King of mountain pe Ulmetu

 

             

Duminica, 17.11.2013, se anunta a fi o zi linistita in comitatul Mancushire. Vreme frumoasa, trezire intempestiva la 10 jumate, stare de lene puturoasa si porniri de euglena verde statica. Deci aveam chef de viata in mine cat sa moara florile de pe balcon. Asa ca ma dau jos din pat cu chiu si vai, imi clatesc ochii cu 2 picaturi de apa rece, beau o gura de cafea, imbuc ceva alimente cu e-uri incluse, si ma asez la calculator.

                Deschid mail-ul, vad ca am ceva notifcari de la Strava, plus ceva de la Facebook. In rest nimic interesant. Asa ca intru pe Strava, sa vad ce fac baietii cu care ma intrec la biciclit. Si imi pica toata faianta! “Razvan Ditescu ti-a furat KOM-ul pe urcarea de la Musa-Miculesti”. NU SE POATE ASA CEEEEVAAA! Singurul meu KOM pe urcare mi-a fost rapit.

                Eeeee, pai tre’ sa luam masuri. La bocanci, la manushi, la caciula, nu conteaza, masurile trebuiesc luate. Asa ca bag burta-n draci cu ce prind prin casa, ciordesc cateva ciocalati de-ale bunica-mii, bag apa la bidon, ma imbrac aerodinamic, imi iau fesul norocos si ochelarii binecuvantati, inshfac bicla, telefonez la dushmanul Ditescu sa il anunt ca ii amenint titlul, intru pe Strava sa pornesc aplicatia, si o iau din loc. (la cate chestii am scris cred ca v-am pierdut de mult timp) J J J J

                Ies din oras, vantul bate din dreapta spate. E bineeeeee! Ma ajuta sa inaintez fara sa depun un efort prea mare. Incerc sa raman concentrat, sa nu ma grabesc prea tare, mentin un ritm constant, undeva la 22-24 la ora, nu vreau decat sa ma incalzec pe cei 20 de km pana la Pucioasa. Acolo ma asteapta provocarea. Azi mi-am propus sa bat 3 recorduri pe 3 urcari. Poate ziceti ca e mult, ca ar trebui sa ma multumesc doar cu unul sau doua, dar treeeei?! Nu, nu e mult deloc. Sunt foarte hotarat azi, desi pe drum simt o oarecare sfarsheala, parca nu imi vine sa trag. Am chiar o dilema: daca mentin un rimt moale pana la Pucioasa, nu cumva imi pierd din hotarare? Cam greu de raspuns, asa ca din cand in cand mai bag cate un sprint, sa ma testez. Pare ca picioarele sunt in elementul lor astazi, asa ca alung gandurile negative. Tot drumul vanez vreo duba obosita, sa merg la plasa ei, dar am parte doar de masini mici, nimic util. Mai trece cate-un tir, dar e prea rapid sa ma pot piti in spatele lui. Asa ca dau pedala dupa pedala pana la orasul-statiune.

                Cele 3 segmente pe care le vanez sunt Pucioasa climb (diferenta de 2 secunde fata de recordul meu), Ulmetu (diferenta de 9 secunde) si Musa-Miculesti (diferenta de 17 secunde). Primele 2 par a fi cele mai accesibile, dar sunt cele mai dificile ca distanta si rampa, iar al treilea, cu cele 17 secunde de recuperat, pe un segment de 2 minute 34, pare cam imposibil. Dar azi am planuri mari, sunt foarte hotarat.

                Ajung in oras, bag o ciocolata pentru energie suplimentara, si ma pregatesc de primul segment, Pucioasa climb. Tre sa recuperez 2 secunde. Am si o oarecare retinere, ca daca trag tare aici, ma obosesc pentru Ulmetu, dar inchid ochii si ma arunc cu capu’-nainte, fie ce-o fi!

   

Pucioasa climb

       

               Pucioasa climb, pazea ca vine tornada! Si trag, frate, cat pot eu de tare. Sunt 2 portiuni de urcare despartite de un plat destul de lung. Avand mtb, aici pe plat pierd din cauza cauciucurilor mai late decat la cursiera, dar nu am ce face. Segmentul are 1,1 km, 4,3% rampa medie, dar are si cioturi, unul de 15,8%, deci nu e atat de simplu, mai ales contratimp. Si incepe prima urcare, lungime de circa 350 m. Am viteza de pe platul dinainte, si incerc sa mentin o viteza cat mai ridicata. Cum se poate vedea si din grafic, intru cu 32 la ora, dar pana in varf scade mult, pana la 12 la ora, dar mentin cadenta constanta, lucru remarcabil pentru un incepator ca mine. Ajung repede sus, incepe platul, chiar cu putina panta, asa ca as putea sa ma relaxez, dar nu am cum, pentru ca aici pe plat pierd cel mai mult fata de cursiera, asa ca trag cat pot de tare. Cresc viteza pana la 30 la ora, respir cam greu, picioarele ma dor, dar totusi merg bine. Si ma pregatesc de urcarea 2, tot vreo 350 de metri, dar rampa e mai moale, nu are cioturile primei urcari. Intru si aici cat pot de tare,tot cam cu 30 la ora, si scad pana la 14 la ora. Resimt oboseala de pe prima urcare, nu mi-am refacut fortele complet, asa ca nu stralucesc, dar ajung sus. Nu imi pot da seama daca am mers mult mai bine decat inainte, de record nici nu mai vorbesc, nu am timp de contemplari sau analize profunde, am in fata Ulmetul, acolo vreau sa imi dovedesc capacitatile.

