Scriitorul din mine 27.11.2022

    Bună dimineața. Sunt în budigăi, nici nu am făcut ochi, cafeaua e departe, mâncarea la fel. Și eu sunt călare pe blog. M-am trezit cu gândul că azi o să ies din nou cu bicicleta, mai pe dimineață așa, ca să am timp să stau cu Emma până plecăm la Târgoviște. Azi e ziua fratelui meu, să ne traiască tuturor, trecem diseară pe la el și bem un snaps. Până atunci, suntem morenari. Venim în Moreni de vreo 15 ani, chiar mai bine. Un oraș mic, așezat frumos între dealuri, înconjurat de păduri, ai zice că e o destinație de vis. Dar arată jalnic. Au mai lucrat la drumuri, sunt ceva parcuri și părculețe pentru copii, nu e atât de rău. Problema e că jumate din oamenii de aici au plecat afară să facă bani. Și mă refer doar la bărbații din oraș. Au rămas acasă femeile cu copiii. Mergeam cu Emma în parc sau la grădiniță și eram printre singurii tați prezenți în viața copiilor. Nici nu îmi pot imagina cât de greu le este să trăiască așa, separați. Ne mai mirăm că ăia mici apucă pe căi greșite. Cei plecați trimit bani acasă, deci sunt bani de cheltuit. Industria a intrat în comă, mai sunt câteva locuri de muncă în oraș, Petrom și Uzina de armament încă mai merg, dar și-au restrâns activitatea considerabil. Și au apărut toate magazinele mari. Un oraș de consumatori. Perfect. Cumva, și eu muncesc tot afara dar am noroc că stau acasă.

    Au fost publicate niște date interesante legate de migrație. România e pe locul 17 în lume la numărul de emigranti, cam 4 milioane de români au plecat afară. Adică unul din cinci e dus. Și procesul continuă. În octombrie, peste zece mii de oameni au aplicat la joburi în afara țării, semn că oamenii vor să scape de aici. Nu neapărat vor, dar cumva trebuie, pentru că nu se mai poate altfel. Calitătea vieții scade constant, sunt probleme din ce în ce mai mari și pare că statul român ne agreează pe aceste meleaguri, ne face un favor că trăim aici. Noi discutăm mereu în casă despre emigrare, dar încă nu suntem hotărâți să o luăm din loc, încă ne e bine acasă, deși clar suntem nemultumiți de anumite aspecte ale vieții cotidiene. Tot adunăm și scădem, până când într-o zi după egal scrie PA. Vedem noi cum aranjăm să plecăm cu cățel și purcel, că noi suntem ca țiganii, plecam cu totul, nu lăsăm nimic în urmă. Doamna mea a zis că dacă e să plece, vinde casa, să știe că nu mai are unde să se întoarcă. Ea se duce de tot!😊😉😉

Sokeres din Anglia.

Ce să nu întrebi un ciclist. Varianta 2022

    Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă judeca greșit, nu mă simt hărțuit de fani cu întrebări ciudate (ca să nu zic idioate), dar am pățit-o de câteva ori. Cum răspunzi la întrebarea: "vărule, prinde 60?", în condițiile în care eram la câmpie. Și nici nu bătea vântul prea tare în ziua aia. Și mai eram și cu single-speed. Cum mă știți, răspunsul meu a fost scurt și sec: normal! Iar în ultimul timp, de când cu distanțarea socială, pe trainer, sunt întrebat de ce mă antrenez așa de asiduu, pentru ce Doamne-iartă-mă mai trag de îmi ies ochii din cap. Nu am găsit răspuns, încă.

     Sunt mai multe întrebări deosebite pe care le primești, nu le acopăr eu pe toate, și ca de obicei, pun doar ce cred eu că merită. Plus că am observat că lumea citește doar titlul și mă înjură că sunt nașpa. Bine-bine, sunt nașpa și după ce citești articolul, dar măcar ai o certitudine. Să dăm drumul la chestionar! Nu e un top, pentru că nu știu cum să le ordonez, așa că o să curgă aleatoriu, fără logică. Asemenea vieții mele de ciclist!

     Prima și cea mai nasoală întrebare pe care am primit-o a fost dacă mă antrenez pentru a participa în Turul Franței. Nici nu contează cine m-a întrebat, nici când, ideea e că m-am blocat. Adică răspunsul era evident și la îndemână, dar trebuia să aibă și explicațiile de rigoare, mai ales pentru întrebătorul neavizat și nepriceput într-ale ciclismului. Nici nu aveam timpul și energia necesară să explic diferența dintre un ciclist Pro și unul ca mine. Cumva ca diferența dintre unul care merge pe Lună și eu care mă urc în măr, amândoi sfidăm gravitația. Așa că mai bine să nu fim întrebați, zic.

     "Tu de ce te antrenezi?" Pe bune!? Tu de ce te îmbraci în verde? De ce te uiți la seriale? Nu-i așa că nu ai chef să explici o decizie bazată pe plăcere și pasiune unuia care are alte priorități și site prin care cerne realitatea vieții lui?! Eu încerc să nu mă enervez și răspunsurile variază, în funcție de timpul disponibil, de la participarea la curse sau vreun record pe strava până la nebunia că vreau să ajung pe podium într-o bună zi. Da, știu, și eu am râs! 😀 😀 😀

     Evident, urmează: tu ai câștigat ceva vreodată? Evident că nu!! La întrebarea asta eu răspund cu #altăîntrebare. 😀 Cum naiba să zic că nu am câstigat niciodată ceva și totuși continui să mă antrenez de parcă viața mea depinde de asta!? Dar nu-i bai, îi dau înainte cu încredere, că doar e vorba de pasiune pentru chin și durere, rezultatul e doar un efect secundar, nu primordial. Chiar dacă în ultimul timp am lăsat-o mai moale, nu mai e bicicleta pe primul loc, tot mă antrenez serios, dedicat.

      Strâns legat de întrebarea anterioară este "de ce participi la curse?", atât timp cât nu câștigi nimic. Enervantă și demoralizantă, dar a fost primită de atâtea ori că am devenit imun. La fel, răspund în funcție de interlocutor, fără să mă stresez prea tare. Că doar nu poți explica unui lapon de ce îți place înghețata.

     "De ce te duceai la birou pe bicicletă?" Habar n-am ce calcule să fac pentru a da un răspuns convingător. Cum să explic eu că din punct de vedere economic, nu ies mai ieftin dacă merg cu bicicleta. Întreținerea bicicletei, hainele, timpul pierdut la echipare și dezbrăcare plus spălare sunt asemănătoare dacă aș merge cu mașina. Deci câștigul este doar în capul meu, poate nici nu se vede la exterior. La fel, cum să conving pe cineva să meargă cu bicicleta dacă nu îi place? Sigur că sunt beneficii pe care le-am prezentat deja aici, așa că nu mai pierd timpul cu asta. Mai departe.

     "Nu te plictisești?" Acu-i atunci! Joac-o p-asta! Zău, tu asta mă întrebi? Mai bine vorbim despre vreme! Cum să răspund aici fără să aberez prea tare? Încerc. Știi, sunt atâtea lucruri de văzut și de trăit pe drum, pădurea verde primăvara, aerul răcoros și baligile proaspete, gropile din asfalt și idioții din trafic, vântul din față care îți zboară mucii, degetele înghețate de la sfârșitul unei ture reci, căzăturile pe ud sau praf, penele și hainele ude. Plus că undeva scria că mersul cu bicicleta nu e despre destinație cât despre drumul în sine. Așa că răspunsul corect ar fi: fă o probă și vorbim pe urmă! Dacă tot mai întrebi, lasă bicicleta, bagă canapea la coccis și tv la benoclu. 😀

     "De ce te îmbraci în lycra?" Hai, am pus-o! Corect e să spun că ajută la pedalare, la aerisire, la aerodinamică, dar ar trebui să adaug și detalii. Așa că spun că îmi place să îmi văd curul în oglinda vitrinelor de pe drum și mă face să mă simt sexy. Clar nu conving pe nimeni, dar așa poate reușesc să scap de întrebarea strâns legată de aspect, și anume: "De ce te epilezi?" Ar merge un răspuns fain, că în weekend sunt regina unui spectacol de cabaret pe centrul vechi, dar m-ar trăda barba. Așa că spun cele 3 aspecte pozitive ale epilatului: răcire și respirabilitate, igienă medicală în cazul unei răni, și un pic de aerodinamică, dar la mulți dintre noi nu e decât placebo, nu suntem neapărat mai rapizi, doar arătăm. 😀 Plus că mie îmi și place! Gata, am ieșit din dulap!

     "De ce nu sari peste antrenamentul de azi?" Aoleu, aici deschizi cutia Pandorei, zici că ai dat cu apă opărită. Problema adevărată e nu că renunți să te antrenezi azi, cât ideea că dacă renunți azi, poți renunța și altădată și pornești într-un domino malefic și distructiv care te face să ajungi iar gras și necombativ. Și noi nu vrem asta!!!! Riscăm să distrugem tot eșafodul planului nostru de viață care arată mult mai bine de pe bicicletă, ajungem la pastile și depresie, ne apucăm de băutură din nou și visăm să ajungem șefi la birou. Din nou, nu ne dorim asta!

