Gentleman Solitaire

     Bă, ești nebun! Am comis-o! Demult mă gândeam să organziez o cursă și s-au aliniat planetele. Am anunțat pe toată lumea, am postat pe toate rețelele de socializare, am promovat mega-evenimentul profitând de contextul actual care cere distanțare socială. Exact ce îmi trebuia mie pentru Gentleman Solitaire: mergi singur de nebun dar te întreci cu alții. Un fel de strava live. Măi să fie! Traseul era unul destul de simplu, pe hârtie, 67 de km cu 2 urcări de vreo 7 minute, în rest plat și vânt. Lume multă a dorit să participe, am primit mesaje de susținere din toată țara, un eveniment inedit și interesant apărea în calendarul competițional care continuă să nu fie concret, din cauza lui Covid. Așa că o cursă în perioada asta cu ciclism doar în reluare e o ocazie de neratat. Mai ales pentru un ahtiat de curse ca mine. 

     Totuși, din multitudinea de doritori și înscriși, au confirmat participarea doar 5 oameni, colegi de salon și halat. Ziua cea mare era sâmbătă, cu plecare din marginea orașului Târgoviște, benzinăria Mol de pe Aleea Mânăstirii, la 8 dimineața. Regula e simplă: se pleacă la 2 minute distanță, primul pornind cel mai puternic, apoi ceilalți în ordine descrescătoare a greutății. Fiecare se descurcă cum poate, nu se merge la plasă, iar dacă unul e depășit, nu are voie să ia roata celui care depășește. Traseul e simplu și cunoscut, Târgoviște - Pucioasa - Moreni - Târgoviște, toți au ruta incărcată pe garmin, doar probleme pe drum să nu apară. Nu ai voie pe scurtături (sunt vreo două), poți opri la apă și piș, deși nu cred că e nevoie pentru circa 2 ore de chin și sudoare.

 

     Vineri seara nu am dormit deloc, am avut emoții ca la o cursă obișnuită, somn agitat, vise zburătoare, stomac ghem și gânduri victorioase. Oricine e concurent, oricâți participanți avem, tot cursă e! Dimineața m-am trezit pe la 7, am mâncat ceva consistent, m-am echipat și am ieșit pe drum mai târziu, băieții au zis să plecăm la 8.30. Așa că am apucat să bag 15 minute de încălzire înainte de start. M-am întâlnit  cu băieții la Liviu la atelier, am băut câteva guri de cafea și am aranjat startul. Suntem 6: io, Munte, Oprea, Pesa, Ion și Alex. Trupa noastră de șoc, salonul complet de la Bălăceanca. Fiecare cu sursa lui de inspirație, fiecare cu trusa lui de medicamente cu rețetă compensată. Niște ambulatori călători! Toată lumea are bilete de voie semnate și de mama lu' ministru lu' sănătate, ediția limitată de declarație cu covid la semnătură și ruta de deplasare, apă și geluri, miștouri și aer în roți. Picioare, nimeni! Munteanu e ăla mai pregătit dintre toti, apoi Oprea pe acolo, apoi restul, cam rataciți. Booon, deci știm ordinea de plecare. Munte, Oprea, Eu, Ion, Alex, Pesa. Jale maximă! Mamă, ce îmi tremură bazonul! Pentru că sunt băștinaș și știu traseul cel mai bine, și eu am așteptări de la mine, ștacheta e sus, băga-mi-aș, am de tras! Haide, bă, să plecăm odată, că închide iar la non-stop. 

     Ne uităm ca muta la ananas când pleacă primul. Al doilea. Bă, io sunt la 2 minute și parcă am chiloții în vine. Îmi miroase a nasoale azi, picioarele au un presentiment ciudat, cu idei de cârcei, dar sunt doar 70 de km, la naiba, cât de tare să tragi singur de tine!? Hai că am plecat! Nu mă mai uit în spate, știu că nu e bine, cică le arată celorlalți că nu esti pe cai mari! Moamă, câte implicații pentru o simplă cursă solitară! Plecarea la 2 minute distanță ajută un pic pe drum drept, e cam 1 km, dar nu prea avem așa ceva, deci e de tras ca să ai în cătare pe cineva din fața ta. Dar și ăla trage la fel ca tine! Turbare scrie pe rețetă!

