Melancolia belgiană

     Într-o viață posterioară vreau să fiu piatră. Da, da, ai citit bine! Vreau să fiu o piatră cubică de pe traseul Turului Flandrei, bătută de vremea aspră și umedă, oricât de mult mi-ar plăcea mie căldura și aerul uscat. Vreau să fiu o parte din cele mai frumoase povești scrise pe două roți, cu căzături și suferința cauzată de urcările scurte și dure din Belgia. Să știu că o dată pe an cei mai buni cicliști vin să câștige unul din cele cinci Monumente al ciclismului și eu am șansa să fiu acolo!

     Poate zici că tratamentul meu nu mai dă roade, și ar trebui schimbat sau măcar mărita doza, dar am ajuns aici pentru că îmi lipsesc cu desăvârșire emoțiile trăite la vizionarea curselor clasice din primăvară, mai ales cele care au loc în Flandra. Nu mai zic cât de greu e să nu ieși cu bicicleta pe asfalt sau pe coclauri, știu că și tu simți lipsa micilor plăceri. Dar zilele trecute am urmărit niște documentare cu Turul Flandrei, cu imagini inedite din culise, cu comentarii și trăiri ale echipelor tehnice, ale oamenilor care fac posibilă organizarea cursei dar și ale unor simpli spectatori. Incredibil de frumos, de palpitant. Cursele în sine eu le-am vazut, dar acum am urmărit cu alți ochi tot ce se întâmplă, prim-planul cu cicliștii s-a transformat într-un gros-plan maiestuos, plin de savoare și suspans.

     Documentarele m-au făcut să realizez importanța acestor curse. Dar totodată m-au facut să văd Belgia cu alți ochi. Am fost de câteva ori acolo, nu mi-a plăcut, zău. Orașe gri cu oameni conservatori, mai puțin comunicativi, nu neapărat reci. Vremea a fost de cacao cu lapte de fiecare dată, deloc prietenoasă cu ciclismul. Eu unul, la cât de friguros sunt, nu m-aș vedea mergând cu bicicleta decât vara, când sunt peste 20 de grade. Hehe, aș aduna câteva ieșiri pe an! Și atunci de ce mi s-a făcut dor!?

     Poate de berea belgiană. Una dintre cele mai apreciate. Mii de fabrici de bere, fiecare curte cu berea ei artizanală. Aspră, dură, tare! Cam ca vremea! Eu nu am fost niciodată fanul berilor artizanale, sau prea tari și amare. Și totuși, îmi place berea lor. Mai ales lângă niște cartofi prăjiti cu sos, pe marginea drumului, așteptând plutonul. Da, din nou, Turul Flandrei. E lumea pe margine ca la urs, zici că vine Papa înainte de Paște, să ne ureze de bine. Lumea stă buluc, prin copaci și pe semne de circulație, măcar să apuce să îi vadă pe nebunii pe două roți, pe cei pe care îi admiră și îi respectă pentru munca depusă, pentru sacrificiile pe care le fac ca să fie pe primul loc. 

     Turul Flandrei are câteva urcări legendare, nu se pot numi cățărări, cea mai lungă are 2 km și ceva. Și nici cele mai abrupte nu sunt. Dar combinate cu piatra cubică umedă, devin niște pereți alunecoși pe care îi faci la pas. Nu sunt deloc fanul urcărilor iar bazonul meu suferă de confort ca baba de frumusețe, nu îmi plac bătutele la obraji nefardați. Păi și atunci de ce să îmi fie dor de așa ceva!?

     O fi sindromul Stockholm pe care îl dezvolți când ești abuzat și chinuit pe urcări, la ture lungi, la curse grele, pe furtuni și ploi reci, de la căzături sau înfometări crunte!? Avem darul de a savura suferința, mai ales a altora, de ajungem dependenți de gustul sacrificiului. Ne place să vedem oameni cum suferă pentru un scop nobil. Dar nu e plăcerea perversă a psihopatului scăpat de la Bălăceanca, e pura admirație față de abnegația unor atleți care depășesc toate obstacolele și vitregiile, fără a se lăsa intimidați sau deraiați de nimic. De asta mi-e dor de Belgia! Patria lui Kwaremont, berea și urcarea, țara unde orice ciclist vrea să fie adoptat precum Fabian Cancellara, un elvețian devenit flamand, prin trăire și exprimare pe cele mai dificile drumuri din ciclism. Sante! (noroc în flamandă)

bicyclingaustralia.com