Numără până la 6. Ușor, ușor, ca un ardelean. Acum, numără 6 luni. Tot ca un ardelean. Este că e destul de mult timp? Atât de mult încât să nu pot să mă plâng că au trecut prea repede. Am găsit aproape în fiecare zi cel puțin un motiv de a mă bucura că sunt viu, treaz, sănătos, cu un acoperiș și o ușă cu geam, gazon de tuns și vișine de cules și făcut dulceață. Nu în fiecare zi am ieșit cu bicicleta, nici nu îmi doresc asta, că mi se urăște. Mai bine cu pauze, ca iubirea sau mâncarea, ce e mult strică. Plus că am observat anul trecut că mulți km înseamnă multă oboseală, fără recuperarea necesară fiind mai slab decât atunci când făceam jumate din distanta respectivă. Anul ăsta, dupa pauza post-operatorie de o lună, am început să mă antrenez mai atent, mai concetrat pe recuperare și nutriție decât pe număr de km și intervale. A fost și beleaua cu izolarea și distanțarea socială și două luni am băgat trainer de mi-a ieșit prin bazon. Dar zău dacă nu a fost tot răul spre bine, îmi pare că merg mai bine decât anul trecut, am un gând de a face 12,000 de km anul ăsta dar nu mă dau iar peste cap, încerc să îmi mențin starea de bine, să nu mă simt obosit și fără chef de pedală. În ziua în care ies la tură verific starea și decid parametrii, fără să mă forțez aiurea. Gândind și acționând așa, am observat că am mai multă forță în picioare și trag mai abitir de mine decât trăgea Făt-Frumos de Gloaba lui. Oi avea io patruj' de ani, dar mă simt de treij'nouă. 😃😃😃
În astea 6 luni am bifat ceva ture mai lungi, am băgat chiar și o cota 1000 cu senzația că am mers foarte bine, fără să mă compar cu alții, doar cu mine în oglindă. Nu te gândi că am zburat sau am urcat ca un Contador pe val de clembuterol, dar chiar nu am mai avut problemele din trecut, când după 50 de km mă sfârșeam. Așa că sunt pe plus și mă bucur de ture.
Am reușit să ies de câteva ori și cu rutierii din Târgoviște, acum avem grup, "Târgoveții", și ne fugărim pe asfaltul de coclau desfundat prin localitățile din jurul orașului. E frumos și în grup, n-am ce zice, dar unde-s mulți, stresul crește. Că nu merge toată lumea la fel, că nu vor toți să ia kom sau să facă poze, sau să bage mulți km, dar ne împrietenim noi până la urmă. Că n-avem incotro, suntem 8 inși, unde să mai încapă și certurile sau orgoliile!?
Pe lângă familia pe plus și bicicleta pe val, notez o creștere alarmantă a nivelului de stres, că la muncă e cam groasă, pute a criză economică și firma la care lucrez eu cam dă rateuri. E nasol, s-a lasat cu concedieri, eu încă am de muncă, dar tot bântuie un gând de pustiu, așea, de nu mă ia somnul. Așa că apelez la bicicletă ca la o mană cerească menită să îmi readucă moralul și somnul pe plus. Că dacă nu e somn, e ceartă. Și praf în casă. Și nu e bine, domnule chestor, nu e bine! Evadez cât de des pot, în scris sau pe biclă, dar uneori tot nu reușesc să găsesc plusul. Așa că desfac o bere, mă așez pe scaun în curte, îmi iau câinii lângă mine, și mă uit la cer. Nori, păsări, umbre, avioane, soare, ploaie. Nu vreau să treacă toate repede, că trece și timpul. Și la naiba, clepsidra aia are partea de sus făcută din geam fumuriu, nu se vede nisipul rămas. Trebuie să mă bucur de firele de nisip care se adună în partea inferioară unde sunt amintirile frumoase și zilele cu ploaie dar pline de lumină. Am o lopățică magică pe care o folosesc să iau nisip de jos și mai torn sus, un fel de perpetuum mobile dar cu timp rămas! Sănătoși să fim, că nisip găsim noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu