Angoasele cicliștilor

     Pe bune, și cicliștii sunt oameni! Există nenumărate cazuri de cicliști care au renunțat la bicicletă din cauze mai mult sau mai puțin (in)credibile. Eu nu mă văd renunțând la pasiunea mea pentru ciclism, chiar mă gândesc că dacă o să fiu vreodată conectat la aparate, o să cer un pat pe două roți, frâne pe disc și schimbătoare electronice. Sunt multe problemele întâlnite în viața de biciclist, o să încerc să enumăr câteva din cele mai mari angoase atunci când mergem cu bicicleta pe coclaurile recent asfaltate ale patriei. Pe alte site-uri am găsit fobii legate de ciclistii profesioniști, dar cine din noi e pro?! Corect, nimeni. Dăm din cenușiu, atunci. Ca de obicei, nu mă pricep la enumerări sau rânduiri, habar n-am cum să le așez, așa că scriu repede, că uit ideile, în pana mea! Hait, le-am uitat, băga-mi-aș...

     (O săptămână mai tarziu) Hai că am regăsit un pic de inspirație. Să-i dăm repede! Cea mai mare frică e legată de ciclismul însuși. Lumea se teme în general, trăim într-o lumea dominată de frică. Toată lumea se teme de ceva, mereu suntem amenințați, trebuie să ne apărăm, să ne luptăm pentru resurse, pentru viață, pentru țară. Teme-te și nu cereceta! Okay, mersul pe bicicletă e periculos, dar ce nu e periculos pe lumea asta? Și statul pe canapea la tv prezintă un risc, să faci guși și grăsime și stop la ceas. Păi atunci de ce să nu mergem pe bicicletă? Gata, te-am convins, deci nu ne mai e frică să ieșim pe două roți. 

     Dar acum începe nebunia. Că apar gândurile. Nici nu ieși pe ușă că și începi să te întrebi dacă te-ai îmbrăcat adecvat. Nu mai zic că sunt unii (nu eu) care își fac griji despre cum arată, dacă sunt asortați sau la modă! "Bravo, ai stil!" scrie pe bazon, zău! Asta cu adecvarea se potriveste mai ales când e frig, că eu nu reușesc niciodată sau aproape niciodată să mă îmbrac potrivit. Ori prea gros și transpir, ori prea subțire și mi-e rece la oo. Am încercat să anticipez cumva și în funcție de cât de tare sau încet am de gând să merg, așa mă și îmbrac, dar tot nu e 100% potrivit. Așa că analizez gradele de afară, cum voi merge și cum bate vântul, și aleg numărul de straturi. La ciclism e bine să ai multe straturi, că aerul e cel mai bun izolator. Dar ai auzit de ceapă degerată, nu!?😀😀😀😀

     Când pleci din casă, o altă grija e să nu te plouă. OK, vara nu ești așa de stresat, că e cald și faci baie, chiar dacă unii puriști plâng că le intră apă și mizerie la bilele din rulmenți, dar în general nu vrei să te plouă când e și frig afară, că oricâte ai pe tine, apa se infiltrează și îngheți ca un maro. Am ieșit acum vreo 2 săptămâni pe uscat și a venit o ploaie nasolă de m-am udat peste tot, chiar cu haine de ploaie și overshoes. Nici nu îmi mai simțeam bucile când am descălecat! Direct în baie m-am oprit! A curs noroi de pe mine de parcă a fost alunecare de teren, nu alta! Divorț a scris pe mine!

     Te sui pe biclă și centura de puls nu funcționează perfect, îi trebuie ceva timp să înregistreze corect ritmul cardiac, la naiba! Ai răbdare, dă-i la pedale acolo și o să își revină! Sau nu prinde sateliții rusești! Vărule, nu e ca și cum am un program strict de antrenament, dar parcă pleci cu stângul dacă nu vezi pe monitor telemetria dorită! Că doar ne pregătim de Turul Franței, nu de bălăureală pe coclaureală! Și dacă o arzi pe zwift, teama e să nu cadă netul la sprintul final! Ce ți-e și cu evoluția asta tehnologică! 😀

     Ce traseu alegi? Ia, cum bate vântul? Eu prefer să am vânt de spate la întoarcerea spre casă, că doar acasă ajung de cele mai mult ori. Corect, mai contează și cât de tare bate, așa că mereu arunc un ochi pe net pentru vreme, dar verific și steagurile de la ieșirea din oraș și reconfigurez traseu.