                Asa ca pe portiunea de drum pana in segmentul Ulmetu, imi trag sufletul, merg foarte incet, incerc sa imi refac puterile cat pot de mult. O mica urcare si apoi coborare cu viteza maxima, sa incep segmentul in forta. Si Ulmetu are 2 parti, urcare, fals plat si apoi urcare.

                Si incep urcarea. Am facut-o de mai multe ori, am repetat-o si in minte, stiu ce rapoarte sa folosesc, si incerc sa mentin cadenta constanta. Intru tare, cu 33 la ora, dar oboseala isi spune cuvantul, spre sfarsitul primei urcari, ma lasa zgaibele, se inmoaie, si nu pot sa rup norii. Fir-ar sa fie, nu planuisem asta. Scade viteza cam mult, cam prea mult, pana la 10 la ora, dar n-am ce face. Ajung la plat acum. La fel, parca ceva nu e in regula, mi-ar prinde bine un energizant sau o pereche de picioare in plus. Cum nu am nimic din toate astea, ma descurc cu ce am. Pe plat cresc viteza pana la 36 la ora. Si vine urcarea 2. M-am incalzit cam tare, dau caciulitza jos fix cand incep urcarea si pierd ritmul. Offfff. Ma prabusesc pana la 8 la ora. Stau pe loc, ce ma-sa mare! Si reiau lupta, desi nu sunt prea convins ca mai merita. Dar nu ma las. O curba la dreapta, portiunea cea mai abrupta. O iau bine, mai am curba la stanga, rampa mai moale, curba la dreapta, un fel de coborare si apoi curba la stanga si urcare pana la capatul segmentului. Forjaaaaaaaaa! Si gata, trec de coama si ma intorc. Sunt curios ce timp am scos, nu mai am rabdare.

Salvez, se sincronizeaza si astept. Curg apele pe mine, m-am supraincalzit, dar vantul adie usor si ma racoreste. Verific telefonul. Rezultatele sunt gata.

               

 

 

 

 

 

 

 

 

                 Deschid Strava. Apare un KOM. Ooooo, asa da. Dar e KOM pe Pucioasa climb, pe Ulmetu am scos 7’41’’, cu 10 secunde mai slab decat recordul. Fu…-i Pashtele ma-sii! L-am ratat. Din nou. Beau o gura de apa si ma uit la peisajul cuprins de razele soarelui. Parca e prea frumos afara ca sa stau suparat pentru ratare, asa ca ies de pe drum, prind o carare si o iau pe islaz, vreau sa fac nishte poze.

                 Si urc un pic, mai fac o poza, doua, gasesc un drum care urca, vad o movila galbena care ar merita un instantaneu, asa ca iar urc. E piatra, urc incet, nu ma grabesc nicaieri, incerc doar sa ma bucur de peisaj. E asa de albastru cerul, parca e modificat in photoshop. J J Urc cat pot de mult, si cand incepe drumul sa coboare, ma opresc, fac o gramada de poze, si apoi o iau la vale, spre asfalt si spre Pucioasa. Ma tot gandesc ca nu stiu cand o sa mai prind vreme asa de frumoasa de ciclat si ma hotarasc sa mai incerc o data.

                Pe coborare bag  2 ciocolate, pedalez usor, picioarele sunt bune, prind iar curaj.  Merg o bucata de drum ca sa pot sa imi iau avant, conectez iar Strava, si pornesc la lupta. Nu sunt foarte convins ca o sa reusesc, dar stiu ca trebuie sa incerc.

                Intru cu 39 la ora pe segment, urc un pic la pod, scad pana la 17, apoi trag iar tare si ajung la 30, si incepe prima urcare. Rapoartele ales corect, cadenta constanta, am energie (de la cioco) si trag bine. O fac. Acum plat. Cresc viteza pana la 36 la ora, am picioare, sunt pe val. Incepe a doua urcare. Intru tare, ma tin bine, e partea cea mai abrupta, scad pana la 9 la ora, dar trec repede de partea nasoala si iar cresc viteza. Sunt foarte determinat si apas ca un apucat in pedale, trag de ele, incerc sa stau cu trunchiul cat mai drept, fara miscari inutile, sa nu consum energie aiurea. Trag de ghidon, trag aer in piept, simt ca e bine, dar ma fortez si mai tare. Mentin un tempo ridicat, viteza e buna, 14-16 la ora. Un pic de plat, coborarea usoara inainte de bucata finala in urcare. Scade iar viteza, incep sa ma doara picioarele, dar nu am crampe. E bine. Nu ma uit decat la pedale, parca le invart mai repede daca ma uit fix la ele. Sau mi-e teama sa vad ca mai am destul pana sus. Sunt 250 de metri de urcare. Mult pentru conditia mea, ma resimt de la efort, sunt obosit. Dar nu ma las, stiu ca tre' sa trag de mine pana se rup picioarele, asa ca dau inainte, mai inversunat. Nu pot sa iau in seama durerile, nu am timp de asta. Varful se apropie de mine, mi-e frica sa ma uit in sus. Nu mai e mult, dar tot nu ma las. Dau pinion mai mic si imping si mai tare, mai in forta. Si trec de coama. Nu am aer, sunt sufocat, dar am terminat. Intorc si ma opresc sa verific rezultatul.