     Nu umflu picioarele din prima, plămânii sunt la ralanti dar se încălzesc. Drept pe Aleea Mânăstirii și apoi stânga spre Viforâta. O să fie vânt cam de față, lateral stânga, ashea, deci e de muncă. Mufa-n pipă, dinții-n ghidon, fruntea pă Garmin, ochi pe drum și dans, bebelușelor! Am zis să nu mă uit în spate, dar mai arunc un ochi peste umăr. Mai știi, o prinde vreunul viteză și mă depășește acușica! Dar nu e cazul azi, sunt bine, caii sunt mari, mă descurc mai bine decât în alte dăți. Cumva, eu oricând mă descurc mai bine atât timp cât în trecut nu m-am descurcat aproape deloc. Hai, hai, nu e timp acum de retrospectiva vieții mele ciclistice fără strălucire, azi ne dăm cu prietenii, măcar pe ei să îi bat. Zic!

     Gata Viforâta, gata Aninoasa, ajung în porcăria de potecă desfundată numită drum Târgoviște - Pucioasa. Mă asigur temeinic, sperii o babă șofer care nu mai văzuse bicicliști pe drum în viața ei, apoi îi dau spre Doicești. Muicăăă, ce vânt! Stânga-față spre pifometru, bulanu' se umflă direct, noroc că mai trec ceva camioane și mai trag de vânt și prinzi ceva mai multă viteză. Păcat că e drumul atât de prost și îngust, iar varianta paralelă prin Șotânga - Vulcana Pandele sau Sat e la fel de rău, gen pavate cu excremente. Huoo! De ceva timp am o urare pentru asfaltatorii romani: să vă fie ultimul drum la fel de prost peticit, pica-v-ar banii de pe ochi și cosciugu' din dric! Hai că m-am răcorit! Și afară e răcorică, fo' șaptișpe' grade, sunt la mânecă lungă și azi. Sunt un friguros, nu mi-e rușine, așa că bag pufoaice pe sub tricou de n-am treabă! După cum vezi, sunt atât de bine pregătit fizic încât pe mine mă doare de haine și temperatură! Pare că picioarele sunt în grafic, plămânii la fel, acoperișul e cam răscolit, deci suntem bine. Puține ture anul ăsta, mult trainer a câte o oră sau una jumate, deci 2 ore de full-gas o să doară ca naiba! Dar a trecut o juma' de oră și deocamdată nu mă doare! Nu văd pe nimeni în spate, în față imi pare că văd un dușman. Sau doar îmi pare, că nu cred că sunt atât de buuuuuuun!

     Se termină asfaltul prost, începe un plat frumos și lin până la intrarea in Pucioasa, o scurtă ocolire spre dreapta și un pod ingust, o vulcanizare și apoi drumul o ia în sus, dar merge. Știu că de aici e segment până în centru, nu am kom, și nici nu am cum să iau, deci, mergem în ritm alert, fără scremeri inutile. Nu sunt multe mașini, așa că viteza nu e mare, plus că vântul e și el împotrivă azi, mergem cum putem. Ai mei știu că azi trecem prin Pucioasa și au ieșit la drumul principal, cu 2 scaune pliabile și câte o cafea la cană. Eu i-am anunțat că e o întârziere la plecare, dar ei au hotărât să iasă oricum la stradă, se bucură și ei că trece o cursă pe la Pucioasa. Clar se uita lumea la ei ca la urs, ce caută doi pensionari cu scaune și cafea la stradă!? Ce circ o trece!? Dar îi doare la cupon, se bucură că nu plouă și îi văd pe tratații de la Bălăceanca. Degeaba îi intreb de distanța față de primii. Nu au cronometrat, așa că doar îi salut, îmi urează drum bun, încearcă să facă poze, mă întreabă dacă îmi trebe ceva, eu le mulțumesc și dau mai departe.

