Scriitorul din mine 21.11.2022 (II)

    Mereu mă laud cu posibilitățile mele în materie de program de muncă, mă bucur de flexibilitate și am cum să mai fac și altceva decât muncă în timpul muncii. Nu păcălesc pe nimeni, munca mea nu o face nimeni mai bine ca mine, așa că șeful meu îmi permite luxul de a face pauză când am chef. Îmi dau seama că fabulez acum, nu am "mereu chef" să iau pauză că nu pot de muncă. Dar nu pot să nu observ că mă pot bucura de viață mai mult decât la birou. Tocmai a început Campionatul Mondial de fotbal și pot să urmăresc cu coada ochiului transmisiunile din Qatar, parcă acolo se desfășoară. Nu sunt sigur. Nu mă caca pe mine, să știi, chiar nu mai sunt în contact cu lumea "balonului rotund", România a fost ultima oară la un turneu final in 1998 și de atunci face pauză, mai ceva decât fac eu de la muncă. Nu știu când am mai arătat eu un așa dezinteres față de sportul rege, dar nu e doar din cauza mea. Dau vina pe fotbaliștii români care au scăzut nivelul competiției interne în asa hal încât nu ne mai bagă nimeni în seamă. Sărăcii, ăștia de pe la televiziuni, încearcă să facă show cu și despre fotbal, dar le iese doar când vorbesc despre alte campionate. Ce chestie, am un castron cu mieji de floarea soarelui dar nu îmi vine să scuip. 😀😀😀 Nici nu înjur, că sunt la muncă și e familia acasă, mă fac de râs. 

    Se zice prin lume că o să re-deschidă stadionul din Târgoviște peste vreo trei săptămâni, poate mă duc și eu să adun material de blog, nicidecum să îmi susțin echipa locală, Chindia. Pe vremea când jucam fotbal și luam diplomă de cel mai bun atacant aș fi fost bucuros să asist la partide unde să văd ceva acțiune, dar azi sunt departe de fiorul ăla. Poate să mă ia cu fiori doar dacă mă îmbrac subțire și bate vântul. Am mai vorbit cu oameni din sistem și îmi spuneau că promovările de la echipele de copii și juniori se fac pe bani, adica plătești ca să îți joace fiul. Nu trebuie să ne mai mire de ce toți jucătorii români sunt niște suficienți. Exagerez, clar, nu toți sunt așa, dar sunt într-o pondere atât de mare că nu mai avem speranță. Când era Emma mică și ne jucam cu mingea mă gândeam cum ar fi să facă și ea fotbal. Echipa de fete de la Târgoviște a jucat o finală de Cupa Romaniei la fotbal feminin, dar ea nu a vrut și nici doamna mea, așa că am renunțat. Nu visam eu vreo mare performanță, dar mi-ar fi plăcut să facă un sport mai dur să prindă curaj. E bine că totuși nu a mers la balet și încă e deschisă la minte pentru karate. Socrul meu visa tenis de camp, la fel și doamna mea, dar e bine că nu mai are vârsta pentru a face carieră. A scăpat și își trăiește copilăria, fără muncă și chin. Doar mă înnebunește pe mine să ne jucam cu păpuși, mai puțin în ultimul timp, dar tot "girl stuff" îndur. Ce viață grea am! Dacă citește doamna, nu mai pup desert la masă. Sau masă. Hai paaaaaa! 😀😀

Varianta americană

Scriitorul din mine 21.11.2022

    Frățieeee, ce plouă afară. Te trage ața la somn mai tare decât e trasă musca la dulceață. Cască și gândurile, zău. E luni și merge fabrica de glucoză, am idei dulci și iscusite pentru minți luminate și elitiste. Așa mă gândesc eu să atrag mai mulți cititori, vă mint că sunteți cei mai frumosi și destepți. Sigur voi deja știți asta, că vă mint, nu că sunteți frumușei, dar treceți peste, că aveți probleme mai mari pe cap decât un Bălăceanu cu mâneci lungi. Că veni vorba de mâneci, conformația mea de urangutan ciufulit mi-a pus mereu probleme la cumpărarea de bluze și geci, am mâinile foarte lungi de nu mă aplec să mă leg la șireturi, doar mă înclin "umpic", ori e bluza prea largă ori sunt mânecile prea scurte. Am mare noroc la mersul pe bicicletă, pentru că hainele de ciclism au în general mânecile lungi. Asta da ușurare. În rest, să vezi ce sacouri și costume de împrumut am, la nunți zici că sunt fiul ploii și am venit să cer de pomană. Are doamna mea și mai multă muniție pe partea de panaramă la adresa mult-iubitului și prea-puțin adoratului soț. Mergem înainte, că înainte era mai bine. Azi m-am apucat de scris cu un gând și am ajuns pe alte câmpuri, vai de capul meu. Unde eram?...

    Gata, mi-am adus aminte. Sâmbătă, la plecarea din Londra, am luat tren până la Luton și am ajuns devreme, că aveam bagaj și nu ne ardea de plimbare cu metroul și geamantane în cârcă. Eu nu aveam chef. Doamna s-ar fi plimbat un pic pe la centru și shopping. Atât îmi trebuia, să vezi pârtie ce făceam pe Oxford Street. Săreau englejii ca floricelele din cuptor. Autobuz de la Victoria la Saint Pancras, apoi tren până la aeroport. Lejer trafic, lejer la gară, tren aerisit, vreme uscată dar cu nori, nu am apucat să deschid laptop că am ajuns în 30 de minute. Și aici a trebuit să o tin pe doamna de vorbă, că nu avea chef să citeasca sau să stea pe net. Așa că am răcit gura cu folos și a trecut timpul repede. Mi-a plăcut mult că nu ne-am grăbit deși am ajuns cu doi ani înainte. Nu ne-am stresat deloc, am mâncat ceva și am așteptat să se deschidă check-in. Foarte puțină lume, e super-tare să pleci sâmbăta dupa-amiaza, e pustiu de bine prin aeroport. Atmosfera părea dintr-un film american unde acțiunea se petrece într-un supermarket pustiu, cu câțiva angajați care fac curat și ceasul care ticăie a lene. Am lăsat bagajele, am trecut de securitate. Aici, am stat vreo 10 minute după niște arabi care aveau multe parfumuri și nu încăpeau toate într-o pungă de plastic d-aia mică. Frate, ce i-am înjurat. Ca să aflu după ce au plecat ei că eu de fapt am stat pentru că am uitat o sticlă de apă și una de suc în ghiozdan, că altfel treceam demult. Aici, o oglindă era bună, să văd când îmi dau palme peste ochi și minte, că sunt bou. Dar nu orice bou, ăl mai bou dintre boi. Și scrie acolo: orice lichid mai mare de 100ml nu este acceptat. Vai de coarnele mele! Înainte de îmbarcare, citeam în sala de așteptare și a venit la mine o doamnă cu multe fuste să mă întrebe: "Do you speak Romanian?". Normal că i-am răspuns în engleză: "YES!". Să moară doamna mea de râs. Păi cum, mă, nu ai putut să zici "DA"!? Se pare că "NU". 😀😀😀😀

Dedal lucrează acum la Luton.

Scriitorul din mine 20.11.2022 (II)

    Vărule, ce e cu mine azi, am idei de pus pe foaie, nu știu în ce ordine să le iau, prea multe. Când nu sunt deloc, când sunt în plus. Ce om, niciodată nu e bine. Nu mă plâng, doar mă distrez pe seama labilității care mă caracterizează. Sus-jos, carusel scrie pe viața mea. Săptămâna asta a trecut mai greu decât mă așteptam, au fost patru zile și am trăit paișpe. Mi-a lipsit Emma, mi-a lipsit bicicleta, dar au fost și probleme de rezolvat de la muncă și ceva alergătură. Stres, nicio supapă, măcar dacă băgam alcool. Am băut cateva beri orientale, Tiger și Tsingtao. Am mâncat de la asiatici de mi-a ieșit pe nas, dar din nou nu mă plâng. Marți am fost la un restaurant asiatic unde aveau mâncăruri din mai multe țări. Am făcut poze ca să știu ce am degustat, nu aveau poze și doar citeam daca e pui sau porc sau vită. In rest, toate legumele sunt ok. Creveți sau insecte să nu fie. Deși, am băgat până la urmă din primii. Cred că e cea mai gustoasă mâncare asta asiatică. Alegerea restaurantului ar trebui să țină cont de cateva aspecte: să fie aglomerat și plin de asiatici. Așa ne-a recomandat un prieten englez. Marți a fost un local aflat în apropiere de Oxford Street, Eastern Street pe nume. Lumea în interior era de multe feluri, nu neapărat asiatici, asta și din cauza că nu eram în China Town sau Soho, locuri frecventate de oblici. A fost de bine, eu aș da 5 stele pentru gust și aspect al mâncării, 3 stele pentru servire și 1 stea pentru local. O amestecătură de culturi și culori, cu rețete diferite care să acopere cât mai multe gusturi. Recomand. 

    Vineri, în schimb, am ajuns la China Town, la mama chinejilor. Multă lume pe stradă, semn că vine weekend-ul. Deja ne era foame si aveam chef să mâncăm rață, deci alegem chinezi. Nu am mers prea mult, am găsit unul care arăta decent pe afară, nu am reținut numele, pot să zic doar că e al patrulea restaurant pe dreapta, cum pici în Londra.😀😀😀😀 La parter era full, numai galbeni. Dăm ziua buna, cerem o masă pentru doi, suntem poftiți la etaj. O scară îngustă și abruptă, mergem la primul cat. O ușă de farmacie duce spre un "salon", vreo 6 mase de diferite dimensiuni, pline de asiatici dar și vreo patru europeni. Primim locurile lângă ușă, o să sufăr de frig că se vântură oamenii. Am impresia că am nimerit în depozitul unui mini-market din piața Obor. Erau cutii cu marfă sau poate farfurii și pahare, două frigidere cu bere și suc, și gata. O cămară vopsită în alb, cu mese de servit masa. Interesantă strategie de marketing. Dar am primit berea și nu a mai contat nimic. Au început să vină și farfuriile cu mâncare, fericire. Frate, nu că ne era foame, dar tot ce ne-au adus era foarte bun. Aperitive cu porc, pui și creveți, îmbrăcate cu miere, susan și ceva morcov ras, și o verdeață verde cu pesmet, eu am zis că e caramel, că era dulce, doamna a zis că sunt bou. Apoi o juma' de rață și o porție de noodles grași cu pui. Și niște sosuri dulci-picante, ca să intre berea. Muicăăă, am zis că nu mai plec de acolo, am mâncat de am rupt ciorapul, nici nu ne-am mai putut gândi la desert. Am mulțumit pentru masă, am plătit și am plecat. Intâi pe la baie să ne aranjăm curelele. Ai fost la toaletă în avion? Aia e încăpătoare, asta ioc. Curat, dar cu aer de veceu la curte cumva. Mai aveau să pună și un par să te aperi de câini. Nu-i bai, era numa' bun la nevoi. La coborâre, mare grija la doamna mea pe tocuri să nu ajungă prima la parter. Înapoi în stradă, înapoi la hotel. Două zile abia am mai mâncat dupa festinul de la chineji, Doamne-ajută la toată lumea. După cum vezi, mă pricep și la recenzii. Să vezi ce le-am scris celor de la booking.com despre hotel. Nu mă mai primesc ăia. Mare pierdere! 😀