King of Ulmetu

KOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOM! Frate, am batut recordul, sunt KOM pe Ulmetu. Yupeeeeeeeeeeeeeeeeeee! Ma simt eliberat, ma simt bine, parca am castigat nu-stiu-ce concurs. Timpul scos: 7’22’’, cu 9 secunde sub record si cu 18 secunde mai bine decat cel mai bun timp al meu. Deci am mers foarte bine. Beau o apa, mananc un baton, si o iau spre casa. Dar in drum ar mai fi un segment, Musa-Miculesti. Ce-ar fi…?

Segmentul Musa - Miculesti

           

                  Ma odihnesc pe coborare, pedalez foarte usor, cat sa fac sangele sa circule linistit. Apa nu mai am, dar nu ma mai intereseaza. Termin coborarea, am un pic de plat si apoi stiu ca incepe sectorul cronometrat. Un vant nebun ma plesneste peste ochi, nu-i bine. Dar am o incercare noua de trecut, nu ma las infrant. Si trag tare de tot, chiar daca vantul imi umfla penele, fix din fata. Offf, ce cacat! Dar tot incep urcarea cu 33 la ora, trec de o mica cocoasa, mai scad viteza, curba la dreapta si frana, o caruta urca mai incet decat mine, depasesc si ma claxoneaza o dacie. “Pe ma-ta!” Simt ca am scazut cam mult viteza, e cam 11 la ora, dar nu ma dau batut. Accelerez pana spre 20 la ora, picioarele incep sa se razvrateasca. Ma dor al naibii. Dar mai am doar 300 de metri. Cat de tare trag eu, tot incepe sa scada viteza. Mai am o cocoasha, aici scad pana la 8 la ora, parca imi vine sa pun piciorul jos, dar nu, nu ma las. O scurta linie dreapta, se vede varful, ocolesc niste cioburi si injur prostii care fac gunoi oriunde, si trag cu ultimele puteri. Stiu ca sfarsitul segmentului e dupa coama, asa nu ma las nici cand se inmoaie panta, accelerez cat pot. De aici incepe coborarea si nu mai conteaza. Am terminat. Ajung pana in parcul din centrul Pucioasei, beau ceva apa de la o cishmea, salvez activitatea pe Strava si astept sincronizarea si rezultatele. Si…supriza. Pentru 5 secunde nu am batut timpul lui Ditescu. Frate, daca nu era vantul ala cacacios, cred ca as fi obinut cel mai bun timp. Asa ma multumesc cu locul 2, nu e o ratare. Totusi, ma hotarasc sa mai incerc o data, dar sunt deja prea obosit si demotivat, asa ca scot un timp mai slab cu vreo 15 secunde.

                Nu mai am energie sa bat vreun record, asa ca o iau la pas spre casa, spre Targoviste. E o vreme super, e cald, adie vantul, nu sunt asa de multe masini, si am timp sa admir peisajul si sa ma gandesc la cele 2 recorduri de azi. E bine! Imi propusesem 3, si am fost foarte aproape sa le obtin. Dar nu-i bai. In perioada asta oricum picioarele nu mai sunt in forma, la primavara insa ma dau din nou.

Race report - Surmont MTB Challenge Azuga - 7.7.2013

Surmont MTB Challenge

Technically cool. Yeah, baby!

             Dupa semi-esecul de la Urlati, am incercat sa ma pregatesc cat de bine am putut eu pentru a face o figura frumoasa la Azuga. Aici m-am inscris la tura medie, de 38 de km, m-am gandit ca, fiind la munte, e o distanta numai buna pentru conditia mea de ciclist in devenire. Am bagat antrenamente cat am putut de multe, am incercat tot felul de combinatii legate de bauturi energizante, am testat diferite mancaruri sa vad care e buna inainte de efort si care nu, plus ce recuperare sa fac pentru a fi in forma in ziua concursului.

                Surmont MTB Challenge e un concurs de MTB cu istorie, asa ca urmau sa se prezinte la start cei mai buni ciclisti, J plus faptul ca se desfasoara la Azuga, cumva intre Brasov si Bucuresti, locuri de bashtina pentru multi doritori. Asa se face ca numarul celor inscrisi urma sa fie limitat, dar pe mine ma interesa putin spre deloc acest aspect, pentru ca m-am inscris din timp si eram asigurat.

Lume multa, dom'le!

                Toata saptamana am facut calcule peste calcule, am asteptat sa vad daca mai e cineva din Targoviste care sa mearga. Dar nimic. Asa ca iar plecam singur. Ai mei parinti si-au anuntat deja intentia de a ma stresa (si) la acest concurs, asa ca nu era singur pe lume. Alex Seltea m-a rugat sa il ajut cu mutarea fizicului sau la fata locului, asa ca urma sa mergem impreuna, dar parintii separat.

               
Ca de obicei, noaptea dinaintea concursului a fost agitata, somn putin, am baut si ceva licoare naturala de fructe de cola, asa ca Mos Ene nu s-a lipit si de genele mele. Si am stat ca bou’ cu ochii-n tavan pana spre dimineata. Cand sa simt si eu ca dorm, suna demonul de ceas si imi perturba visul cu podiumul, cu mine pe prima treapta, incadrat de 2 blonde cu IQ ridicat si imbracate in costum de scafandru. J J Gata, baaaah, scoal’te, ca pierzi dreacu’ concursul! Era 6, iar la 7 trebuia sa fiu la Alex, sa plecam din timp si sa nu fim nevoiti sa ne ferim de radare pana la Azuga.

