Scriitorul din mine 02.12.2022

    Hai, că sunt pierdut. Dar nu oricum, ci grav de tot, mai am să pun poza mea pe cutii de lapte și să ofer recompensă grasă pentru regăsirea mea. Fac pariu că ar arăta precum pachetele de țigări cu poze cu cancer. Io sunt ăla, fac reclamă la accident vascular și am pozat pentru revista "Foamea". Vedetă! Nu am vreo problemă existențială, nu e de nasul meu, eu sunt mai pe simplu așa. Azi nu știu ce zi e. Am avut două libere și acum muncesc doar pentru a avea încă doua zile libere pe urmă. E o senzație ciudată și plăcută știind că nici nu începi bine că se și termină munca. Am mâncat și am băut românism zilele astea, nu i-aș zice patriotism, că nu știu ce e aia. Dar am tricolor pe retină și nu pot să nu mă bucur. Sper să tindem spre o conștientizare a românului din noi, cu bune și rele, că noi suntem români dar nu știu până când vom fi aici stăpâni, vorba cântecului. Avem cea mai mare pondere de proprietari din UE și am impresia că lucrurile vor rămâne așa mult timp, pentru că ne-a învățat comunismul că e bine să fii proprietar pe bucata ta de lume. Adică ei îti luau proprietatea și era totul la comun, cumva, lor nu le plăcea să detii prea multe, te făceau chiabur. Am o carte în vizor despre partidul comunist român, să mă mai luminez și eu în legătură cu istoria recenta și să înțeleg împrejurările în care bunicul meu a făcut pușcărie pentru că nu a realizat planul de încasări de la oameni. Populația trebuia să livreze o anumita cotă din tot ce avea și producea, iar tataia, ca primar sau ce era el, șef de sfat popular sau cum se chema, trebuia să strângă cotele așa cum cerea partidul. Și ce să vezi, oamenii chiar nu produceau cât cerea la catastif, și l-au săltat pe tataia, a stat vreo optișpe luni. Nu a fost închisoare propriu-zisă, doar că stătea undeva prin Bărăgan la o casă și trebuia să muncească la CAP acolo în sat, un fel de arest la domiciliu. Doar că era domiciliul altuia. Nasoală perioadă, nasoală fază. O să mă mai documentez, poate aflu mai multe despre perioada aia, deși mamaia nici nu vrea să își mai aducă aminte.

    Mă uit pe geam și pare că nu mai plouă azi, dar e încă umed pe jos, nu știu dacă o să pot ieși, mai am și ceva de muncă la biro și doamna mea vrea să mai mișc și ceva prin casă. Cum să îi explic că nu am timp dacă eu și vreau să ies cu bicicleta? Ea știe asta, așa că nu am cum scăpa, bag și ce îmi cere ea ca să pot ieși cu bicicleta mea curată să o murdăresc un pic, că tot e ceva mâzgă pe jos. Aia e, nu se poate altfel, te mai și murdărești. Dacă nu îmi convine, bag trainer, să mor de plictiseală. Mai ales acum când nu am intervale, doar mă plimb. Frate, ce ciudat e, că nu realizez că e vineri. Îmi place! Am o idee de articol mai lung, cu beneficiile mersului pe bicicletă, dar poate aștepta. Până luni. Sau ianuarie, noi să fim sănătoși!😀😀😀

Fratele Jay-Z, pe când făcea și muzică, nu doar bani.

Scriitorul din mine 01.12.2022 (III)

    Și pentru că am timp, să te mai țin un pic de vorbă. Ai văzut ce mișto e să ai liber în timpul săptămânii, să ai impresia că e sâmbătă sau duminică și de fapt să fie miercuri sau joi? Să trebuiască să te uiți în telefon ce zi e, că habar n-ai. Iubesc senzațiile astea de pierdere, când ai impresia că ai treabă și se dovedește că te înșeli amarnic. Am devenit atât de dresat în a mă ocupa de muncă încât am ajuns să mă trezesc sâmbata că tre' să mă loghez și să scot vreun raport, noroc că mă adună doamna de pe câmpuri și mă pune la punct. Treci, oierul, la masă, bem o cafea și ne bucurăm de liber. Am de luat mai multe zile de concediu și o să mă simt complet dezorientat, că nu mai știu când am de muncă și când nu, sper doar să fie uscat și să mă regăsesc pedalând prin comitat. Mamaia mi-a zis ieri că mă așteaptă niste buturugi de spart la Găești, să mai aibă de pus în foc. Iar rupem bătăturile în palme, dar e de bine, că ne simțim utili. Așa m-am simțit și azi când am montat instalația de Crăciun și m-am trezit curățând jgheaburile de frunze. Frate, ce vrednic sunt. Așa mă lăuda tataia Marin. Eu îl ajutam mereu cu tot ce puteam și el nu mai putea de drag. Încerca el să mă învețe că e bine să știi de toate. Nu îndrăzneam să îl contrazic, că oricat aș fi punctat eu cu argumente logice că mai bine să știi una și bună decât multe și proaste, el tot pe a lui o ținea și doar l-aș fi necăjit. Datorită lui am învățat ce e munca, de toate felurile, dar și odihna, că nu se poate una fără alta. Eu a trebuit să deprind singur cum să îmi fac munca mai ușoară, cum să fiu mai eficient astfel încât să câștig mai mult muncind mai puțin. Nu pot spune că am ajuns la vreun rezultat notabil, încă muncesc și banii nu îmi ajung, deci mai am de tras. Nu știu cine muncește de drag, consider că sunt pe acest Pământ ca să mă bucur de viață și nu de muncă, dar fără muncă nu ai viață, deci, pas de defilare, la dreaptaaaa, prezentaț' arm'! Bine că nu am făcut armata, muream cu ăia de gât pe acolo. Am auzit că bărbații fac armata, bărbații deștepți o evită. M-am scos și de data asta, nu!?

