Nu aduce anul ce aduce ciclocrosul

     Hai sănătate și la mulți ani la toată lumea în 2024. Cumva am rămas în urmă cu scrierile, pardon, aberațiile, așa că încerc să spăl rușinea și bag un articolaș lejer dar plin de bucurie. A dat bunul Dumnezeu să mă înscriu la Campionatele Naționale de Ciclocros. Procesul de înscriere e simplu, dar presupune parcurgerea unor pași foarte importanți. În primul rând a fost dezbaterea în plenul familial și aprobarea participării, calendar și buget și mijloace. Aici dau cu dragoste la toate fetele mele că au aprobat din prima. Să vă deie Domnu sănătate și bucurii cu mine. Pasul doi a fost înscrierea la concurs, nimic mai ușor, dar trebuia licență de sportiv de la Federația Română de Ciclism. Dăm telefoane, mailuri, vizita la medic și avem toate documentele: adeverința medicală, asigurare de sportiv, plată taxă 200 ron și gata. Atașez tot în cerere și primesc răspuns că sunt licențiat, doar că mai durează trei zile să îmi ajungă și licența propriu-zisă. Booon, acum trebuie să schimbăm categoria la concurs din "amator nelicențiat" în "licențiat". Iar, mesaje pe facebook și telefoane, se rezolvă. Duminică pe 14 ianuarie mă dau la Naționale. Ce poate fi mai frumos!? Tata zice că vrea să fie șoferul meu, mama zice că vrea plimbare, gata, e mașina plină. Fetele mele au zis "pas" din cauza unei varicele, așa că se relaxează acasă fără mine. Yeeeey! 

    Participarea la cursă nu e grea, pregătirea te omoară. Și nu aia fizică, și așa nu mai aveam când să îngraș porcul în Ajun. Sau măcar să fiu mai fit. Am zis că dacă fac rost de biclă, mă dau. Și fratele Dițescu de la Moreni a sărit în ajutor. Cumva, el ar fi vrut să sară în afara arealului meu dar nu a scăpat. Așa că a înmânat frumusețe de Merida de ciclocros unui băiat ambițios. Apoi am apărut și eu. Să-ți deie Domnu' multă sănătate, Răzvănele! Mbuuuuun, biclă avem. Mai departe. Eu nu mai am pantofi de mtb de ceva timp. Am căutat ceva pe olx să iau second că doar nu bag banii în papuci noi pentru o cursă. Așa că am oprit în stație la fratele Mielu, care, ce să vezi, nu voia să mă ajute nici el, dar l-am combinat. Să fii sanatos și bucuros, că mi-ai dat la temelie, La picioare, de fapt. Bun. Am scăpat de echipament. Urmează cauciucuri, că trebuie din alea de 33'' aprobate de Federație, că altfel nu ești conform. Bine-bine, poți mai subțiri, dar e ca și cum te-ai duce la patinoar cu rolele. Fac rost de niște gume de pe olx, scrie 33'' pe ele, par cam nepotrivite pentru noroi, dar nu mai am timp să comand și să îmi ajungă până în cursă. Aia e, ne dăm cum putem. Mecanicul meu personal Liviu îmi schimbă consumabilele și bagă o ghidolină nouă, suntem fresh.

    Toate astea se întâmplau de prin decembrie, când încă nu eram hotărat 100% că o sa particip, dar s-au aliniat planetele și m-am înscris. Pregătirea pentru ciclocros e cam specifică, sprinturi pe noroaie, scurte și tari, descălecat în viteză și sărit peste obstacole și încălecat la loc, alergare cu bicla în spinare, curbe luate în viteză pe noroi, am avut și ceva gheață, conditii numai bune. Am prins și o ploaie într-o zi, de m-am făcut porc tot, și eu și bicla. Hai că suntem gata.