Narcis.

Alex in actiune

               







          Asa ca am facut ochi, m-am prefacut ca ma spal, am bagat o portie de paste (desigur), am catapultat bicla in portbagaj cu tot cu tzoalele de parada si am purces la drum. L-am ridicat pe Alex din fata bordeiului si ne-am asezat la barfa (sau suna mai bine “ne-am ashternut la vorba?!) J. Drumul scurt nu ne-a permis sa ne aberam prea tare, asa ca la 8 eram la locul cu pricina: Azuga, pe partia X. Cerul se prezenta in conditii optime, ceva ocheade ale zeului Ra, printre nori, care mai zvantau pamantul. E bineeeeeeeee!  J Am ridicat pachetul de concurs, am beut ceva lichiditati, ne-am tras in poze si am inceput sa ma pregatesc de concurs (echipare, incalzire, concentrare – asta-i tare). J



               


Pregatire?! Pe naiba pregatire, ca am sarit in masina, la adapost de ploaia torentiala care ne-a luat prin surprindere! Sa-mi bag picioarele, o sa se lase cu morti si raniti! Nu-i a buna cu atata apa, parca se filmeaza “Potopul” si noi suntem oile care urmeaza sa fie luate pe arca (la cate pacate avem, siiigur o sa ne lase pe-afara). Dar dupa 10 minute se opreste. Hopaaaaa, asa da, fratzica! Iesim timizi din masina si ne reluam activitatile. Apar si babacii cu ceva cafea calda, schimbam impresii legate de drumuri proaste si soferi idioti, eu mai bag vreo 2 ture, pana pe la 10. Intre timp ne mai pitim de torente puternice, dar nu ne lasam intimidati. Plecarea e la 11, si nu vreau sa ma asez prea in spate, asa ca ma instalez in tarcul de la Start in primul rand, motz. “Gata, ma doare la banana, nu o sa ma incurce nimeni, plec ca din tun!” J J Se fac poze, mufa mea e in toate, ca doar sunt primul. La cat de frumos sunt, cred ca le-am stricat pozele si imaginea astora de au organizat concursul. J Si incep sa curga concurentii. Multi, dom’le, nu stiu sa ii numar, dar cica au fost 300 de inscrisi (au terminat toti) la traseul meu. Fratili vostru are de tras, nenica, nu e joaca.

                Organizatorii deja modificasera traseele, astfel incat sa se poate parcurge in conditii cat-de-cat ok, dar tot urma sa fie foarte periculos, mai ales pe coborari cu noroi si radacini umede. Aolicaaa! Norii s-au jucat cu nervii nostri (oricum intinsi de emotii), dar nu a  mai plouat pana la start. Asa ca ma incordez, ca urmeaza nebunia. Primii vor pleca aia de la tura lunga, asezati un pic mai in fata, apoi noi de la mediu, la 5 minute distanta, si tura scurta/family la 40 de minute de noi. E bine, zic, nu-i imbulzeala. Din statie rasuna din cand in cand minutele: 20, 10,5, 2…. Apoi se numara secundele… si pleaca primii, de la tura lunga. Mai sunt 5 minute si o taiem si noi. Maaaamaaaaa, cat de tare, am aripi, n-am stare, ma simt puternic, am tot ce imi trebuie la mine, vizez o cursa rapida, poate cea mai buna a mea.

Start tura medie

Start tura lunga

               
 Brusc sunt trezit la realitate de numaratoarea inversa. Ma enerveaza un tanar care se infige in ghidonul meu, sa fie mai in fata. Ii injur toate rudele din partea mamei, dar il las in pace. Tre’ sa imi pastrez energia, pot sa bat oricati copii dupa terminarea cursei. 10,9,8,…,3,2, STAAAAAAAAAART!

                Si am plecat, fratieeeee! Un pic de nedumerire la start cand erau unii mai ingalati si i-am ferit, dar in rest, nicio problema. Plec bine, asa cum mi-am propus. Traseul incepe cu un fals plat, apoi se dezvolta intr-o urcare de toata frumusetea pe o distanta de 7-8 km. Stiu ca sunt la munte si urcarea va fi muuuuuuuuuuult mai dificila decat la Maratonul vinului, poate ceva in genul celei de la Cozia. Am picioarele la mine, bidonul e plin cu suc de portocale, nu mi-am luat niciun energizant sau vreo ciocolata, nu simt nevoia de suplimente. Si invart rotile cu incredere, ma simt bine.





Temperatura e ok, noroc ca nu mi-am luat fashul de ploaie, sigur ma sufocam. Drumul e pietruit, nu se simte ploaia cazuta, sunt balti, muuuulte, nu pot face zig-zag, ca pierd timp, asa ca ma stropesc la greu. Usor,usor, drumul se scurge pe sub roti. Incerc sa ma tin de cei din fata mea, dar ritmul lor ma leshina, asa ca imi caut un partener pe masura. Nu vreau sa raman in urma, dar nici sa imi consum energia prea repede, e lunga urcarea, si deocamdata nu am ajuns la partea rea, de single-trail pe radacini printre copaci. Dupa vreo 2 km incepe ploaia. Frate, ce nebunie! E ok insa, ca ma racoreste. Asa ca trag, cat pot de tare, desfac baltile in 2 precum Moise marea, si ma pastrez in grupul cu care am plecat. Unii mai slabi raman in spate, altii mai buni se departeaza. Ii las, sunt prea buni pentru mine.