     Ajung în centru la Pucioasa, de aici e un segment frumos până la Moreni. Sper doar ca vântul ciudos de până aici să devină prietenul meu, să bată din spate. Clar nu sunt o persoană agreabilă, nu vrea să fim prieteni, așa că se pune curmeziș pe anumite bucăți, nu iau kom (nici azi). Vine urcarea scurtă până spre Diaconești, apoi dreapta și în sus spre Ulmetu. Grea treabă, vericule, nimeni în vizor, nimeni în retrovizor, învârt frumos în pedale și respir normal. Urcarea nu e atât de grea, probabil că nici nu am rupt picioarele, sunt pe la jumatea drumului, mai am energie de păstrat. Vine coborârea, nu mai zbor ca un descreierat, merg cu grijă că e praf pe drum și n-am chef de împrăștieri cu stil, pregătesc un baton, ca să fie. Nu mi-e foame, băgasem dimineată ditamai castronul cu fulgi, mațul e gros și o să mă țină până ajung acasă. Dar parcă un dulce merge, bag și apă, azi nu e așa de cald și cred că o să ajungă 2 bidoane. De puțin timp am și centura de puls și mai arunc câte un ochi acolo, dar mă ghidez dupa instinct, merg la feeling. Totuși uneori mă ajută să văd dacă e pulsul jos, pot să mai trag de mine. Valea Lungă, fac dreapta spre Moreni și vântul e mai rău ca înainte. Dar de ce mă plâng? Ochii la drum, ferim pietre, mai sunt și câteva petice de asfalt nou care sunt mai proaste decât asfaltul vechi, ceva înjurături, dar dăm înainte. Și la vale. E bine la vale, nașule! Chiar și cu vântul ăsta, merge treaba! Trece Iedera, se apropie Moreni. Tot nu văd pe nimeni, alea 2 minute pe ceas înseamnă cel puțin 1 km pe drum, dar nu am nicio bucată mai lungă unde aș putea să văd ceva în față. Cam dezarmant, demoralizant, poate că aveam așteptări nereușite, poate că nu aveam cum să-i prind pe cei din fața mea. Sau poate avem același nivel, azi ne întrecem de la distanță, deci nu contează cine ajunge primul, ci timpul lui. Bine că nu m-a prins nimeni din urmă! Mă uit la telefon și nu văd vreun apel pierdut, toți băieții sunt bine, nu au probleme, cursa decurge perfect. Asta e cel mai important! 

     Perioada asta ciudată a pus problemele vieții într-o nouă perspectivă, libertatea de mișcare și gândire e și mai prețuită, timpul petrecut cu cei dragi e mai valoros, ieșirile cu bicicleta pe drum sau coclau sunt mai iubite. Deci suntem pe plus datorită covid. Ciudat, nu!?

     Vine Moreni, aici nu tre' să trecem prin centru, unde sunt ceva mașini că merge lumea la cumpărături, sunt mai multe magazine mari decât locuri de muncă, banii de afară sau de la ciorap sunt buni pentru kaufland sau lidl. Au mai lucrat și ei prin Moreni, la asfalt și la trotuare, dar tot sunt multe semne de sărăcie într-un oraș odată bogat și plin de petrol. Petrolul mai e, dar nu al nostru. La naiba! Iar gânduri deplasate, să le lăsăm deoparte, să mergem mai departe, că așa scrie în carte! Bun tratament! De la oboseală, cânt. Ocolesc centrul pe strada cu sala de sport, nu-i știu numele, nu contează. S-au dus aproape 50 de km, 2 treimi din cursă, mai e un pic. E urcarea de la Căprioara, nu e grea, dar când tragi tare, e problematică. O știu de mică, așa că nu îmi fac griji, știu cum să o abordez ca s-o cuceresc! Are 2 bucăți de urcat, una mică și dură, apoi un fel de plat și pe urma una lungă și lină. Le iau pe rând. Segmentul fără nume se numește prima bucată, drum îngust, murdar, rampă ascuțită, dar trece. Platul care vine aduce și ceva vânt de față, iar. Paștele mă-sii! Nu îmi refac forțele, muncesc și aici, așa că ultima bucată e doar de menținere, ce atac, ce forjă! Mulinaj, fratele meu! Bă, și se duce și urcarea! Mai bag apă, o banană merge ca unsă, parcă mi se făcuse foame. Bifat! Dinții-n pipă, placă mare și pinion mic, e coborare și sunt câteva mașini care mă trag după ele, crește viteza, intru în pădure, mă lipesc de drum dar zbor cu 70. Rachetă sol-sol,  mă alint eu în oglindă!