     Unele întrebări sunt de-a dreptul de evitat: nu e prea subtire șaua, mai vrei un ecler, de ce trebuie să faci o tură atât de lungă, cât cântărește bicicleta, cât cântărești tu, cât a costat bicicleta. Poate unii vor fi încântați să răspundă la acestea, dar cei mai mulți se zbârlesc și se încruntă. La fel mai avem și întrebări legate de cască, ploaie, soare, căldură, roți subțiri, poziție pe cursieră, atmosfere în roți, viteză medie sau timp pe un traseu (de parcă e relevant pentru cineva care nu merge decât cu mașina!). De ce ai atât de multe viteze și de ce nu porți șosete normale? 

      Să-mi fac pana, ce de întrebări ciudate! Nu le-am primit pe toate, nici nu am răspuns pentru toate, sper să nu fiu întrebat și doar lăsat să pedalez. Că asta-i pohta ce-am pohtit!

Pregătit să răspund la întrebări. Sau nu...

Scriitorul din mine 26.11.2022 (II)

    Dragul meu urmăritor, azi sunt pe un mare plus. Pentru că m-a scutit Emma de la jocuri cu copii și m-a eliberat în atmosfera ciclistă. Și știam că biletul de voie e mai generos, norocul meu. Dimineață era pe minus, așa că nu m-am grăbit să ies, cred că era 11 când am ieșit pe poartă. Nu mi-am luat prea multe haine, că era soare și peste 10 grade, am zis să nu mă încălzesc prea tare. Și cum nebunul e friguros, mi-au înghețat spaghetele, mai ales în zone cu umbră sau când intra soarele în nori. Prin Moreni și până la Câmpina a fost soare, dar pe urmă s-a înnorat, până la Breaza și apoi Comarnic mi-au cam tremurat rinichii, dar era urcare și mă încălzeam. Am admirat ceva case frumoase prin Breaza, e prima oară când fac drumul ăla, apoi am ieșit în DN1 la intrarea în Comarnic și am luat-o la vale. Vânt de spate și viteză, conașule, ce perioadă de acumulări fără să trag prea tare, la naiba cu ea. Era prea bine ca să nu merg tare, mă mai ajuta și câte o mașină, nu era prea aglomerat traficul, că prindeam și mai mare viteză. Mă bătea un gând să mă întorc pe la Ploiești, dar deja îmi era foame și am făcut dreapta spre Florești, am ocolit un pic că era drum în lucru și nu aveam chef de pene, am mai tras de mine și s-au făcut aproape trei ore jumate de plimbare, puțin peste 90 de km. Bună ieșire.

    Pe DN1, am trecut pe lângă un Petrom unde acum câțiva ani am oprit cu Petrache. Mergeam la cursa de la Sinaia, Infernul muntelui îi zicea. Noi am plecat la 9 din București, cursa era la 11, e timp, nașule. Am oprit și la un wc în porumb că se sfârșea Petrache pe el. Era 10 și mai aveam 30 de km, coada normală de pe DN1. Am apreciat că nu ajungem cu mașina orice am face, așa că am hotărât să o abandonăm în parcare la Petrom și să mergem pe bicicletă. Am mai găsit încă unul intârziat ca noi, dar l-am lăsat în spate, eram prea buni. Eu am dus trena până la Sinaia, Petrache nu era în formă, la sosire nu mai eram nici eu. Alex Ciocan dădea startul, se auzea 10,9,8,7 și noi ne prindeam numerele de tricou. Alex Peșa era deja încadrat corect la start, râdea de noi că suntem tâmpiți. Primii deja plecau și noi ne așezam la coada plutonului. Muream de râs, ne bucuram că am ajuns la start și ne dăm la curse. Deși, la cât eram de leșinați, numai cursă nu a fost aia. A ieșit o plimabre pe bani. Am făcut 5 ture și s-a terminat cursa. Cumva, ăsta era stilul nostru, eu am multe curse la care am pierdut startul. Cea mai nasoală, la campionatul național de contratimp individual. Striga lumea dupa mine și eu mă încălzeam pe câmp, am pierdut 2 minute și ceva, aș fi ieșit pe podium la cât de bine am mers, dar cangi. O altă întârziere am avut la Gentleman's Race, când Ion nu era gata și am plecat după ce se dăduse startul. Originali. Și când te gândești că ne antrenăm ca nebunii, facem tot felul de concesii și sacrificii și noi pierdem startul. Halal cicliști! Sau sportivi!😀😀😀

Comarnic amarnic.