Nu doar 42 sunt norocoase

    Hai că a trecut și ziua mea. Și a Emmei. Și a soției. Am scăpat și de 1 Martie și 8 Martie sau Valentine's day și Dragobete. Numai motive de bucurie și distracție. Abia ne revenim. Mă resimt, că doar am ajuns la o etate, nu!? Am fost în weekend în club, Doamne-ajută la toată lumea. Nu eram cei mai bătrâni de acolo, mai erau vreo 4 babaci, ce să vezi, dar am băut și am dansat ca un student. Emma a avut parte de o petrecere în pijama sâmbătă seara la o prietenă-colegă, și am putut să ne destrăbălăm până tarziu. Și mi-e somn, frăție, zici că am cărat pietre de moară în seara aia. Nu îmi face bine să nu dorm, e cel mai greu să rămân eu când nu dorm destul și cum trebuie. Mă stresez că nu voi fi apt mental a doua zi, sunt obosit și recalcitrant, mă gândesc cu groază cum ar fi să trăiesc așa a' la long. Făceam asta la 20 de ani când eram în facultate, dar au trecut prea mulți ani de atunci ca să mai pot face asta. Nici nu îmi doresc, am o viață liniștită și echilibrată și aș face orice ca să o păstrez așa cum e acum. Adică îmi pare o involuție să trăiesc viața altfel, am muncit atât de mult pentru starea noastră de bine de azi că mi-aș bate joc de tot și toate. Și chiar atât de prost nu sunt, crede-mă. Știu atâția oameni care pe la vârsta asta încep să caute alte lucruri în viață, unii își lasă familia și se duc după vreo fustă sau mașină roșie, zici că le ia Dumnezeu mințile. Dar ei o fac și eu cred că sunt conștienți, doar că nu își asumă urmările în totalitate. Și, ce să vezi, vor ajunge și în noua viață să aibă aceleași nemulțumiri. Și sunt curios dacă vor recunoaște că au fost idioți și au făcut o greșeală. Eu sunt la vârsta asta, aș putea și eu să mă gândesc și să privesc în alte părți, dar nu am cum. Sunt atât de concentrat pe ceea ce am, că nu văd altceva. Și nu port ochelari de cal, dar analizez constant și constat că ecuația vieții rezolvată de mine îmi dă rezultatul pe care eu îl doresc. Bineînțeles că mai dă și cu virgulă, dar cine are o viață perfectă? Cine e perfect? Cred că dacă ajungi să fii mulțumit 100% de ceea ce ai și faci, nu mai unde să tinzi, pentru ce mai trăiești? Eu zic că e natural și e bine să ai mereu câte ceva de rezolvat, ceva ce îți dorești și încă nu ai. Dar să nu fii concentrat doar pe asta, că nu te mai bucuri de ceea ce ai cu adevărat. Și rămâi și fără apa din jumatea plină a paharului și mori de sete. Păi de gură uscată am eu nevoie la vârsta asta!? Am observat că de când am bicicleta cea nouă, nu mai sunt atât de stresat să am lucruri, parcă a fost o bornă după care totul a devenit mai limpede și mai ușor. Orice zice doamna mea să facem, vom face. Nu mă mai opun. Nu îți imagina că dacă mă opun eu, cumva nu se întâmplă lucruri. Când zice doamna "Hop!" nu întreb "de ce?" ci "cât de sus?". Ce mă distrez, că las impresia că mă plâng, dar nu e așa. Normal că am și eu nemulțumirile mele, angoasele mele, frustrările mele, dar sunt pe plus și vreau să rămân așa. Nu am de gând să fac vreo prostie care să îmi arunce în aer armonia și bruma asta de fericire pe care o port la tâmple. Sunt norocos că mă aflu aici și acum, nu aș schimba nimic din trecut, bun sau rău, pentru că nu știu dacă aș fi avut același drum. Te las, mă bag înapoi la muncă și la cafea, e frumos afară și poate iau un bilet de voie spre câmpiile aproape verzi! Hai sănătate și biciclete noi la toată lumea! 😀😀

Viața e greu.