     Gata coborârea, plat și vânt de față de la Gura Ocniței. Traficul nu mă ajută prea mult, puține mașini, niciun camion mai lent care să îmi sufle vânt în pânze, muncesc ca sclavul. Bine că nu plouă. Hai că am găsit și o parte bună! Când vrei cu adevărat, se umple imediat o juma' de pahar, zău! Știu că mai am un baton și aștept să ajung la drumul principal de unde mai am vreo 7 km, mănânc acolo. Apă mai e cât trebuie, am calculat bine resursele, în sfârșit. Chiar și cele fizice, mai am rezerve să trag cât pot de tare! Muncă, nene, tras de fiare și picioare! Știu că va fi foarte strâns, sau măcar sper, că poate ăia doi din față s-au dus mai departe de cele 2 minute, cine știe! Vedem într-un sfert de oră! Trec de intersecția cu Stop, nu pierd timp aici, mă ridic și sprintez să mai cresc viteza. Nu te gândi că zbor, dar trec de 35 și pentru nivelul meu, e chiar bine. Vântul e la fel de nașpa, dă-l in mă-sa! Mă concentrez pe pedale, pe picioare, bag al doilea baton, mai iau o gură de apă, mai prind curaj. Că forță, nu prea. Sunt la același nivel, de la start, am mers constant. Nu am avut fluctuații prea mari, am reușit să dozez efortul cât să nu pierd timp dar nici să nu mă sufoc.  Totuși, nu vreau să ajung odihnit la final. Din nou, muncesc din greu. Pare că perioada de antrenamente pe trainer a dat roade și le culeg acum. Demult nu m-am mai aflat în postura asta, în care să apreciez starea fizicului și să nu mă plâng. Probabil am suferit destul pe trainer, acum mă delectez! Zău, bun tratament! Cum naiba să mă bucur, că eu mă chinui? Chiar și cu antrenamente potrivite, tot doare. 

     Trec de intersecția spre Târgoviște, traseul e pe la Mânăstirea Dealu, mai sunt 4 km. Două mici cocoașe, viteza scade, ridicatul din șa nu prea are efect, dar mă ridic și îmi pare că dau totul. 2 km. Aleea Mânăstirii, linie dreaptă. Îl văd pe Oprea departe. Cât să fie? Ce să fie!? Nici nu mai știu să calculez. Nici nu mai trebuie. E ceea ce e, acum trag cât pot de tare, nu ca să caștig, ci ca să nu pierd. Porcul pe care vreau eu să îl ingraș de Craciun a zburat demult! Așa am gândit traseul și abordarea, să nu am motive de regret că trebuia să trag mai tare. Am tras cât de tare am putut pe toate bucățile, nu am ce să schimb, a fost bine. Trece calea ferată, sub 1 km, 500 de metri, și tot scade. Picioarele devin grele, prea grele, nu pot să sprintez, dar măcar îmi pare că apăs în pedale. Măcar atât! Câteva secunde trec și se termină chinul! Targetul meu era 2 ore, dar au trecut deja. Cronometrul se oprește la 2.01 și ceva. Îi văd pe băieți și opresc lângă ei. Avem pregătite niste doze de cola și le sorbim cu drag. Zâmbim, batem cuba și ne gândim la cei care vin din urmă. Ne revenim un pic, respirăm normal, gata cola, gata nebunia. Încep și întârziații să apară. Unu' are bube la obraji, că n-a mai mers demult. Altul a făcut pană și a mers bine, e nervos că putea fi mai în față în clasament. Nimeni n-a căzut, alte probleme în afară de oboseală și vânt nu am avut. Ne uităm la timpi, facem un clasament, Munteanu a câștigat, eu nu am ieșit ultimul. Ne-am simțit bine, o să ne mai dam cu siguranță și altă dată, în măsura în care ne permite timpul. Și soția. Și copilul. Sau mai-știu-eu ce alte obligații ar mai putea apărea!

     Hai că am scris-o. Nu a fost greu. Poate era și mai ușor dacă chiar așa se întâmpla. Cursa a fost în capul meu cu toți nebunii, dar eu m-am dat singur pe traseu și ăla a fost timpul. Am tras de mine ca la concurs, am dat tot ce am avut mai bun, mi-am dorit victoria mai mult. Cine nu mă crede, să se uite pe strava! Ha-ha, și cine știe, poate următoarea e și cu oameni!

A fost odată, Bălăceanca.