     Pe drum, cea mai mare teamă e legată de camioanele care trec prea aproape de cotul stang. Uneori, simți cum te ia pe sus și prinzi o viteza nedorită. Sigur că te obișnuiești, dar nu scapi niciodată de teama că nu mai ajungi acasă din cauza unui idiot care "nu te vede, bos!" și îți bagă bazonul între urechi de-ți tremură vocea. Se lasă cu înjurături de morți și raniți, dar te încarci/descarci degeaba. Greu ne vom civiliza, poate doar dacă toți soferii se fac bicicliști sau dacă se vor da amenzi pentru condus periculos sau neglijent. Deci, niciodată.

     Tot pe drum, sau mai bine zis, pe lângă drum, sunt niște ființe cu 4 picioare și ceva colți care aleargă după roți. Și latră, mamă-mamă! Cel mai nasol e noaptea când apare din neant fix lângă tine și îți sare apa din bidon și pulsu'-n tavan. Altfel, te pregătești cum poți, uneori sprintezi și scapi de ei, alteori mai dai din picioare și plesnești oarece boticuri umede și chelălăitoare. Dar ce te faci când urcă drumul? Eu mă dau jos și îi iau la pietre, când găsesc. Injur toți câinii și stăpânii lor care îi țin la poartă și îi dau mai departe. Unii, săracii, chiar au căzut din cauza câinilor. Eu nu am decât sperieturi, cea mai grozavă de la un rotweiller (nu știu cum se scrie) care nu renunța oricât de tare mergeam. Norocul meu că a obosit el primul!

     Drumul e lung, multe sunt și gândurile. Uneori, când ai o pană, rămâi cu cicatrici sufletești, zău. Următoarele 10 ture vei avea în gând "dacă fac pană!?". Cică pana e o stare de spirit, dar eu am făcut pene și când eram pe plus infinit la moral, deci nu cred în asta. Plus că eu zic că dacă eviți zonele cu mizerie, reduci riscul. Sau daca nu mergi pe drumuri fără asfalt, poate cine știe, eviti penele!? Ideea e că trebuie să fii pregătit, să nu ai grija timpului rămas până începi serviciul sau alte obligații, atunci clar devii stresat dacă faci pană. Nasol e când e frig rău, dar eu zic să evităm ieșirile sub zero grade departe de casă, să putem chema ajutoare cu mașini. Tata știe!😀

     Când ieși în grup, teama de a scăpa plutonul ca pe un sapun ud îți ingheață gelurile, așa că atunci când dai accept la o tură cu baieții, ai grijă să fii in formă. Deși, am ajuns la concluzia că mai bine mergi în ritmul tău, mai ales iarna, când ai un anumit program pe care vrei să îl urmezi dar băieții au chef de fugă. Așa, ai și o scuză că nu ai stat în pluton! 😄😄😄

     Când rămâi fără apă sau mâncare, poți opri la hypermarketul din sat și iei tot ce vrei. Asta numai dacă ai bani! Nu cum am pățit eu când am fost la plimbare, cu 2 lei în buzunare, de n-am avut nici de o apă chioară. Bine, bine, se presupune că ai mai mult de 2 neuroni și nu îl uiți pe unul acasă. Dar tot te descurci, că doar românii sunt cel mai primitor popor, foamea și setea te ajută să scapi de rușine și trac. Cerșești mâncare cu ambele mâini sau vara furi din livezile de pe marginea drumului fără teama că ratezi Raiul!😀😀

