Ion de pe Bărăției

     Frate, e adevărat! Eu sunt Ion, nu al lui Rebreanu, nu. Sunt un simplu Ion care a început să creadă că a mai importantă bogăție dupa familie și timp e pământul. Nu sunt latifundiar, nu am proprietăți, dar am o curte pe care o prețuiesc mai mult ca niciodată, mai ales acum cu izolarea lui Covid. Japonezii merg în parc și umblă desculți, se "împământenesc". Pare că ei știu cât de importantă e legătura cu natura, cu pământul. Un nene care a lucrat la noi la casă ne spunea că e bine să ne înconjurăm cu obiecte naturale, piatră sau dușumea de lemn pe jos în loc de parchet laminat, var pe perete în loc de lavabil și tot așa. Normal că nu am ascultat. Dar acum cu ciudățenia asta de distanțare socială și interzis la plimbări, parcă sunt handicapat, am insuficiență respiratorie. Așa că băgăm stat în curte de dimineața până seara, cum ne permite vremea și serviciul. O pseudo-evadare din mediul închis al casei în mediul închis al curții. Parcă văd camera de aer de la arest: patru pereți cu o plasă de sârmă deasupra prin care să vezi cerul. Pseudo-libertate, pseudo-viață, până și visele ajung să aibă gard de sârmă ghimpată și tavan de sticlă. Spre ce să tinzi!? Unde să îți mai întinzi aripile!? Și nu am comis nicio crimă! Incă...

     Tocmai ce am cumparat niște pământ. Nicidecum să îmi cresc zestrea. Sau să îmi sporesc recolta de castraveți Fabio. Nu, nu, ne-am luat pământ ca să crestem iarbă. Știu, știu, nu e d-aia bună cu 7 frunze de zbori fără belet la Amsterdam. E d-aia verde cu fruntea subțire, tunsă scurt și totusi fină. La un moment dat, o să primească și niște cercei de tuia. Dar mai e! Întâi să iasă!

     Revenind la Ion, parcă am trăit scena cu el când saruta pământul. Bine, bine, nici chiar așa, doar ca am trăit o satisfacție ciudată văzând grămada aia roșie-maro, care abia aștepta să se întindă la picioarele mele! Să vezi meciuri de fotbal sau cricket! Să fie iarbă, zic!

Melancolia belgiană

     Într-o viață posterioară vreau să fiu piatră. Da, da, ai citit bine! Vreau să fiu o piatră cubică de pe traseul Turului Flandrei, bătută de vremea aspră și umedă, oricât de mult mi-ar plăcea mie căldura și aerul uscat. Vreau să fiu o parte din cele mai frumoase povești scrise pe două roți, cu căzături și suferința cauzată de urcările scurte și dure din Belgia. Să știu că o dată pe an cei mai buni cicliști vin să câștige unul din cele cinci Monumente al ciclismului și eu am șansa să fiu acolo!

     Poate zici că tratamentul meu nu mai dă roade, și ar trebui schimbat sau măcar mărita doza, dar am ajuns aici pentru că îmi lipsesc cu desăvârșire emoțiile trăite la vizionarea curselor clasice din primăvară, mai ales cele care au loc în Flandra. Nu mai zic cât de greu e să nu ieși cu bicicleta pe asfalt sau pe coclauri, știu că și tu simți lipsa micilor plăceri. Dar zilele trecute am urmărit niște documentare cu Turul Flandrei, cu imagini inedite din culise, cu comentarii și trăiri ale echipelor tehnice, ale oamenilor care fac posibilă organizarea cursei dar și ale unor simpli spectatori. Incredibil de frumos, de palpitant. Cursele în sine eu le-am vazut, dar acum am urmărit cu alți ochi tot ce se întâmplă, prim-planul cu cicliștii s-a transformat într-un gros-plan maiestuos, plin de savoare și suspans.

     Documentarele m-au făcut să realizez importanța acestor curse. Dar totodată m-au facut să văd Belgia cu alți ochi. Am fost de câteva ori acolo, nu mi-a plăcut, zău. Orașe gri cu oameni conservatori, mai puțin comunicativi, nu neapărat reci. Vremea a fost de cacao cu lapte de fiecare dată, deloc prietenoasă cu ciclismul. Eu unul, la cât de friguros sunt, nu m-aș vedea mergând cu bicicleta decât vara, când sunt peste 20 de grade. Hehe, aș aduna câteva ieșiri pe an! Și atunci de ce mi s-a făcut dor!?

     Poate de berea belgiană. Una dintre cele mai apreciate. Mii de fabrici de bere, fiecare curte cu berea ei artizanală. Aspră, dură, tare! Cam ca vremea! Eu nu am fost niciodată fanul berilor artizanale, sau prea tari și amare. Și totuși, îmi place berea lor. Mai ales lângă niște cartofi prăjiti cu sos, pe marginea drumului, așteptând plutonul. Da, din nou, Turul Flandrei. E lumea pe margine ca la urs, zici că vine Papa înainte de Paște, să ne ureze de bine. Lumea stă buluc, prin copaci și pe semne de circulație, măcar să apuce să îi vadă pe nebunii pe două roți, pe cei pe care îi admiră și îi respectă pentru munca depusă, pentru sacrificiile pe care le fac ca să fie pe primul loc. 