    Fac programul cu tata, plecăm la 3 și ceva din Pucioasa. Mă culc la 12, nu adorm repede și mă chinui. La 2.14 hopa sus și hai la drum. Bagajele erau făcute de seara, ajung repede la Pucioasa. Cam prea repede pentru gustul lui Mincă Senior și se burzuluiește la mine. Eu îmi bag o cafea liniștit și vorbesc cu maică-mea. Pregătim tot, o tăiem spre munte la 3 și ceva. Perfect. Pe drum vorbim, mâncăm, dar nu prea dormim. Am încercat de câteva ori dar nu s-au lipit pleoapele neam. Și pe la 8 fără ceva am ajuns și la Porumbacu de Sus. Bănănăim pe niște drumeaguri până nimerim pensiunea Negoiu. Nimeni pe zonă, decât 10 grade pe minus. Nici copacii nu ar fi stat afară, conașule, cam răcorică la suflețele. Am timp să dau o tură la pas pe traseu. Cam sus ajungem și cam abrupt ne coborâm pe urmă, miroase a traseu de mtb, nu îmi prea convine. O să avem grijă azi. După ce iau numărul și cipul de concurs, mă schimb și bag 2-3 ture de recunoaștere. Când să cobor, ioc frână față, dă-te jos și aleargă, pretenaș. Pesemne am rămas cu ceva apă de când am spălat tricicleta și acum e bocnă. O să fie bine, se va încălzi mai târziu. Deocamdată sunt minus 6 și am doar o frână, pe spate. Povestea vieții mele: când ceva poate merge rău, va merge. Vezi, sunt optimist de dau pe-afară de prost ce sunt. Deși am unghiile tăiate și ar trebui să îmi meargă strună, ete că nu e așa. Nu mă stresez, eliberăm traseul că încep cursele, mie chiar îmi place cum e desenat. Planul meu e să mă păstrez, să nu mă duc berbec și după o tură să mă tai. 

    Pe la 10 și ceva încep primele curse, copii, băieți și fete, apoi cadeți, juniori, toată lumea. Noi suntem la 12.15. După noi vor fi elitele si Sub 23 de ani. Frate, am emoții. Cam mari pentru temperatura joasă de afară. S-a încălzit bine și s-a înmuiat de tot traseul. Să vezi traseu de stațiune Techirghiol, cu împachetări. Am pus-o. Frâna și-a revenit, deci pot să mă dau și la vale. La urcare nu prea am pinioane destule, dar o să alerg, că doar știu. Ne bagă pe toți în țarc, eu sunt ultimul. Băh, dar nu că ultimul, ci cel mai din urmă din univers. Păi stai să vezi. Au intrat primii Master M1, apoi M2, apoi M3, apoi M4. Eu sunt la amatori licențiați. Și strigă. 93 - Gheorghe. 94 - Vasile. 95 - Attila. 97 - Botond. Băăăăh, eu am 96. Unde sunt?! Șiiiii, 96. Ultima găină din aprozar. Nu am timp să mă gândesc la emoții, doar mă bucur. 15-10-5,4,3,2,1. Start. Băieții din fața mea au chef de vorbă și nu pleacă. Dau semnal dreapta să îi ocolesc și depășesc. Viteză, curbă strânsă la stânga pe nisip, nu cade nimeni. Apoi drum drept și sprint pe zăpadă 100 de metri, stânga la 90 de grade și înapoi în curte și denivelări. Lumea se duce tare, eu îmi păstrez cumpătul și echilibrul. Nu am cum să nu fiu în spate dacă am plecat din spate. Logic. Curbe, viteză, căzături pe niște gheață, nu eu, nimic grav. Ne învârtim ca niște bășini în izmene înghețate, îmi place. De mult timp nu am mai simțit bucuria asta. Azi mă voi distra. Zic eu în timp ce îmi sare o bucată de noroi în mufă. Vine urcarea și aici e jale. Un băiat decide să blocheze traseul și se întinde ca un covor persan în bazar la Istambul. Nici că se dă la o parte. Noi mai avem un pic și începem să vorbim despre familie, muncă, viață. Haide, frate, pe unde o iau? Că nu e loc deloc. În sfârșit ne urnim. Urcăm niște trepte și apoi pe biclă, ceva curbe strânse în sus, descalec că e prea dură panta, o iau la alergare. Pulsul o ia în sus mai repede ca racheta Albă. O las mai moale, dar tot mă sufoc. Nu sunt îmbrăcat gros pentru gustul meu, dar cei de pe lângă mine sunt ușori și rapizi. Nu e stres, au alte categorii, eu îmi văd de ritmul meu. Ajungem sus, pe platou, frumoasă priveliște, dar parcă am alte treburi azi. Dâmburi, rădăcini, o coborâre scurtă și urcare, îi dau inerție mare și o trec ușor. Apoi vine coborârea adevărată. Aici, baie de nămol. Eu, cu gumele mele de plimbare pe alei în parc, nu am cum să nu cad. Așa că hopa jos și hai la pas. Măi și ce greu e să alergi la vale! Dar nu cad. Jos, cum să mă sui înapoi în șa cu pantofii plini de noroi!? Mai alerg un pic, mă sui și pe bicla, iar mă dau jos că vin niște trepte din bușteni. Și e cu pași mari, obositori, mai ales cu bicla în cârcă. Coborâre scurtă la dreapta, înapoi în șa, clipsez cu greu în pedale, dar îi dau la vale. Nu mă interesează al câtelea sunt, doar vreau să nu cad. Și poc. Pe un viraj îngust și strâmt, fuge fața, cade prostul. Doar noroi, nimic serios. Linia de finish, îi salut pe ai mei, tura a doua. Verific pulsul și e cam sus, o las mai moale, dar nu prea am cum. Că urmeaza urcarea, la pas, și iar mă sufoc. Cad în noroi când împingeam la bicla, acolo unde s-a cazut în prima tură. E o porțiune înclinată fix pe potecă și cazi dacă treci ușor. Cazi și dacă treci repede, cum am văzut și eu. Pierd timp aici, dar nu am cum să o fac pe biclă, aș cădea și mai repede. Aia e. Iar alergare, iar sus, iar coborâre în picioare pe lângă biclă. Merge.