     La curse apar chestii noi, cum ar fi teama că ți-ai uitat acasă ceva: geluri, butelia de CO2, pompa de buzunar, apa cu electroliți sau batoanele cu magiun. Sau poate că ai uitat echipamentul norocos și prinzi o zi proastă! Eu am o problemă cu unghiile, să fie tăiate, că altfel îmi merge rău! Poate unii au o chestie cu părul de pe față sau picioare, să fie aero, habar n-am! După ce începe cursa există teama de căzături, dar nu neapărat că ar durea cât că s-ar putea strica bicicleta și că nu termini cursa sau pierzi vreun loc fruntaș în clasament. Niște nebuni ăia de simt asta, eu nu! Plus că eu am avut de câteva ori mega-crampe și am descălecat, dar am mers mai tare decât duceam, deci vina mea. Dar tot am gânduri legate de probleme fizice in timpul cursei, ca să nu mai zic că am avut probleme cu căcări multiple și am suferit in CURsă! 😃😃😃😃😃

     O altă teamă o trăiești când treci de la pedale normale la spd (sau automate, zice cineva, undeva). Ai plăcuțe pe tălpi și ești legat de bicicletă. Sunt cele mai sănătoase când vine vorba de pedalat, că îți protejezi genunchii, în primul rând. Dar când faci trecerea, sigur o să cazi. Dacă ți-e teamă sau nu, cazi oricum. Eu nu am căzut din prima, am mers câteva luni bune până la prima căzătură, fix după o tură de 90 de km pe mtb, în fața blocului, fix într-un boschet unde am donat niște piele și ego. Dar nu am murit decât de râs! Sau în intersecție la Iancului când am oprit la stop, între benzile de mașini, în dreapta autobuz, în stânga Octavia. Eu declipsez dreptul, bicla se apleacă în stânga! Îmi amintesc doar "Zdrang!" pe Skoda și "hahahahahahaha" din autobuzul plin. Sifonat la moral, m-am ridicat și am plecat fără să mă uit stânga/dreapta.😀 Ultima oară am căzut ieri, pe câmp, am ales o scurtătură și din cauza noroiul am oprit și nu am apucat să declipsez. Fleoșc în noroi!😄😄😄

     O alta teamă a bicicliștilor e furtul bjiuteriei. Eu, ca să scap de aceste gânduri, nu las bicla nicăieri, doar dacă plătesc o factură și o las legată de un stâlp în fața magazinului și o verific constant. Acasă, niciodată bicla nu a stat pe scara blocului, iar la curte o mai las afară, dar tot legată și cu doi câini, dar de cele mai multe ori stă în casă. Tata a rămas fără cursiera lui rusească acum 35 de ani când stăteam într-un cartier cu înaripate, și parcă nu vreau să pățesc asta. Unii au reușit să își găsească bicicletele furate și să le recupereze, dar altii mai puțin norocoși au rămas cu buzele dezumflate. Dar să ne veselim un pic, zic. Banc: niciodată să nu calci cu mașina un țigan pe bicicletă, s-ar putea să fie a ta! 😀😀😀😀😀

     Unele angoase s-ar lega de cum pedalezi sau cum arăți pe bicla, dar eu sunt așa de mândru de cum arăt și merg pe biclă încât am scăpat de teama asta. Teama de ridicol nu o simt, oricât de colorat sau strâmt/mulat îmbrăcat sunt. Mă doare la bazon că îmi zice lumea că alerg și mă antrenez ca nebunul când nu am nimic de câștigat. Mă antrenez cât pot de mult și nu prea am teama că m-aș putea supra-antrena vreodată, nu am eu atâta timp la dispoziție. Legat de asta am o super-frică să nu rămân fără timp pentru biclă. Să nu merg cu bicla e cea mai mare teamă a mea, mai e un pic și se face un an de când era să mor la spital de la o apendicită cronică. Am stat aproape o luna pe bară și a fost crunt, dar am revenit pe bicicletă și mi-am revenit complet. Mă rog și de sănătate, că aia te ține pe linia de plutire și pedalare. 

