Pasiune

      A trecut aproape o lună și încă nu se întrevede o ieșire la aer curat, pe bicicletă. La naiba, a venit căldura și noi stăm ca hamsterii pe roată, încercând să nu acumulăm prea multe, fizic și psihic. Pastilele nu mai sunt o alternativă, nu mai oferă nicio tresărire. La tv și pe net am văzut toate cursele. Despre filme nu mă pronunț, la câtă ținere de minte am eu, mereu e premieră. Si, din păcate, și mersul pe trainer a devenit obositor. Am băgat și la aer curat, în curte, cu soare și vânt, dar tot e al naibii de plictisitor. Teama mea e că și dacă m-aș întrece pe net cu alți nebuni, pe zwift, aș ajunge să mă "plicti". Să le ia naiba de boli și viruși care ne bântuie velodromul vieții!

     Trag la fiecare antrenament pe bicicletă de parcă ajung (și anul ăsta) în Turul Franței. Chiar m-a întrebat soția de ce mă antrenez, de ce sunt așa de încrâncenat când bag intervale și arăt ca dezgropat la 7 ani dupa ce termin d-alea grele. Singurul motiv pentru care eu mă antrenez la fel de serios (cred eu, dar cine știe!?) este că îmi place. Imi place să merg pe bicicletă mai mult decât orice. Nu am câștigat nimic la niciun concurs la care am participat, și totuși mă antrenez. Trag de mine, mai pun o melodie, mai pun o cursă, mai stau de vorbă cu soția, și trece și "tura" asta pe bicicletă. Măi să fie, parcă nu mai e așa de greu când te gândești că o faci din pură pasiune. Pentru bucuria mișcării, pentru chinul ultimului interval când leșini și ai un blackout măreț și revelator, pentru "ce va fi"-ul de după covid. Că va fi ceva dupa el, să-l ia boala!

     Mereu m-a uimit abnegația și spiritul de sacrificiu al celor care au obținut mai mult de un trofeu major într-o anumită disciplină. Mă uit la Phelps care are 23 de medalii de aur la Olimpiade la înot. Mă uit la Federer, la Nadal, la Djokovic, la Serena. Oare pe ei ce îi mai motivează la vârsta lor când au obținut peste 100 de titluri în cariere, fiecare cu aproape 20 de titluri de Mare Slem în palmares. Cu ce gând se duc dimineața la antrenament? Cum își organizează toți pașii pentru a o mai reuși o dată în plus!? Cred că e un pic de dependență de aur, de număr 1, e ceva nebunie la mijloc. Poate o obsesie sănătoasă care îi trage de mânecă și îi convinge să se mai dea o dată, să dea totul pentru a fi cei mai buni.

     Nu e și cazul meu, nu am pretenția nemuririi obținute prin dovedirea tuturor obstacolelor de pe un traseu. Dar nu simt că sunt departe de ei, pentru că și eu pun pasiune în ceea ce fac. Am ajuns la concluzia că pasiunea mea (pentru bicicletă sau orice altceva) nu trebuie justificată în fața nimănui, pentru că nu am cum explica nebunia mea unui om care clar are filtre și lentile diferite de ale mele. Chiar și cei cu care împărtășesc această pasiune pot fi cumva străini de trăirile mele, că doar nu om fi la fel, frăție! De aia e frumos să ai ceva de demonstrat doar oglinzii din baie, că ea nu te judecă, nu te condamnă! Voi fi de acum mult mai tolerant cu oamenii pe care nu îi inteleg, pentru că nici nu trebuie. Fiecare cu buba lui, cu tichia lui de mărgăritar. Fără justificări, fără obligații față de cerințele altora, fără jumătăți de masură doar pentru că acțiunile nostre sunt sau par de neînțeles!

     Joacă scrabble, fă sudoku sau rebus, mergi la pescuit, înalță zmeie, fă oale de lut, dă-te cu coarda, fă ce te taie capul, dar fă-o cu pasiune, cu simț de răspundere și cu inimă! Că inima nu are rațiune!

Ion de pe Bărăției

     Frate, e adevărat! Eu sunt Ion, nu al lui Rebreanu, nu. Sunt un simplu Ion care a început să creadă că a mai importantă bogăție dupa familie și timp e pământul. Nu sunt latifundiar, nu am proprietăți, dar am o curte pe care o prețuiesc mai mult ca niciodată, mai ales acum cu izolarea lui Covid. Japonezii merg în parc și umblă desculți, se "împământenesc". Pare că ei știu cât de importantă e legătura cu natura, cu pământul. Un nene care a lucrat la noi la casă ne spunea că e bine să ne înconjurăm cu obiecte naturale, piatră sau dușumea de lemn pe jos în loc de parchet laminat, var pe perete în loc de lavabil și tot așa. Normal că nu am ascultat. Dar acum cu ciudățenia asta de distanțare socială și interzis la plimbări, parcă sunt handicapat, am insuficiență respiratorie. Așa că băgăm stat în curte de dimineața până seara, cum ne permite vremea și serviciul. O pseudo-evadare din mediul închis al casei în mediul închis al curții. Parcă văd camera de aer de la arest: patru pereți cu o plasă de sârmă deasupra prin care să vezi cerul. Pseudo-libertate, pseudo-viață, până și visele ajung să aibă gard de sârmă ghimpată și tavan de sticlă. Spre ce să tinzi!? Unde să îți mai întinzi aripile!? Și nu am comis nicio crimă! Incă...