                Nu e timp de amabilitati cu colegii de patrula, sunt concentrat pe pedalele care se invart curajos. La un moment dat se termina drumul pietruit si o luam printre copaci, pe o poteca idilica, daca nu ar avea noroi si radacini umede care iti fura energia pretioasa si te arunca de colo-colo. Mergem ca betivii, mai lipseste gardul de care sa ne sprijinim in drumul spre casa si sotia care ne asteapta cu drag in prag! J J Nu avem ce face, mai si coboram de pe bicle, combinatia de radacini umede si noroi proaspat-la-oferta ne obliga la descalecari dese. Nu-i bai, toata lumea face asta, asa ca nu ma panichez. Si merg, frate, urc curajos, pe bicla sau pe jos, sunt cu tovarashii de drum. Desi suntem concurenti directi, nu ne uram (inca), mai facem si glume. Facem orice sa ne mentinem moralul pe plus. Jos noroi si radacini. Domnu’, de sus, ne da o frumusete de ploaie cu clabuci, apa imi loveste casca puternic, nu aud decat rapaiala seaca. Frate, da’ploua, nu se-ncurca. Ochelarii imi sunt nefolositori, noroiul le-a venit de hac. Asa ca acum casc frumusete de ochi la uratenie de vreme! J J Din fata apare un tip cu mana-n brate! Hopaaaaa, a cazut si si-a fracturat antebratul. Nasoooooool! Am pus-o! Ce sunt eu fricos pe coborari, ca o baba pe scarile troleului, acum cu radacinile astea o sa fiu mai lent ca un melc cu entorsa. J

                Asa ca ochii-n paishpe si fara bravade inutile, parca am nevoie de toate membrele intregi. E o bucata in coborare, dar nu ma bucur prea tare. Nici nu termin bine gandul ca un tip in fata mea se imprastie precum cartofii din sacosha babei de mai devreme J J Omu’ e ok, grasun fiind, a cazut pe moale, asa ca ii dam inainte. Cobor de parca am portbagajul plin cu oua, rotile o iau pe unde vor radacinile umede, frana fata trebuie data uitarii ca altfel imi rup mufa, asa ca tin doar spatele si ma rog la Domnu’ sa nu ma dau cu roatele-n sus. Ploaia imi bate in casca, ascult o muzica ambientala cu ceva accente dramatice, vad doar poteca uda pe care ne taram ca niste rame leshinate. Bine ca noroiul nu e foarte lipicios, asa ca putem inainta cu incredere.

                As vrea sa strig “Partieeeee” si sa bag spaima in ceilalti concurenti, dar increderea mea e la cote minime, nu imi permit sa dau drumul de tot la frane. Radacinile alea umede isi arata adevarata fata (alunecoasa) doar cand esti cu roata deasupra lor. Si atunci nu poti decat sa te rogi sa treci mai departe, fara sa iti fuga bicla de sub pretiosul cur. Si asa treci peste fiecare radacina, dar sunt multe ale naibii. Vazand insa ca imi merge, ca nu cad, prind curaj si implicit viteza. Cand sa pun frana, ciu-ciu, du-te, bicla, unde vrei tu, ca eu n-am ce face! J Norocul meu ca nu intalnesc decat radacini si pietre, niciun copac prietenos, asa ca scap viu si nevatamat, dar cu chilotii maro J J J

                Curajul iti da aripi, dar nu te ajuta si sa mergi bine. Asa ca o iau vijelios pe langa drum, viteza e mare, frana face roata sa patineze pe niste ferigi, sunt in sanie cu Mos Craciun si nu mergem sa ducem cadouri, avem ceva treaba cu niste bushteni pushi pe scandal. Scap de cativa, prind unul pe lungime, e umed tot, la fel si eu (chiar daca nu ploua, tot fleashka eram), bicla fuge in stanga, eu ma intind tacticos pe burta ca o pisica pe soba iarna, si alunec. Si alunec. Si alunec. Frate, nu-mi place repetarea asta. Nu zice nimeni stop?! In fata, la distanta mica, un brad doborat, cu crengi rupte, transformate in sulitze, ma asteapta cu bratele deschise. Muaaaamaaaaaaaaa, amu’ chiar am pus-o. Degeaba ma lupt sa opresc alunecarea, ma asteapta destinul. Si incepe sa ruleze filmul vietii mele prin fata ochilor. J J Dar, ce sa vezi, ma opresc. Domnu’ a ridicat receptorul si mi-a raspuns la apel. M-am oprit la vreo 30 de centimetri de arma dreptatii. Zic “Multumesc, Doamneeee, ca m-ai salvat", promit sa tin post toata viata, ma ridic rapid in picioare, caut bicla, e ok, ma scutur de gandurile negre, si o iau la vale.

                Terminam coborarea, iar avem de urcat. Ok, decat sa feresc brazi cazuti, mai bine rup picioarele la deal. Sau parca sunt la munte?! Ploaia cade la fel, mama ei de ploaie. Nici nu mai simt ca sunt ud leoarca, am apa si in mesajele de pe telefon, dar merg bine. Se termina copacii, incepe o carare printre ferigi, in camp deschis. Uaaaaau, ce luminaaaaaa! Fiat lux! Am ajuns in Rai? Se prea poate, ca a inceput Sf.Ilie sa dea niste fulgere de ne-am cacat pe noi de frica. Suntem cativa, mergem in sir indian, ne e frica de fulgere, asa ca ne-am facut mai mici decat bicicletele, bagam mersul piticului. J J Si mergem asa vreo 200 de metri, nu avem incotro. Si se termina poienita. Esteeeee, ne suim iar pe bicle, si pedalam cu incredere. Depasesc, sunt depasit, e bine, ma misc cu talent. Ceva plat, apoi iar coborare. Mamaaaaaaaaaaa! Nici nu s-au uscat bine chilotii de la cazatura ca iar tre’ sa strang din buci! Asta e, dam inainte.