     Vine Crăciunul, sigur vom fi mai buni, dar eu mă gândesc că mai am vreo 600 și ceva de km până la cei 10000 km propuși pe 2020. Și am și proba "Rapha 500" cu 500 de km între Crăciun și Revelion, sper să o mai completez o dată! Iar pentru la anul mă gândesc să fac un vlog, să debitez acolo 5 minute într-un clip și să nu te mai pun pe tine să citești, că îți strici ochii! Și îmi pierd și eu vederea scriind ore întregi la articole pe care le citești tu, tata, și încă vreo 2! 😀😀😀😀 Hai la mulți ani!

Eu am vândut singur biciclete...

Jumătatea plină a bidonului

     A venit frigul și nu mai merită să ieși la plimbare, mai ales când e ud și te stropești cu noroi la oo. Și pe frig chiar e nasol! Așa că băgăm trainer. Cine are smart trainer o arde pe net cu alții pe platforma Zwift. Eu, nu. Așa că dau ca surdu-n clopot, pe trainerul meu arhaic. Stau cu ochii-n monitor să văz pulsul, și încerc să păstrez anumiți parametri. Planul meu pentru această iarnă e să fac cei 10000 de km pe 2020 și până în martie să reușesc 1000 de km pe lună, cu trainer de luni până vineri și poate (deie Domnu') o tură mai lungă în weekend pe asfalt. Sună bine! Pe hârtie, e perfect. Viața însă mă încurcă. Nu e nici prima, nici ultima dată când planul meu de antrenament suferă modificări majore. Dar nu sufăr!

     Așa că sunt hotărât, deja am început să mă "plimb" în hol, dar aceste sesiuni nu adună destui km ca să ating cei 10000 de km, și e greu al naibii să scoți medii de 30 la oră pe trainer. Și nici timp nu am să stau mai mult. Și nici nu îmi vine să stau atât de mult, că e plictisitor, la o viteză constantă, într-o zonă de puls recomandată pentru această perioadă a anului, când trebuie să aduni mulți km la ritm liniștit. Și eu ce mă fac!? Ce cale aleg!?

    Ai crede că tu ai probleme adevărate, dar vezi, eu le am pe cele mai mari. Cum să mă antrenez potrivit dar să adun și km până la revelion și să stau și puțin timp pe trainer!? Tragedie, nu alta! Aș putea să mă enervez, să mă consum, dar nu rezolvă nimic. Nu adaug aici detaliile legate de problemele familiale sau legate de muncă, te pierd sigur. Dar oricum atitudinea e pozitivă, bine că mă pot da și atât. Vorba 'ceea: puțin câte puțin se face multul. Așa că mă urc pe trainer, pun o cursă de ciclocross pe care nu am văzut-o încă, apoi încep cu reluări care mi-au rămas întipărite în minte și le bag pe ecran. Și mulinez mai ceva ca un pescar lansator care spune numai povești adevărate! Hai cu somnu', frătioare!

     Noiembrie a fost o lună slabă din cauza stresului de la muncă, nici timp și nici chef nu am mai găsit să alerg pe câmpiile verzi ale blogului, așa că mă simt nescris, ne-exprimat. 😃😃😃😃 Scriu acum în decembrie, ca să am ceva luna asta, deși am multe zile de concediu și sper să prind ceva idei și inspirații de la un vin fiert sau o cola cu zahar, d-aia bună. Bidonul meu e mereu plin, și pe jumate, tot plin îl văd. Cu apă sau orice altă licoare, menținem steagul sus, fie frig sau stres. Poate vine zăpada, Doamne-ajută!

Tu ce alegi?

