Scriitorul din mine 21.11.2022

    Frățieeee, ce plouă afară. Te trage ața la somn mai tare decât e trasă musca la dulceață. Cască și gândurile, zău. E luni și merge fabrica de glucoză, am idei dulci și iscusite pentru minți luminate și elitiste. Așa mă gândesc eu să atrag mai mulți cititori, vă mint că sunteți cei mai frumosi și destepți. Sigur voi deja știți asta, că vă mint, nu că sunteți frumușei, dar treceți peste, că aveți probleme mai mari pe cap decât un Bălăceanu cu mâneci lungi. Că veni vorba de mâneci, conformația mea de urangutan ciufulit mi-a pus mereu probleme la cumpărarea de bluze și geci, am mâinile foarte lungi de nu mă aplec să mă leg la șireturi, doar mă înclin "umpic", ori e bluza prea largă ori sunt mânecile prea scurte. Am mare noroc la mersul pe bicicletă, pentru că hainele de ciclism au în general mânecile lungi. Asta da ușurare. În rest, să vezi ce sacouri și costume de împrumut am, la nunți zici că sunt fiul ploii și am venit să cer de pomană. Are doamna mea și mai multă muniție pe partea de panaramă la adresa mult-iubitului și prea-puțin adoratului soț. Mergem înainte, că înainte era mai bine. Azi m-am apucat de scris cu un gând și am ajuns pe alte câmpuri, vai de capul meu. Unde eram?...

    Gata, mi-am adus aminte. Sâmbătă, la plecarea din Londra, am luat tren până la Luton și am ajuns devreme, că aveam bagaj și nu ne ardea de plimbare cu metroul și geamantane în cârcă. Eu nu aveam chef. Doamna s-ar fi plimbat un pic pe la centru și shopping. Atât îmi trebuia, să vezi pârtie ce făceam pe Oxford Street. Săreau englejii ca floricelele din cuptor. Autobuz de la Victoria la Saint Pancras, apoi tren până la aeroport. Lejer trafic, lejer la gară, tren aerisit, vreme uscată dar cu nori, nu am apucat să deschid laptop că am ajuns în 30 de minute. Și aici a trebuit să o tin pe doamna de vorbă, că nu avea chef să citeasca sau să stea pe net. Așa că am răcit gura cu folos și a trecut timpul repede. Mi-a plăcut mult că nu ne-am grăbit deși am ajuns cu doi ani înainte. Nu ne-am stresat deloc, am mâncat ceva și am așteptat să se deschidă check-in. Foarte puțină lume, e super-tare să pleci sâmbăta dupa-amiaza, e pustiu de bine prin aeroport. Atmosfera părea dintr-un film american unde acțiunea se petrece într-un supermarket pustiu, cu câțiva angajați care fac curat și ceasul care ticăie a lene. Am lăsat bagajele, am trecut de securitate. Aici, am stat vreo 10 minute după niște arabi care aveau multe parfumuri și nu încăpeau toate într-o pungă de plastic d-aia mică. Frate, ce i-am înjurat. Ca să aflu după ce au plecat ei că eu de fapt am stat pentru că am uitat o sticlă de apă și una de suc în ghiozdan, că altfel treceam demult. Aici, o oglindă era bună, să văd când îmi dau palme peste ochi și minte, că sunt bou. Dar nu orice bou, ăl mai bou dintre boi. Și scrie acolo: orice lichid mai mare de 100ml nu este acceptat. Vai de coarnele mele! Înainte de îmbarcare, citeam în sala de așteptare și a venit la mine o doamnă cu multe fuste să mă întrebe: "Do you speak Romanian?". Normal că i-am răspuns în engleză: "YES!". Să moară doamna mea de râs. Păi cum, mă, nu ai putut să zici "DA"!? Se pare că "NU". 😀😀😀😀

Dedal lucrează acum la Luton.

Scriitorul din mine 20.11.2022 (II)

    Vărule, ce e cu mine azi, am idei de pus pe foaie, nu știu în ce ordine să le iau, prea multe. Când nu sunt deloc, când sunt în plus. Ce om, niciodată nu e bine. Nu mă plâng, doar mă distrez pe seama labilității care mă caracterizează. Sus-jos, carusel scrie pe viața mea. Săptămâna asta a trecut mai greu decât mă așteptam, au fost patru zile și am trăit paișpe. Mi-a lipsit Emma, mi-a lipsit bicicleta, dar au fost și probleme de rezolvat de la muncă și ceva alergătură. Stres, nicio supapă, măcar dacă băgam alcool. Am băut cateva beri orientale, Tiger și Tsingtao. Am mâncat de la asiatici de mi-a ieșit pe nas, dar din nou nu mă plâng. Marți am fost la un restaurant asiatic unde aveau mâncăruri din mai multe țări. Am făcut poze ca să știu ce am degustat, nu aveau poze și doar citeam daca e pui sau porc sau vită. In rest, toate legumele sunt ok. Creveți sau insecte să nu fie. Deși, am băgat până la urmă din primii. Cred că e cea mai gustoasă mâncare asta asiatică. Alegerea restaurantului ar trebui să țină cont de cateva aspecte: să fie aglomerat și plin de asiatici. Așa ne-a recomandat un prieten englez. Marți a fost un local aflat în apropiere de Oxford Street, Eastern Street pe nume. Lumea în interior era de multe feluri, nu neapărat asiatici, asta și din cauza că nu eram în China Town sau Soho, locuri frecventate de oblici. A fost de bine, eu aș da 5 stele pentru gust și aspect al mâncării, 3 stele pentru servire și 1 stea pentru local. O amestecătură de culturi și culori, cu rețete diferite care să acopere cât mai multe gusturi. Recomand. 