    Îmi setez un ritm, dar tot mai alunec pe noroi, noroc că nu mă lovesc, și merg cu încredere. Am verificat timpii pe tură la final și am mers constant, ceea ce e uimitor pentru un labil ca mine. Totuși, încep să mă doară picioarele și când sar la obstacole mă încearcă niște crampe. După 33 de minute mă uit și eu la ceas, nu știu câte ture am. E o ora plină cursa asta, așa că sunt la jumate. Mă sperie că sunt doar aici. Dar pe la minutul 45 realizez că sunt la Campionatele Naționale și încep să mă bucur de cursă cu adevărat, deși e greu al naibii, mă dor toate, am noroi în dinți și în suflet, dar nu mă las. Pe tură ce trece realizez cât de mult îmi place la ciclocros, ăsta e viitorul meu la curse, vreau să mă mai dau. Așa că mă bucur de fiecare tură, deși fiecare trecere pe la linia de start-sosire presupune o nouă urcare și apoi coborâre nasolă, dar e plăcere amestecată cu durere fizică, nicidecum chin la cap. Și reușesc cumva să mă detașez de grijile de pe traseu, nu cad decât în noroi fără să mă lovesc, e așa bine. Un tip mă prinde din urmă și zice să o lăsăm mai moale că nu ar vrea să mai prindă o tură. Eu îl contrazic și îi spun că mă dau o dată pe an și vreau să mai prind măcar o tură, să merite tot efortul și drumul și nesomnul. Și am noroc, mai prind o tură. Am băgat 7. Cu două mai puține decât câștigătorul. Diferența a făcut-o tipul de cauciuc, total nepotrivite ale mele, dar tot m-am bucurat enorm de această experiență. Dar și condiția fizică, aia e. Am trecut linia de finish fericit și plin de noroi. Am făcut-o și pe asta. Mă dor toate, arăt ca naiba cu noroi, dar nu mă interesează. Tocmai am participat la Naționalele de ciclocros și sper să mă mai dau. Așteptăm rezultate, spăl bicla, mănânc, mă schimb, mă curăț, sunt pe plus. Drumul de întoarcere a fost scurt, am analizat toată ziua și mi-a dat cu plus. Sunt mai multe gânduri de la cursă, dar te plictisesc prea tare. 

    Mulțumesc familiei că m-a sprijinit, fetelor mele că m-au eliberat, părinților mei că m-au purtat, Dițescu și Mielu că m-au ajutat. Doamne ajută la toată lumea! Sper să mai merg! Hai cu iarnaaaaaaaaa!

Ca fuga pe gheață