Test ride. Gudereit Reynolds 453

    Acum 7 ani, când începusem să cochetez cu Strava, am realizat că îmi trebuie o cursieră pentru a fi competitiv pe șosea, fie ea urcare, plat sau coborâre. E corect? Parcă sună aiurea.. Mă rog, ideea e că mi-am dorit o cursieră, nu am fost educat într-o anumită ramură a ciclismului, pe Eurosport urmărisem mai mult șosea, deci trecerea la o cursă părea justă. Așa că întâi am stabilit bugetul și apoi am început căutările. Nu mă puteam arunca la ceva scump, și am luat-o de jos. Și nu mică mi-a fost mirarea să văd cursiere cu prețul sub 100 de Euro, care păreau chiar interesante. Multe din ele erau chiar frumoase, dar aveau nevoie de ceva atenție și îngrijire. Totuși, am văzut un amic din Valea Voievozilor călare pe una d-aia ieftină și de metal și m-am hotărât: nu vreau o cursieră d-aia veche! Punct. Stai chill, că nu mi-am luat cel mai nou avion, dar m-am oprit la una de aluminiu și ceva mai nouă. Pe care oricum am schimbat-o după vreo 6 luni, că era mare și grea și nu era de curse. Sâc!

    În căutările alea am dat și peste Gudereit, o marcă nemțească, un cadru de oțel, dar nu i-am acordat atenția cuvenită, că nu se cuvenea, vorba 'ceea. Dar zilele astea, pentru că am fost în pauză de Colnago, am ajuns pe la Liviu pe la atelier și mi-a arătat o girafă de bicicletă, mărimea 62. Eu port 54, dar am zis să îl stresez pe om și am cerut-o la un test. Și ce să vezi, omul nebun, mi-a dat-o! Săracul de el, cred că nu doarme noaptea știind că bicla lui e la mine. Și mi-a mai zis și că e de vânzare, deci nu am cum să dau greș: o stric, o plătesc, punct. 😁😁😁😁

    Istoria Gudereit începe în 1949, în Bielefeld, unde un tip pe nume Kurt Gudereit s-a gândit să construiască niște biciclete pentru clasa muncitoare, la început cu cadre făcute de el și apoi cu cadre cumpărate, dar a făcut și niște cursiere. Inițial, bicicletele se numeau KGB, un pic prea deranjant, așa că a schimbat în Gudereit și nu a mai murit nimeni. Ca o paranteză, bicicletele erau la modă în Bielefeld încă din secolul 19, când aici s-a construit prima pistă de biciclete în 1885. Gudereit cică a mers cu biciclete la Olimpiade și Campionate Mondiale, dar încă mai caut dovezi ca să le pun aici. Prin 1990 au fost printre primii care au construit biciclete de trekking, un fel de struțo-măgar bun la toate, mai puțin la fugă. De fugă s-au ocupat o perioada mai scurtă, dar au făcut-o cu niște cursiere de oțel, foarte durabile, frumoase și nu neapărat scumpe. Acum se găsesc de la 100 la 300 de euro, probabil și mai sus, dar nu știu câți sunt cu adevărat pasionați care să dea mai mult. Totuși, o astfel de bicicletă, dacă e îngrijită corespunzător, e o adevărată bijuterie în buzunarul oricărui biciclist. Acum, depinde și cât de încăpător e buzunarul, eu abia am loc de o(una!) bicicletă. Așa că profit de Liviu și când are o biclă interesantă, îl rog să o testez. Fără biclă, am sărit la gâtul lui Liviu cu o cheie de 14 și i-am sustras pentru o zi-două (adică aproximativ 50 de ture) cursiera Gudereit Reynolds 453.😃😃