    Vineri, în schimb, am ajuns la China Town, la mama chinejilor. Multă lume pe stradă, semn că vine weekend-ul. Deja ne era foame si aveam chef să mâncăm rață, deci alegem chinezi. Nu am mers prea mult, am găsit unul care arăta decent pe afară, nu am reținut numele, pot să zic doar că e al patrulea restaurant pe dreapta, cum pici în Londra.😀😀😀😀 La parter era full, numai galbeni. Dăm ziua buna, cerem o masă pentru doi, suntem poftiți la etaj. O scară îngustă și abruptă, mergem la primul cat. O ușă de farmacie duce spre un "salon", vreo 6 mase de diferite dimensiuni, pline de asiatici dar și vreo patru europeni. Primim locurile lângă ușă, o să sufăr de frig că se vântură oamenii. Am impresia că am nimerit în depozitul unui mini-market din piața Obor. Erau cutii cu marfă sau poate farfurii și pahare, două frigidere cu bere și suc, și gata. O cămară vopsită în alb, cu mese de servit masa. Interesantă strategie de marketing. Dar am primit berea și nu a mai contat nimic. Au început să vină și farfuriile cu mâncare, fericire. Frate, nu că ne era foame, dar tot ce ne-au adus era foarte bun. Aperitive cu porc, pui și creveți, îmbrăcate cu miere, susan și ceva morcov ras, și o verdeață verde cu pesmet, eu am zis că e caramel, că era dulce, doamna a zis că sunt bou. Apoi o juma' de rață și o porție de noodles grași cu pui. Și niște sosuri dulci-picante, ca să intre berea. Muicăăă, am zis că nu mai plec de acolo, am mâncat de am rupt ciorapul, nici nu ne-am mai putut gândi la desert. Am mulțumit pentru masă, am plătit și am plecat. Intâi pe la baie să ne aranjăm curelele. Ai fost la toaletă în avion? Aia e încăpătoare, asta ioc. Curat, dar cu aer de veceu la curte cumva. Mai aveau să pună și un par să te aperi de câini. Nu-i bai, era numa' bun la nevoi. La coborâre, mare grija la doamna mea pe tocuri să nu ajungă prima la parter. Înapoi în stradă, înapoi la hotel. Două zile abia am mai mâncat dupa festinul de la chineji, Doamne-ajută la toată lumea. După cum vezi, mă pricep și la recenzii. Să vezi ce le-am scris celor de la booking.com despre hotel. Nu mă mai primesc ăia. Mare pierdere! 😀

Scriitorul din mine 20.11.2022

    Ce nebunie, am ajuns acasă. Am stat patru zile la Londra dar parcă au fost o sută, abia așteptam să ajungem acasă, la Emma. Clar ne era dor și de restul vieții de aici, mai mult sau mai puțin, dar ea este magnetul care atrage pilitura vieții noastre. Nu putem sta separat, deși în weekend-uri merge la Moreni, e totuși aproape și nu simțim distanța. Acum, din Anglia, părea că trăim vieți paralele, ea săraca nici nu putea să vorbească la telefon cu noi că începea să plângă de dor. Sunt sigur că și doamna mea a udat ceva șervețele umede. Eu, doar mă știi, un robot cu chip de înger, nu aveam cum să mă manifest așa de siropos dar am trăit distanțarea ca niciodată înainte. Cumva, nu eram la Londra, eram nerăbdător să ajungem acasă. Ce ți-e și cu inima asta. Dar am citit eu undeva că mintea domină materia, dar trebe ceva efort și capacitate din partea cenușie ca să controlezi partea materială și sufletească. Nu zic acum să ne apucăm de yoga sau alte tipuri de meditație, dar nici să ne lăsăm copleșiți de sentimente cum bate vântul. Eu am ales calea mai ușoară, nu vreau să sufăr și gata, mă uit în altă parte. Dar când e vorba de Emma e mai greu, sau aproape imposibil să neg ce simt. Și sufăr. Nu ca un câine, Doamne-ferește, dar de data asta a fost cel mai rău și cel mai probabil va fi din ce în ce. De aceea țelul meu în viață e să fiu aproape de cei dragi, că pentru asta trăim, să ne bucurăm de familie și de amintirile comune. Ne bucurăm împreună, suferim împreună. Dublăm fericirea, înjumătățim durerea. Matematica simplă a vieții după Mancuso.

    Citesc o carte cu Nadal și observ aceeasi abordare. Familia pe primul loc, peste tot împreună. Clanul. Asa mi-a zis și Rob, șeful meu, înainte de concediu, să mă bucur de viața mea în clanul Mancuso. Ce frumos sună. Nu mă simt ca un Naș și nici Soprano nu ne strigă lumea pe stradă, dar Emma așa a cresut, cu toți în jurul ei și e cum nu se poate mai bine. Ne aducem aminte cu plăcere când mergeam toată șatra la serbări la grădiniță sau în primele zile de școală, eram cei mai numeroși. Echilibrul și sănătatea emoțională se construiesc pe trăire pozitivă și împărtășită, toată lumea contribuie cu ce are mai bun. Și cumva și noi am devenit mai pozitivi, mai conștienți de implicațiile abordărilor diferite dar unite într-un bine comun. Tragem să creăm un viitor luminos, bazat pe sinceritate și dragoste de aproape, simț comun și îndatorire spre mai bine. Frate, și la Târgoviște plouă, mai ceva ca la Londra, dar sunt mai pozitiv. Și nu am băut. Încă. Hai noroc și bine am venit la toată lumea!

Primul tablou al Emmei.