Metro superstar

     Hai că am purces la drum spre capitala sufletului. M-am înarmat cu răbdare, dar să faci 3 ore de acasă până la birou nu prea e ok. Adică, te ia un pic căpuțul. Dar mă știi, încerc să nu mă dau de ceasul morților mă-sii de treabă și caut motive să zâmbesc. Am o carte, nu prea pot să citesc în microbuz, că mă bălăngăne mai ceva ca un pendul la fix. Mă uit pe geam și văd gunoaie, iar nu e bine. Mă uit în microbuz, fețe triste, încordate. O tanti vorbește la telefon pe video-call, trebuie să ascult problemele vieții. Mă enervez. Trece, că închide. Huo! Trafic nasol la intrare în București, nimic nou. Cobor la metrou la Jiului. Nu mai știu de unde și cum se cumpără cartele. 10 RON. Huooo, hoților, ne luați și pielea de pe noi! Mamă, ce de oameni posomorâți. Toți îmbrăcați în negru, nimeni colorat. Stai, că și eu am blugi gri, geacă bleumarin, hanorac negru, fes negru. Pfuuu, halal model de culoare și optimism. Cei mai mulți sunt pe telefoane. Doar bătrânii ca mine se uită în jur. Nimeni nu zâmbește. Cei cu telefoane au și căști, sunt rupți complet de realitatea din jur. Poa' să îi calce avionul, nu le pasă, ei sunt în spațiul virtual. Băăăh, proștilor, anti-virușii nu vă protejează de trafic, muriți ca proștii cu ochii în ecran și sufletul în meta-verse. Viitorul nu sună bine deloc! Trebuie să ne trezim, altfel adormim în conștiință și ajungem fix ca în Matrix. Sosesc la birou, câțiva colegi buni pe care îi știu de vreo 10 ani, vorbim relaxat. Ceilalți, străini, de mine în primul rând. Bag o cafea, mă duc la IT să rezolv cu laptop care e plin de praf și pulberi virtuale. Cică îi trebuie niște actualizări. "De ce nu dai restart zilnic?!". Păi, bossulică, eu știam că trebe o dată pe săptămână, cu zicere de la biroul vostru de IT-știe-tot, 'reați ai dreacu de importanți. Frate, zici că am venit la cel mai tare neruochirurg care învie oamenii din moartea conștiinței. Iar m-am enervat. Ce sunt eu important, dar ăștia mă fac să mă închin, dar nu la ei. Ferească și păzească, bine că am scăpat. Nu mai stau mult, mai bag o cafea cu lapte și o tai spre casă. Orașul ăsta te mănâncă încet, nisipurile mișcătoare sunt mai previzibile și par sigure față de lumea asta. Nu mai ai loc să te exprimi, te așezi în rând, alergi, te zbați, uiți de tine și îți pierzi sinele într-o baie de mulțime unde ești mai singur decât în pădure. Mă duc la căprioarele mele și potecile cu frunze umede, mai vin aici la anul. Și la mulți ani!😀😀😀😀

Eu aș fi plecat în pădure pe bicicletă.