    La cât de priceput sunt în ciclism, o să copiez de altii cum se face un test, ce să scriu ca să dea bine la ziar. O prezint bicicleta ca și cum ar fi a mea, fără să am vreun gând de vânzare și profit ulterioare. Așa că încep cu începutul, cum altfel. La început a fost lumina, apoi cadrul. Oțel, Reynolds, de la SUA de la mama lui. O marcă arhi-cunoscută din istoria ciclismului, nu o mai descriu aici. Ideea e că acest cadru de otel are o calitate a fabricației net superioară, cu pereții subțiri dar foarte rezistenți, care conferă mersului o eleganță și confort nemaiîntalnite la alte biciclete. Clar, cine s-a mai dat și pe alte cadre de oțel, poate sesiza oarece diferențe, dar în capul meu tembel, dupa ce am mers doar pe aluminiu și carbon, doar așa pot compara. Și, cum să zic, nu există comparație. Dar scriu despre asta mai jos, la rulaj. Cadrul are o geometrie clasică, țeava de la șa e orientată/aplecată spre spate, conferind mai mult confort pe urcare, dar la drum întins, nu favorizează fuga. Dar ce să fugi cu 12 kile de oțel? Folosind oțelul, brațele furcilor sunt subțiri, dar cred că pe vremea aia nu gândeau producătorii că trebuie să își pună logo-ul peste tot și să facă toate componentele mai late ca să încapă scrisul, cum e azi. Totusi, cadrul e frumos construit, îmbinările țevilor de la cadru sunt lucrate cu mare precizie și arată într-un mare fel, vezi și poza de sus.

    Echiparea e un clasică, arhi-cunoscută de arhi-cunoscători, unde arhi vine de la arhaic, desigur. Eu am auzit de Shimano 600 din pură întâmplare, și nici nu am căutat prea multe date pe net despre această echipare. Shimano Dura-Ace 600, așa îi zicea la începutul anilor '80, era o echipare de top, a doua încercare a casei nipone de componente. În zilele noastre, Dura-Ace e numele celei mai scumpe echipări Shimano. Pe atunci însă nu erau atât de scumpe. O biclă de atunci era cât o echipare de acum! Ce vremuri! Revenim. Shimano 600, echipare completă: schimbătoare, frâne, manete, leviere de schimbat viteze pe cadru (hait, cum naiba o să schimb eu vitezele!?), angrenaj cu foi și brațe, butuci roți. Toate arată exemplar, Liviu nu a muncit prea mult să le curețe, bicicleta a fost foarte bine întreținută și s-a păstrat biness. Totul lucește frumos, așteptând o tură. Hoo, că mai am de prezentat roțile. Mavic Am-40, așa scrie pe ele. Nu îmi par cele originale, că prea arată bine, zău. Liviu a pus niște șenile de 28, baloane uriașe față de sfrijitele de cauciucuri de 19 inițiale. Păi cu alea de 19 trebuia să cobori de pe biclă la o trecere de cale ferată, parol, așa firave păreau! Mi-ar fi plăcut să văd cât de incofortabile sunt, dar n-am apucat. Poate cu altă ocazie. Roțile au multe spițe, nu sunt cele mai ușoare, o să am de tras la accelerări sau pe urcare, dar cred că la viteză mare mă vor ajuta, datorită inerției mari, deși sunt de profil îngust, deloc aero. Vom vedea! Șaua e old school, așa, lungă, cam lată spre față, să vezi ce dansez pe ea. Pare tare, dar asta trebe, eu nu caut confort la șosea. Am ajustat-o cât am putut, fiind mărime 62, mai greu de găsit poziția optimă pentru pigmeu de 1,78 care sunt. Picioare să fie!

