoleul ăsta a fost construit în perioada 1928 - 1935 în memoria soldaților căzuți în Primul Război Mondial. Două divizii române au ținut piept unui inamic net superior, ca număr și dotare. Cumva, asta e istoria noastră. Mai puțini și mai săraci decât oricine ne atacă. Și pe lângă asta, mai suntem și trădători. Off, ce popor! Aici la Mateiaș, în cripte, sunt păstrate osemintele a peste 2.300 de ostași căzuți pe câmpul de luptă. Tot aici, în 1989, am fost eu făcut pionier. A fost o excursie cu clasa, eram 44 de copii într-o clasă, aglomerație mare. Tata și-a facut curaj și a mers cu mine. Nu îmi aduc aminte de vreo emoție sau bucurie legată de eșarfa și cămașa de pionier, nu le aveam cu costumele și regulile impuse. Revoluția m-a ajutat mult să scap de rigiditatea mentală și am putut să îmi îmbrac blugii rupți. Îmi amintesc doar că a fost o zi frumoasă, la plimbare cu babacul meu, mâncare la pachet, picnic pe genunchi, dar cu iarbă și aer curat. Nu mai știu cum mergea autobuzul, era o rată veche și obosită, dar nu am rămas în pană pe nicăieri. O să fac eu odată și traseul complet de atunci, cu întoarcere pe la Predeal.
Acum eu trebuie să o iau spre casă, dar vreau să văd indicatorul cu Câmpulung, de aia am venit azi. Aș fi vrut să văd și orașul, dar m-am lungit cu drumul și nu mai am timp azi. Nu știu dacă e vreo senzatie de oraș pe care o ratez, așa că nu am gânduri negative, e o tură. Dar totuși, dupa coborârea în viteză de la Mateiaș, trec de drumul spre Târgoviște și mă duc spre Câmpulung, deși urcarea următoare mă cam pune pe gânduri în legatură cu sănătatea mea mentală. Dar îi dau inainte și în sus. Apoi o coborâre pe asfalt nou până la un pod de unde se vede orașul. Ar mai fi vreo 2 km, dar decid să fac o poză și să mă întorc spre casă. Am terminat apa, așă că am nevoie de ajutor. Opresc la un magazin și cerșesc apă, și primesc. Bună treabă, nu mor de sete nici azi! Mai am un baton și un ron, mă descurc eu și cu mâncarea. Sens giratoriu la fabrica de ciment, dreapta spre târg și forjă.
Vântul nu prea e prietenul meu, cam de față, așea, dar merge, că e mai la vale. Până când începe o urcare mica și urâtă, de la calitatea sau mai bine-zis de la lipsa calității asfaltului. E oribil! Urc, e cald, ocolesc gropi și denivelări, mă cam enervează. Să vezi "distracție" pe coborâre! Și atât am zis! Am înjurat tot neamul asfaltatorilor, de la Decebal până azi! Rușinos să ai așa drumuri naționale! Dacă nu era asfalt, mergeam mai lin. Și așa o să fie până pe la Malu cu Flori. Jale! Noroc că e la vale, chiar și cu vânt potrivnic, tot mă pot grăbi. Picioarele se cam opun, dar se supun. Fug, mai trece și câte o mașină, mă mai trage după ea, e bine. Bag batonul, știu că mai e vreo ora până acasă, dar mi-e cam foame. Merele de pe marginea drumului încep să semene cu copane de pui sau cefe de porc, zău! Îmi fac curaj și opresc la o tarabă. Sunt 2 oameni mai în vârstă, dau bună ziua și întreb dacă pot lua două piersici cu 1 ron. Omul se uită la mine, mă vede lunguieț și înfometat, somalez pe seară aș zice eu, și îmi dă trei! TREI!? Super! Bag 2 la ghiozdan și una la buzunar pentru Cici acasă, și îi dau înainte!
La pod la Voinești opresc la un pișu mic, mai îndrept spinarea, că am trecut de 100 de km și mă resimt. Apoi pe cal și la drum. Piersicile și-au făcut efectul, dulci și zemoase, dar tot mai vreau ceva de mâncare. Așa că vânez orice pom fructifer care e sau are crengile pe drum. Mulți sunt, dar toți prea aproape de gard, zice lumea că fur. Dar ies din Voinești și încep livezile. Unde se termină gardul, acolo descalecă și leopardul, parol! O livadă cu gardul rupt e locul ideal pentru o mega-lovitură! Mănânc 3 mere în fugă și bag 7 în buzunare. Cam acre, dar se umflă mațul. Și ce dacă dau în căcări multiple de la efort și acreală și apă pe fugă, important e să nu mor de foame până acasă. Mașinile încearcă să mă enerveze și reușesc, vorbesc cu toți morții și mamele lor de șoferi! Mai bag un măr, mai râgâi a apă chioară, trec kilometri și mă apropii de casă. 10 km. 5 km. Văd orașul. Cam înfometat și obosit, intru în urbe. Ce marș triumfal, mai degrabă cortegiu funerar. Mor de foame! M-a epuizat drumul ăsta! Au ieșit 140 și ceva de km, "umpic" mai mulți decât plănuisem, dar a meritat fiecare pedală! Am ajuns acasă cu o piersică și două mere. Bidoanele goale. Și picioarele la fel. Dar un mare plus pe frunte! Mai vreau!