                Drumul e umblat, se poate merge pe margini, chiar daca e inclinat spre jumate, unde are un shleau de toata frumusetea, asa ca tre’ sa fiu foarte atent. Cauciucul fatza se chinuie sa tina trasa, caramelele laterale se infig cu placere vinovata in pulpa noroioasa a drumului, ma tin drept, e bineeeeeeee. Asa ca iar prind viteza. Bre, imi pare mie sau cum prind viteza, cum patesc ceva?! J J Si iaca pozna. Drumul sherpuieste frumos printre copaci, eu nu pot sa fac stanga-dreapta, tre’ sa tin o parte, ca altfel ma fura shleaul din jumate. Asa ca mai reduc viteza, dar nu mult, ca patinez, parca e mai bine fara frana. E bine pe naiba! Drumul face un “S” superb in fata mea, dar imi lipseste cu desavarsire simtul pentru frumos, nu pot aprecia valoarea artistica. Eu sunt pe stanga drumului, si din cauza vitezei, la prima curba, tre’ sa trec pe dreapta, ca sa nu ma vars din cauza shleaului. Doamne ajutaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Si sar.

                Roata fata se lipeste de partea dreapta a drumului, vrea sa fuga in stanga, in shleau, dar, datorita vitezei, o tine drept. Eu o urmez ca un caine credincios si ma tin de ghidon ca inecatul de pai. Spatele vine si el tot pe unde trebuie, nu ciupesc frana ca ma imprastii, viteza e mare, asa ca am scapat repede de zona nashpa, dar m-am scapat si pe mine de frica! J J Si ajung la punctul de alimentare. Nu am timp sa opresc, si nici chef. La cata ploaie avem, o simpla gura de glucoza mi-ar da cacari instant J J Nu am consumat decat cateva guri de suc, nu simt nevoia sa beau nimic. Asa ca dau vijelios inainte.

Fast food

                Si iar coborare. Acum e groasa rau de tot. O simpla carare, plina de noroi, cu gropi adanci, intrerupte de radacini umede. Suuuuuuuper! Acum nu prea am chef de vitejii, asa ca o las moale. Mi se rupe ca pierd timp, nu imi vine deloc sa ma risc. Pericolul sa patesc ceva grav e mare, asa ca instinctul de supravietuire ii ia fata celui de invingator, si cobor cu grija. Ocolesc copaci, fug unde ma duce drumul, sau noroiul, sau radacinile, sunt un ascultator fidel al Radio “Vointa naturii”, nu ma opun. Si e binneeeeeeeeeeeee! Gata chinul. Traseul lung se desparte de noi aici, face stanga. Eu, la indrumarea unui arbitru, o iau in dreapta, pe traseul mediu.  Ajung in drum pietruit si am de tras, nu mai am scuze sa merg incet.

                Calea de rulare e destul de accidentata, dar nu pot sa nu pedalez, asa ca stau asezat, si resimt toate shocurile in “preciosa”, se lasa cu dureri, dar asta e, ma sacrific. Pedalez ca un nebun, vreau sa prind pe cineva din urma, sunt singur de mult timp si am nevoie de un iepure, ceva dupa care sa alerg. Si vad mai in fata vreo 2. Oleeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee! Si ii vanez de la departare, si ei merg tare, drumul e un pic la vale, asa ca efortul depus sa ii prind e in van, nu fac decat sa ma apropii. Am impresia ca asta e coborarea pana la finish, si sunt bucuros ca am scapat de urcari. Norocos cum ma stiti, asta e fix penultima coborare. J J

                Si gata cu chinul rinichilor pe drum pietruit. Reincepe chinul picioarelor. Ploaia s-a oprit, incepe sa creasca temperatura. Am iar urcare. Aici, traseul se imbina cu cel de la Family, e plin de prichindei cu ai lor dragi parinti, care nu i-au instruit destul si nu stiu sa fereasca atunci cand strig “Stanga” sau “ Dreapta”. Ma enervez un pic, dar imi trece repede pentru ca ginesc un concurent de la clasa mea. Asaaaaaaaaaaaaaaaa! Il iau in catare si pornesc dupa el. Fiind urcare, pe pietre destul de mari, merg greu, dar nu ma las, tre’ sa il prind pe dushmanul clasei muncitoare. Picioarele frig, dar am energie, parca azi doar am coborat,nu sunt asa de obosit. Si il prind, si nu doar pe el, mai sunt si altii in fata mea. Frate, zici ca am mancat jar, alerg ca un apucat, parca sunt pe locul doi si vizez victoria.

                Scap de aglomeratie, nimeni in fata, ajung si la punctul de alimentare nr.2, e ultimul inainte de coborarea finala. Iau in fuga o juma’ de banana si 2 curmale (puteau sa imi dea si cacat ca nu imi dadeam seama), infulec in graba, mai bag o gura de suc de portocale, si trag tare. Coborarea nu e grea, merg cat pot de repede. Depasesc cativa care nu pierd trenul, ca mine, si bag material.