     Turul Flandrei are câteva urcări legendare, nu se pot numi cățărări, cea mai lungă are 2 km și ceva. Și nici cele mai abrupte nu sunt. Dar combinate cu piatra cubică umedă, devin niște pereți alunecoși pe care îi faci la pas. Nu sunt deloc fanul urcărilor iar bazonul meu suferă de confort ca baba de frumusețe, nu îmi plac bătutele la obraji nefardați. Păi și atunci de ce să îmi fie dor de așa ceva!?

     O fi sindromul Stockholm pe care îl dezvolți când ești abuzat și chinuit pe urcări, la ture lungi, la curse grele, pe furtuni și ploi reci, de la căzături sau înfometări crunte!? Avem darul de a savura suferința, mai ales a altora, de ajungem dependenți de gustul sacrificiului. Ne place să vedem oameni cum suferă pentru un scop nobil. Dar nu e plăcerea perversă a psihopatului scăpat de la Bălăceanca, e pura admirație față de abnegația unor atleți care depășesc toate obstacolele și vitregiile, fără a se lăsa intimidați sau deraiați de nimic. De asta mi-e dor de Belgia! Patria lui Kwaremont, berea și urcarea, țara unde orice ciclist vrea să fie adoptat precum Fabian Cancellara, un elvețian devenit flamand, prin trăire și exprimare pe cele mai dificile drumuri din ciclism. Sante! (noroc în flamandă)

bicyclingaustralia.com

Clasicele on-line

     Cele mai frumoase curse posibile au fost amânate sau anulate. Un coșmar devenit realitate în materie de ciclism. Nu se termină lumea, mai sunt primăveri, dar realitatea asta nu îmi convine. Așa că mutarea curselor în mediul virtual ar fi trebuit să reprezinte un compromis digerabil. Am cursa pe youtube, Turul Flandrei în stare de urgență. Uite aici clipul. O mână de cicliști Pro care vor alerga în casele lor, uniți într-o cursă virtuală care să imite ultimii 31 de km din cea mai frumoasă întrecere a primăverii. Faptul că "aleargă" și Wout van Aert, unii din favoriții mei oriunde și oricând face cursa și mai atractivă. 

     Am dat play și pause de mai multe ori. Mintea mea încearcă să accepte noul format de întreceri, cumva eu am această obtuzitate la nou, mai ales când e vorba de știință și tehnică. Nu m-am împăcat niciodată prea bine cu realitatea virtuală, cu ideea de a trăi experiențe inoculate, induse. Am experimentat o singură dată la un parc de distracții și a fost ciudat. E de încercat, dar nu de trăit așa. Sau mai ales de concurat! Sunt atâtea implicații, condiționări, variabile care trebuiesc luate în calcul, îmi bubuie capul deja. O să încerc să o iau ca atare, fără nicio complicație mentală legată de cine ar putea să trișeze și cum, să fie cursă și distracție! (pauză de scris cât mă uit la cursă) 😃😃😃😃

     La naiba, fac transcriere live, mă uit la înregistrare și scriu. Cam ca la desene animate, zău așa! Dacă nu ar fi și imaginile vii cu oamenii călare pe biciclete și turbo-trainer, nu ar avea niciun farmec. Nu mai zic că trasmisia tv suferă grav, se blochează imaginea și ăștia de la GCN au ratat vreo 15 km, nu știu dacă e vina lor. Așa că am schimbat și mă uit aici. Comentariul e cât se poate de valabil, dar se simte că e ceva inedit și pentru ei. Imaginați-vă cum ar fi să comentați live un episod din Tom și Jerry. Exagerez, desigur, dar e complet ciudat. Nu vreau să zic nepotrivit, că mă acuză lumea că nu mă adaptez la vremuri, dar am și eu o rezistență la schimbare, poate mai mare decât a altora. Nu-i bai, chiar dacă sunt epicentrul blogului meu, sigur că ai trairi asemănătoare și nu mi-o iei în nume de rău.

     Ce tare să îi vezi pe oameni cum merg pe trainer și se ridică din șa! Ajută enorm de mult adăugarea imaginilor cu cicliștii din lumea reală, lângă desenul animat cu traseul și grupul de concurenti. Mai apar uneori și imagini cu traseul real. Mintea procesează imaginile, transmite semnale contrarii. Să mă bucur că mă uit la curse!? Să plâng că trăim virtual plăcerea maximă legată de ciclism!? 

      Sunt vremuri atât de ciudate, atât de încordate și nesigure, mâine e foarte departe, iar azi e foarte nasol. Cursele de ciclism intră într-o nouă eră. Și noi la fel. Cred că trecerea a fost mai bruscă decât ne doream. Cu cât de adaptăm mai repede, cu atât stresul e mai mic. Desigur că te poți opune, că tu vrei curse normale, unde să stai pe marginea drumului și să vezi plutonul cu preferații tăi trecând în viteză. Cum mai faci rost de bidoane!? Cine mai face pană!? Iar cu vântul lateral ce facem!? Cu piatra cubică!? Sau nisipul de pe traseu!? Sau ploaia, frigul sau căldura!? 

     Poate prea multe griji pentru ceva trecător. Dar daca nu o să treacă!? Imi trebuie și mie smart-trainer ca să pot concura on-line. Iar turele mele pe trainer încep sa fie din ce în ce mai obositoare. Mai ales că nu știu pentru ce mă antrenez. De ce mă antrenez în continuare!? Răspunsul meu preferat: de tâmpit! Hai cu turbo-trainerul, Moșule!

Transmisii cu ciclism de rit nou

P.S. ai observat deja că nu am zis nimic de câștigător, poate pentru că nu a fost Wout, sau poate pentru că nu am acceptat acest format. Deocamdată...