     Să ieșim la plimbare. L-am păcălit pe Liviu că dau o tură-două, o să bag sute, desigur. Prima ieșire e pe înserat, știu deja numele turei pe strava: Steel Sunset. Adică apus de soare de metal, sau metalic. Dar e cald, nimic tăios la vreme. Mă simt bine pe biclă, mă cam supără "între-bucile", îmi trebuie timp să mă obișnuiesc cu poziția asta. Stau întins ca o pisică pe sobă iarna. Ciudată schimbarea vitezelor, pe cadru, dar mă obișnuiesc repede. Plus că schimbă forte fin, elegant. La drum, bicicleta se așează perfect. Accelerezi greu, cam ca un diesel puturos, îți trebuie picioare (eu nu am!) să o duci spre 40 la oră. Deci merg cu 35. Și gâfâi și umflu pulpele ca pentru vânzare. E de muncă, nene! Hai să mă ridic din șa! Ce să miști vaporul de pe o parte pe alta, centru de greutate sus, cadrul mai mare decât mine, se opune cu succes. Nu atacăm, ok. Mă resemnez. Sau nu. Iar mă ridic, accelerez, nu mă mai surprinde rezistenta bicicletei, și încep să prind viteză. Așa, conașule, mai vii de acasă! Eu mă gândeam că având roțile grele voi putea să stau la o viteză ridicată cu mai puțin efort! Nț, sâc, că nu e așa! Nefiind profilate, roțile nu mă ajută. Greu acolo sus, rămân fără aer și o las mai moale! OK, viteză de croazieră să fie. Luxul (confortul) e la el acasă. Sigur ajută și gumele de 28, absorb toate denivelările, dar cadrul e senzațional. Fin, așa pot denumi rulajul pe această cursieră demodată, dar atât de carismatică. Chiar are personalitate, dar o simți cel mai mult la drum. Rulează fin, dar cabrează ca un căluț nărăvaș când vrei să sprintezi. Ciclistule, șezi mumos, drăguță, că acceleram cum și când vreau eu! Poți să te opintești tu cât vrei, ea impune ritmul. Ciudată treaba, eu sunt obișnuit cu bicicleta mea de carbon, excesiv de reactivă, tare ca un lemn uscat care îți face toporul să zbârnâie în mâini când ai de gând să îl crapi. Deci așa se pune problema! Zic să ne conformăm și să ne bucurăm de confort. Reconfigurare traseu.

     Bun, deci pe plat merge repede, dar accelerează lin, ca un diesel fără turbo. Nu e un minus, dar e bine să știi ce primești. Am terminat tura obosit, dar mai am de ieșit ca să mai testez. A doua zi am urcat la Mânăstire, un deal mic, urcare de 2 km jumate, 5% rampă, să vedem ce iese! Greutatea mare a bicicletei se simte la deal, roțile grele cer efort suplimentar, dar deja mă așteptam la asta. Plus că am descoperit pe plat că nu te poți ridica din șa ca să biciuiești căluțul. Adică, te ridici din șa, dar răspunsul nu vine, bicicleta nu se înclină stânga-dreapta după bunul plac al vânătorului de kom-uri. Clar această poreclă nu i se potrivește! Mancuso, stai jos, 4. Să mulinăm, deci. Foile mari, 53 cu 39, 8 pinioane în spate, cel mai mare de 27, e de muncă, ticule! Schimbătoarele funcționează ireproșabil, schimbă la fel de lin precum Ultegra pe care le aveam pe Specialized Tarmac. Frăție, câtă finețe! Minunat de funcționarea fără cusur a lui Shimano 600 nu mai bagi de seama că roțile se lasă la urcare, că o fi de la balon, că o fi de la roți și spițe, pare că se înmoaie când apeși în pedale! Hmm, un modernist ciclist ar zice ca pierzi "X" watti, dar nu-mi pasă. Am hotărat că mă concentrez pe confort, să urcăm la pas atunci. Denivelările drumului se vor simți la coborare. Nu stau la poze sus, o iau în jos, că mă asteaptă munca de acasă/birou. Dar când o iau în jos îmi amintesc că Liviu vrea să vândă bicicleta asta cu mențiunea "roți cu vopsea pe suprafața de frânare", așa că nu cobor ca un descreierat (adică normal), dar nu cred că greutatea mai mare ar fi ajutat la accelerația gravitațională prea mult, vârsta se simte când doresti viteză mare. Dar ce vrei, frate, și viteză și confort!? Alege!

     La final, am repatriat bijuteria la tatăl ei, Liviu, mulțumit că am avut ocazia de a mă da cu o bicicleta rasată, elegantă, confortabilă, cu echipare de top. Păcat că măsura 62 e doar "un pic" mai mare decat 54-ul meu obișnuit, dar nu cred că aș fi avut parte de experiențe mai puțin plăcute. Super-mulțumesc pentru mecanicul meu personal Liviu! Super-mulțumesc pentru atenție! Ne mai vedem! Ta ta! (așa salută Hannibal!) 😃😃😃😃