               


Pietrele de pe drum au vrut sa imi lase o amintire placuta si au hotarat sa imi iasa in fata, sa se arunce sub rotile mele. Rinichii nu mai sunt buni de vanzare pe piata organelor, sufera. Dar nu ma las. Coborarea e lunga, dar nu ma menajez deloc, am de gand sa termin toate resursele de energie pana la final. Nu depasesc pe nimeni, dar e bine ca nu sunt depasit. Mai apar cativa copii cu parintii, dar trec pe langa ei ca Rapidu’ prin halta Sabareni; bine ca a plouat ca altfel as ridica un nor de praf in spate. “Eat my dust!” Ma dor rinichii de mor, dar nu pot sa ma ridic din sa, ar insemna sa nu mai pedalez la fel de puternic, asa ca indur. Altceva nici nu stiu daca ma doare, nu mai simt nimic. Sper sa rezist pana la final.

Maaancuuuussssooooo! Esti praf! Sau noroi?!

                Urmeaza o scurta urcare, violenta. Pozarii stau gramada aici. Pana in urcare o mare balta de noroi. Bou’ boilor o ia fix prin jumate, ca e puternic, dom’le! Sare apa in toate partile, noroiul, nu. El sare fix in pifometrul meu. Cred ca a fost cea mai serioasa gura de namol pe care am imbucat-o in viata mea (desi nu o consider o delicatesa). Reusesc sa nu inghit, scuip noroiul dintre dinti ca sa pot zambi frumos la poze, si urc cat pot eu de bine. Raportul ales gresit ma obliga se descalec. Pozele sunt cu mine pe langa bicla, dar nu e o rushine. Coboara si altii. Sus pe bicla, o portiune cu iarba, dar nu e Nirvana (sac!), curba la stanga, si ciment.

Dirty smile

            Ciment?! Deja?! Aaaaaa, e ultima suta de metri, si am parte de binecuvantatul ciment. Ce frumos! Mai am ceva energie, asa ca trag ca disperatul. Si trec linia de sosire. In sfarsiiiiiiiiiiiiiiiiit. Si sfarsit. J J

               



Ma asteapta mama, tata, facem poze, radem de noroiul care mi s-a uscat pe mecla, pe hainele mele de carnaval, pe maini si picioare. Sunt un porc in toata splendoarea. Dar nu-i bai, am terminat sanatos o cursa grea, poate un pic periculoasa, dar am dovedit-o. Ma inscriu la o portie de paste cu sos cu miros de vaca, sunt acceptabile. Apare si Alex care era plecat sa pozeze pasarile cerului, schimbam impresii, imi aranjez bicla la spalatorie, imi spal fizicul in raul din apropiere, si ne punem pe asteptat rezultatele. Ai mei parinti o taie spre casa, nu mai au ce vedea si au si altceva in program. Noi nu.

Foameeee

La popota un poporean





Impresii...

Baia romanseasca

               









Si se afiseaza si rezultatele. Timpul meu a fost de 2 ore 14 minute. La traseul mediu, la General, locul 62 din 300. La categoria mea, 30-39 de ani, locul 23 din 134. J Mai am de munca pana la podium, dar nu ma las.

                Concursul a fost super, cu toate conditiile neprielnice. Am mers bine, am coborat ok, dar tre’ sa ma antrenez mai mult, mai ales pe coborari, pentru ca degeaba castig pe urcari daca pierd la vale. Alex a fost incantat de atmosfera, parintii mei la fel. Organizatorii au facut o super-treaba, nu s-a plans nimeni de nimic (sau cel putin nu am auzit eu). La anul sigur voi fi prezent aici, din nou, dar cu alte ganduri si tzeluri. J I’m out.

                Cu drag, Mancuso.

Pistrui de Azuga

 Link-uri cu filmulete:
- http://www.youtube.com/watch?v=rbd6LlWKdUM&feature=youtu.be
- http://vimeo.com/71369503
Vizionare placuta!

Primul KOM pe Strava

                Vineri, 15.11.2013, mi-am luat un pic de liber de la munca, aveam de gand sa merg la bunicii mei la Gaesti sa ii ajut prin gospodarie. Imi propusesem sa ma trezesc de dimineata, ca deh, sa se cunoasca unde pun eu mana. Zis si facut. La 6.30 m-am trezit, am oprit ceasul cu ceva injuraturi si m-am culcat la loc.  J J Am dormit ca un porc pana la 9 jumate. “Bravo, coane, d’asta-mi esti, pai asa ne-a fost vorba?!” Ma gandisem sa ma duc cu bicla, dar cand am vazut cum bate vantul, mi-am luat gandul. Dupa ce am aranjat ghiozdanul, m-am urnit cu greu la masina si apoi spre bunici. Am ajuns pe la 10.30. Aici, surpriza. Din toata treaba pe care imi propusesem sa o fac, m-am ales cu 3 buturugi de spart si un drum pana la benzinarie sa cumpar niste motorina pentru aprins focul. SI ATAT! Si nu era nici 12.00. Aaaaa, pai stai asa, ca as avea timp de o plimbare pe bicla. Si am tirat-o acasa, cu gandul sa bat ceva recorduri pe Strava.

                (Strava – platforma/aplicatie on-line care te ajuta sa masori diferiti parametri, printre care cei mai importanti sunt distanta, timp si viteza, plus alte bazaconii).