Ghioceii, acești vajnici vestitori ai primăverii

    Hai că a trecut și iarna. Măcar în calendar, că pe afară o să mai prindem ceva friguri, sunt sigur. Dar nu e bai, am avut cea mai caldă iarnă de când merg eu cu bicicleta, dar m-am bucurat și de zăpadă, la munte. Păi în ritmul ăsta nu mai e nevoie să mă mut în Spania sau Italia ca să mă bucur de drumuri ucate și iarna. Și nu doar că a fost uscat, a fost și cald. Păi ce să mai zic, eu, care am cel mai bun început de an de când am bicicletă. Tocmai în anul în care am zis că bicicleta nu mai e o prioritate, că mă concentrez pe familie și muncă. Și eu fac pe dos. Iar mă plâng. Baba din mine scoate baticul pe la colțuri. După cum ai văzut deja, nu mai am timp de scris, chef s-ar mai găsi, dar mă uit spre alte ocupații, nu mă mai atrage blogul. Dar ca orice stare, vine și trece, sau trece și vine înapoi. Nu mă îngrijorez. Demult nu mă mai stresez pentru chestiile minore, știu că îmi face bine să scriu, dar și timpul pe care îl petrec cu familia parcă îmi priește. Păi de unde atâta timp pe bicicletă dacă nu de la scris? Îmi asum pierderile de inspirație și eventualele poticneli pentru o viitoare slujbă de scriitor, și mă fac familist economist biciclist. Plus că au început și cursele grele de ciclism la tv, pe alea cui le las? Frate, câtă treabă am și ce lene îmi e, vorba 'ceea! Aberez aici de se cască pământul sub mine, dar am o scuză, sunt răcit și nu ies la plimbare. Dau cu mucii în tastatură și behăi în ceas de noapte de mă trimite doamna pe afară la ore nepotrivite, dar ce să-mi facă!? Am zis că anul ăsta nu mai las zile de concediu nefolosite, și deja am  început, am fost la munte de ziua Emmei, bună pauza de la muncă. Apoi am prins trei zile la muncă în Londra, nici acolo nu am apucat să scriu, am stat cu colegii de vorbă la o bere. Și nu-mi pare rău, că sunt niște tâmpiți ca mine și ne înțelegem de minune. Mai vreau să mai merg să petrec timp cu ei, că muncim împreună, dar de la distanță. E bine și să mergi la birou, cam ăsta e adevărul, dar măcar să ai colegi care să merite efortul. Eu, la București, prefer să nu merg, e mai bine fără. Vezi tu, în viață contează ce îți dorești si cât esti dispus să faci ca să obții lucrul acela, dar și să îți asumi eventualele părți mai puțin pozitive. Cu cât ești mai asumat, cu atât ai mai multe șanse să vezi jumatea plină a paharului. Hai noroc și la mai-mare, că urmează să fac 42 de ani și o să bem rău!

Un birt în Cazaci.

Munca e prima

    Și pe urmă vine distracția. Că dacă le iei în ordine inversă, se alege praful de ambele. Nu sunt workaholic, dar am realizat că dacă nu acord importanța cuvenită muncii, nici distracția nu mai e distracție. Face sens? Așa vorbea o fostă șefă de-ale mele, că au fost multe. Și toate tute. Parol. Niște femei complexate care ajungeau să conducă niște echipe pe care le considerau proprii angajați, nu eram colegi decât pe foaie. Dar nu erau niste lideri. Așa că încercam să nu le las să îmi afecteze prea tare parcursul și moralul, mă feream de ele și făceam glume doar când cerea eticheta, că altfel eram nașpa. Mi-a luat ceva timp și energie să realizez că în pixul lor era bunăstarea mea, așa că mi-am alintat orgoliul cu discuții inutile cu oameni mai plictisitori decât geologia. Dar mi-am urmărit interesul și am ajuns să câștig mai bine pentru că nu am mai fost rebelul idiot care trebuia să taxeze proștii și inculții. Mi-am dat seama că tăcerea mea e de aur, adică îmi aduce bani dacă nu mai critic. Că oricum proștii nu înțeleg că dacă le spui unde greșesc tu de fapt îi ajuți. Așa că am avut grijă doar de mine, să cresc și să fiu mai bun în tot ce fac, cu impact pozitiv la fluturașul lunar și fericirea pământeană. Păi eu cum aș putea să mă bucur de viață dacă aș avea dreptate mereu și bani niciodată!? Cu ce m-am ales că i-am spus în față unei foste șefe de la Unicredit că evaluările se fac pe bază de pupincurism!? Au plecat șefele mele, siderate de vorbele mele, sau am plecat eu cumva cu coada între picioare și cu cel mai mic salariu din departament, deși eram cel mai eficient angajat!? Corect, io, io am plecat degeaba. Că îmi era bine acolo dacă îmi țineam pliscul, mare manager nu ajungeam, dar îmi mergea bine. O lecție dureroasă, pe care am învățat-o pe propria piele și acum îmi prinde bine. Dar am pătimit ceva timp din cauza construcției mele tâmpite, care nu îmi permitea să accept autoritatea unor proști cu funcții. Nu i-am făcut pe ei deștepți, doar mi-am dat mie cu tesla.

    Și că tot veni vorba de tesla, frățieeee, am mers cu Tesla. Da, da. Am avut norocul să intrăm în contact cu Andy Popescu care ne-a făcut o mega-surpriză și ne-a dat o tură prin București. Avion cu reacție, așa l-aș descrie. Dar ce e mai tare abia urmează, omul ne-a promis că ne plimbă și cu Lamborghini. Aventador, V12, așa îi zice la racheta sol-sol cu care o să ne dea. Marfă, zic. Până atunci însă, am de scris scenarii, că e posibil să fie nevoie de anti-talentul meu la scrieri și aberații. Să vezi ce tare o să fie când trebuie să scriu dialogurile. Atunci îmi rafinez elucubrațiile până la rang de a șaptea artă, sper eu. Îți dai seama, eu să mă fac scenarist. O să moară curcile de plâns. Te țin la curent oricum, ca pe Tesla. Hai să ne vedem cu bine și pe marele ecran, că de mici ni s-a luat.😃😃😃😃

Viitorul arată bine.