     Tocmai ce am cumparat niște pământ. Nicidecum să îmi cresc zestrea. Sau să îmi sporesc recolta de castraveți Fabio. Nu, nu, ne-am luat pământ ca să crestem iarbă. Știu, știu, nu e d-aia bună cu 7 frunze de zbori fără belet la Amsterdam. E d-aia verde cu fruntea subțire, tunsă scurt și totusi fină. La un moment dat, o să primească și niște cercei de tuia. Dar mai e! Întâi să iasă!

     Revenind la Ion, parcă am trăit scena cu el când saruta pământul. Bine, bine, nici chiar așa, doar ca am trăit o satisfacție ciudată văzând grămada aia roșie-maro, care abia aștepta să se întindă la picioarele mele! Să vezi meciuri de fotbal sau cricket! Să fie iarbă, zic!

Melancolia belgiană

     Într-o viață posterioară vreau să fiu piatră. Da, da, ai citit bine! Vreau să fiu o piatră cubică de pe traseul Turului Flandrei, bătută de vremea aspră și umedă, oricât de mult mi-ar plăcea mie căldura și aerul uscat. Vreau să fiu o parte din cele mai frumoase povești scrise pe două roți, cu căzături și suferința cauzată de urcările scurte și dure din Belgia. Să știu că o dată pe an cei mai buni cicliști vin să câștige unul din cele cinci Monumente al ciclismului și eu am șansa să fiu acolo!

     Poate zici că tratamentul meu nu mai dă roade, și ar trebui schimbat sau măcar mărita doza, dar am ajuns aici pentru că îmi lipsesc cu desăvârșire emoțiile trăite la vizionarea curselor clasice din primăvară, mai ales cele care au loc în Flandra. Nu mai zic cât de greu e să nu ieși cu bicicleta pe asfalt sau pe coclauri, știu că și tu simți lipsa micilor plăceri. Dar zilele trecute am urmărit niște documentare cu Turul Flandrei, cu imagini inedite din culise, cu comentarii și trăiri ale echipelor tehnice, ale oamenilor care fac posibilă organizarea cursei dar și ale unor simpli spectatori. Incredibil de frumos, de palpitant. Cursele în sine eu le-am vazut, dar acum am urmărit cu alți ochi tot ce se întâmplă, prim-planul cu cicliștii s-a transformat într-un gros-plan maiestuos, plin de savoare și suspans.

     Documentarele m-au făcut să realizez importanța acestor curse. Dar totodată m-au facut să văd Belgia cu alți ochi. Am fost de câteva ori acolo, nu mi-a plăcut, zău. Orașe gri cu oameni conservatori, mai puțin comunicativi, nu neapărat reci. Vremea a fost de cacao cu lapte de fiecare dată, deloc prietenoasă cu ciclismul. Eu unul, la cât de friguros sunt, nu m-aș vedea mergând cu bicicleta decât vara, când sunt peste 20 de grade. Hehe, aș aduna câteva ieșiri pe an! Și atunci de ce mi s-a făcut dor!?

     Poate de berea belgiană. Una dintre cele mai apreciate. Mii de fabrici de bere, fiecare curte cu berea ei artizanală. Aspră, dură, tare! Cam ca vremea! Eu nu am fost niciodată fanul berilor artizanale, sau prea tari și amare. Și totuși, îmi place berea lor. Mai ales lângă niște cartofi prăjiti cu sos, pe marginea drumului, așteptând plutonul. Da, din nou, Turul Flandrei. E lumea pe margine ca la urs, zici că vine Papa înainte de Paște, să ne ureze de bine. Lumea stă buluc, prin copaci și pe semne de circulație, măcar să apuce să îi vadă pe nebunii pe două roți, pe cei pe care îi admiră și îi respectă pentru munca depusă, pentru sacrificiile pe care le fac ca să fie pe primul loc. 

     Turul Flandrei are câteva urcări legendare, nu se pot numi cățărări, cea mai lungă are 2 km și ceva. Și nici cele mai abrupte nu sunt. Dar combinate cu piatra cubică umedă, devin niște pereți alunecoși pe care îi faci la pas. Nu sunt deloc fanul urcărilor iar bazonul meu suferă de confort ca baba de frumusețe, nu îmi plac bătutele la obraji nefardați. Păi și atunci de ce să îmi fie dor de așa ceva!?

     O fi sindromul Stockholm pe care îl dezvolți când ești abuzat și chinuit pe urcări, la ture lungi, la curse grele, pe furtuni și ploi reci, de la căzături sau înfometări crunte!? Avem darul de a savura suferința, mai ales a altora, de ajungem dependenți de gustul sacrificiului. Ne place să vedem oameni cum suferă pentru un scop nobil. Dar nu e plăcerea perversă a psihopatului scăpat de la Bălăceanca, e pura admirație față de abnegația unor atleți care depășesc toate obstacolele și vitregiile, fără a se lăsa intimidați sau deraiați de nimic. De asta mi-e dor de Belgia! Patria lui Kwaremont, berea și urcarea, țara unde orice ciclist vrea să fie adoptat precum Fabian Cancellara, un elvețian devenit flamand, prin trăire și exprimare pe cele mai dificile drumuri din ciclism. Sante! (noroc în flamandă)

bicyclingaustralia.com