                Treaba e ca Strava asta iti masoara timpul si, pe anumite segmente de drum, te compara cu altii. Eeeeeeee, aici e tot farmecul. Sa te intreci cu altii, dar nu neaparat sa rulezi cu ei. Buuuuun! Eu de ceva timp alerg sa bat recordul pe o urcare de pe drumul Pucioasa – Moreni, se numeste Ulmetu. Prima oara cand m-am cronometrat aici, am iesit pe locul 2, la 9 secunde de primul loc. Primul loc are si titlul de KOM – King Of Mountain – adica regele la munte, ma-ntelegeti?! 😊

Drumul spre Ulmetu (4 este categoria de dificultate)

                Asa ca iata-ma acasa, echipat, aranjat, coafat, gata de lupta. Il sun si pe Razvan Ditescu, sa ii transmit intentiile mele razboinice. Stiind ca o sa am de munca pe urcarea care e la 20 km distanta, mi-am zis sa nu trag prea tare pana la Pucioasa, sa nu-mi consum energia. Vremea e de cacat, sta sa ploua, sunt nori, dar nu e atat de frig. Neinspirat cum sunt, imi iau fashul de ploaie si ma incing prea tare, iar cand merg mai incet mi-e frig. Ca naiba! Nu pot nici sa fortez, nici sa merg incet, sunt un fel de hais-cea, complet nehotarat. Un vant dushman imi biciuie mecla, noroc cu ochelarii ca altfel imi fluturau pleoapele precum ochii unui melc intr-o decapotabila. 😊😊

Timpul probabil!? NU! Sigur naspa!

                Cu greu ajung si la Pucioasa, viteza medie undeva pe la 22-23 la ora, acceptabil. Sunt incalzit, trec de centrul orasului, o iau spre Moreni. Prima urcare (Pucioasa climb) e tot segment cronometrat, aici nu stiu ce timp am, dar nici nu ma intereseaza, eu vanez a doua urcare, asa ca merg la pas, incerc sa salvez cat mai multa energie. Fac urcarea, bag o coborare in viteza de imi ingheata hainele, si ma apropii de segmentul cronometrat Ulmetu.

                E un segment de 2,2 km lungime, diferenta de nivel de 115 metri, rampa de 5,3%. Nu pare grea, nici nu e, dar un contratimp pe orice segment, chiar si in coborare, e foarte greu. Imi facusem deja un plan cu portiunile unde sa trag si cum sa trag, ce rapoarte sa folosesc. Si am facut intocmai. Sunt de fapt 2 urcari, prima mai usoara, a doua mai abrupta si mai lunga.(se pot vedea cele 2 portiuni datorira cocoashei de la viteza, care creste pe la jumate, fiind plat) 

Verde - urcarea; albastru - viteza

                Am intrat tare pe prima, sa imi conserv oarecum energia pentru partea a doua. Am schimbat la timp, sa nu pierd din cadenta dar nici din viteza. Scap. O usoara coborare, imi trag sufletul in timp ce apas cat pot de tare in pedale. Plamanii frig ca o plita incinsa, mi-am desfacut fermoarele, am nevoie de aer, sa mai cobor temperatura. Si incep si a doua bucata. Intru bine in rampa, urc, schimb destul de repede pana pe pinionul 6, foaia mica e deja ametita de invarteala. Prima curba, la dreapta, e cea mai grea.(Am scos o viteza de vreo 8 la ora). Nu vreau sa o iau larg, pierd timp, dar si daca o iau din scurt, e prea dificil. Fac un compromis, merg un pic spre  mijlocul drumului unde e rampa mai moale si trag cat pot de tare. Am dovedit-o. Mai am 2 curbe, rampa e mai usoara, un scurt plat pentru o gura de aer, si apoi bucata finala, unde trag ca un apucat. Simt ca merg bine si presimt un rezultat bun. Trec de coama dealului ca sa inchei segmentul, si fac cale-ntoarsa, cobor in viteza Ulmetu, ma indrept spre Pucioasa. Am o urcare destul de grea in fata, stiu ca si aici e un segment cronometrat. Hai sa fug si pe asta, cine stie ce timp scot.

                Si urc dealul ca un evadat cu potera pe urmele sale. Uit sa respir, ma ard picioarele, nu mai vad decat pedalele care se invart ca nebunele. Nu e mult, cam 1 km, asa ca se termina repede. Trec de varf, cobor putin si apoi opresc, sa beau apa si sa vaza si ochiul ce timpi am scos.

                Salvez traseul, se sincronizeaza cu server-ul, si se afiseaza rezultatele. KOOOOOOM. Mamaaaa, ce tare. Sunt KOM pe urcare. Cand deschid detaliile, vad ca sunt pe 2 pe Ulmetu (7:41, cu 10 secunde mai slab) si am totusi KOM (2:34) pe urcarea a doua. Un pic dezamgit ca nu am batut Ulmetu, o iau spre casa. Am un KOM pe urcare, sunt mandru de prima reusita pe Strava. Seara am aflat ca l-am detronat pe Razvan Ditescu, inamicul meu numarul 1 pe Strava, el fiind si cel care m-a incurajat sa folosesc aplicatia. Si ii multumesc. E un mod inedit de a te intrece cu altii dar si cu tine insuti, cu timpi cronometrati si distante masurate prin GPS. Niiiice!

                Pe drumul spre casa, de plictiseala, am facut stanga din DN pe o urcare intr-o livada, unde am facut ceva poze si m-am bucurat de atmosfera linistita, chair daca norii prezenti nu prea imbiau la o iesire la iarba verde.