Percepții

     Căldura mare! Și plictiseală și mai mare, mon cher! Sau mes chers, adică scumpii mei! Vă alint, așea, de miercuri după-amiază. Am ședință de dimineață și m-a luat capul. Am mai apucat să fac și câteva chestii în micile pauze, mă bucur că am reușit să bag o vizită la mamaia mea, care e cea mai mamaie și cea mai a mea, parol! Ceva vânt, un camion lent care m-a purtat până pe la 80 la oră, rachetă Patriot sol-sol am fost, pe plat. Normal că eram pe plus de dimineață, dar ședințele astea pe toată ziua, cu mici pauze, mă cam solicită. Chiar apuc să mai bântui campiile verzi în timp ce lumea vorbește, sunt timpi morți și pot să mai aberez pe blog. Și am ajuns la partea cu percepții. Chiar mă gândeam că mersul pe bicicletă e periculos, dar eu nu îl mai percep așa. Am dezbătut deja partea asta aici, sigur că nu voi încerca să te conving că nu e periculos să mergi cu bicicleta. Și nu doar pe drumurile publice, tocmai ce am aflat in week-end de un biciclist care și-a pierdut casca pe la munte, pe un drum normal. Cică viteza a fost de vină! Cineva îmi zicea odată că întâi înveți să mergi pe bicicletă și abia pe urmă înveți să mergi repede. Departe de mine să mă dau mai rotund decât o lună plină, am și eu căzăturile mele din cauza vitezei, dar nu strică niciodată să fii mai atent, doar un pic mai atent.

      Ideea articolului mi-a venit de dimineață, pe drum, când erau destul de multe tiruri pe lângă mine. Poate alții se sperie și au o senzație de disconfort când simt tirul la coor, dar eu sunt pe dos, adică mă bucur cand văd în retrovizoare o umbră mare care se apropie, că știu că îmi mai crește viteza medie. Sigur că mai am și eu emoții, sigur că îmi pune viața în pericol un idiot cu C care nu are chef să mă ocolească regulamentar și-mi intră bazonu-ntre obraji, dar m-am obișnuit. Am tot ieșit și am avut tot felul de experiențe neplăcute, dar asta nu m-a împiedicat să mă dau în continuare pe drumurile naționale ale patriei. Cred că a contat și abordarea mea, veșnic pozitivă și doar uneori pusă pe scandal. Bine, fie, veșnic pusă pe scandal! Cum văd tirul, cum încolțește un zambet, deși de multe ori e însoțit de o strângere de sfincter. Sănătate curată! Dar nu îmi miroase a nasoale, zău! Zewa deluxe! Mă gândesc că așa e și cu multe aspecte ale vieții noastre terne, pigmentată cu pastile de râs și asezonată cu tampoane pentru plâns. 

     Fiecare situație prin care trecem are o anumită semnificație și dezvoltă o anumită trăire și simțire. Dar parcă eram proprietarii corpului nostru. Păi să fim, zic! Să controlăm efectele, prin abordarea pozitivă și perpetuum optimistă a tuturor problemelor. Sigur că nu o să râzi din prima la o șicanare în trafic a unui bizon, dar crede-mă că nu te mai expui la fel de mult dacă nu te enervezi la fel și tratezi problema mai relaxat, mai distant. Nu zic să ne automatizam în niște idioți robotizați și mecanizați, tre' să rămânem cât mai umani cu putință. Dar parcă nu îmi surâde ideea să dau în zbenguieli mentale prin curte pe la Bălăceanca din cauza altora. Dacă nu îi pot controla pe ceilalți, atunci să încerc să mă controlez pe mine. E mult de muncă, eu lucrez de ceva timp, ani buni de când tot mă zbat să fiu pe plus în viața mea, ca să mă pot odihni mai bine și să mă refac mai repede pentru următorul antrenament. Și sigur, pentur familia mea. Că la muncă văz' că livrez indiferent de plusuri sau minusuri la psihic, merge pontajul. Așa că încă rezist fără cămăși albe cu mâneci legate la spate, clar mă ajută și bicicleta, dar mă antrenez zilnic pentru lupta cu minusurile generate de alții, adresate mie. Mai bine mă mut nicăieri și nu mai primesc astfel de "pachete"! Hai cu tratamentul de la distanță, doctore! Distanță fizică, nu socială, desigur! 

pinterest.com