    Ar fi mers o pedală azi, de nu era ud pe jos, că nu era atât de frig, dar am stat prin gospodărie și am fost gospodar, mai aveam să suflu în varză și să o pritocesc. Hai că te-am pierdut. 😀😀 Nu te stresa, nu te ajută la nimic să știi căcaturile astea, eu doar folosesc cuvinte pe care le-am auzit și încerc să fac propoziții cu ele. Poate mă ceartă vreun lingvist că habar n-am de capul meu. Sper doar să fie în legătură cu scrisul și nu cu viața in general. Iar am apucat pe dealuri și văi, păzea. Mi se pare că trebuie să scriu, deși nu mai e cazul. Să mă opresc, zic. Hai cu plăcinta cu mereeee, doamna mea, că mi-i poftă tare!

Zarea - depărtarea, nu vinul.

Scriitorul din mine 01.12.2022 (II)

    Vai de mine și de mine, ce miros de pește-mi vine. Glumesc, desigur, că de la fasole nu poa' să miroasă decât a panseluțe. Frate, am băgat o burtă în draci și încă mai vreau să mănânc, a făcut doamna mea o fasole cu ciolan de mor toate grătarele și fastfood-urile din lume, să-mi trăiască! Și să mai gătească, să mă îngraș și eu că vine acuș' Crăciunul și nu sunt bun de tăiat. Văd cu drag că am reusit cea mai prolifică lună de scris în noiembrie ăsta de când mă scriu și mă știu. Am scris cam un articol pe zi în medie, clar cu pauze de Emma și familie sau muncă și bicicletă, așa că au fost zile când a trebuit să recuperez. Sper să o țin tot așa și să ajung și eu la mii de articole. Deocamdată, din tot ce am scris de la Evul mediu al blogului și până azi, nu stiu dacă îmi iese un articol pe lună. Jalnic. Scriitor, nu rezultat. Aia e, trag de mine să mai scriu, mai des, poate mai bine, că am atâtea idei dar nu am timp să le pun pe foaie. Aș vrea să pară că nici nu îmi pasă dacă mă citești sau nu, deși chiar mă interesează să mă citească lumea, crește apetitul pentru aberat la liber și am o motivație suplimentară, în afară de cele câteva mii de euro pe care îi scot din reclame. Sau poate reclamații, că sună mai aproape de adevăr. Lasă că mă fac eu mare, să vezi ce îndoi cadrul bicicletei mele dragi. De la greutate.

    A trecut și 1 decembrie, ne-am simțit români, gata, de mâine înapoi la probleme și griji curente. Că de la curent ni se trage. Am reușit și noi să împodobim casa și bradul, fără Fuego sau mă-sa prin preajmă. Am avut ceva emoții la instalația exterioară, că era un pic de gheată pe jos și mă vedeam afiș prin curte, dar am scăpat. Toate funcționează, le-am testat, doamna mea termină în clipele astea câteva retușuri, fac și poză și pun aicișa, ca să vază și ochiul tău ce vede sufletul meu. Până atunci, las o poză cu ce a mai reușit draga mea Emma în doua zile de școală, cu mult talent și dedicație. Păcat că nu merge cu zoom să poți vedea detaliile toate, să te minunezi și tu cum ne-am minunat noi când am văzut poza de la doamna invățătoare, că tabloul e încă la școală. Încep deja să mă gândesc că nu peste mult timp vom avea un vernisaj cu toate lucrările Emmei. Doamne ajută la toată lumea! Ete, că a mers să îl pun mai mare și se vede ok. Noroc cu tehnologia, nu cu mine. 😀😀😀

Frida de Balabani sau Suseni, că nu știu în ce cartier stăm.