Prima cursă din calendarul competițional a fost programată la Seciu, lângă Ploiești. Dacă anul trecut a fost cu cântec la-pas, la propriu, am zis să repet greșeala și anul ăsta și am ales tura lungă, nu de alta, dar acum sunt 5 urcări în loc de 4. Tare marfa! Pregătirea de anul ăsta a decurs conform planului, după timp și chef. Am reușit cumva să adun cățiva kilometri, ceva urcare și am slăbit de la 79 la 73, greutatea mea peferată. Sunt conștient de nivelul meu, dar mai ales de al celorlalți, așa că un top 10 la categorie e un țel realist, dar destul de greu de obținut. Colegii de salon de la bălăceanca.kom se dau loviti si nu vin azi, ultimul fiind Petrache, lovit de raceala si muci. Asa ca ma duc singur sa dau piept cu zidul de la Seciu.
Ai mei hotarasc sa ma streseze si la cursa asta, asa ca isi fac drum spre Seciu, alaturi de al doilea cel mai iubit fiu. Nu radeti, am un frate, eu sunt la urma... Noaptea a trecut fara vise cu cazaturi si crampe, am un somn linistit si pentu prima oara in viata mea (lunga, de altfel) de ciclist, adorm fara sa ma gandesc la cursa. Baga seama ca tratamentul e eficient. Dimineata decurge conform planului, adica plecam cu 20 de minute intarziere, din cauza mea, desigur, pentru ca nu mi se aseza bazonul tanga pe obrazul fin. Bicla e pregatita, bagajul e facut, unghiile sunt aranjate, simt ca va fi o zi buna. Sau "simpt", asa cum scriu unii destepti pe facebook. O omleta cu branza de capra merge la casa sufletului, ceva lichide pentru hidratare, costumul Maestro se muleaza perfect si ma simt, cum altfel decat sexy, ca rapid nu prea.
Drumul e ok, trafic lejer, ajungem bine. Merg sa iau pachetul de concurs, nu ma intereseaza ce e inauntru, doar cipul e important. Stau de vorba cu Ciocan, are treaba, nu il retin, mai vad si salut cativa rutieri, il stresez pe Dani Crista cu ceva intrebari, si ma apuc de aranjat si decorat buzunare si bicla. Mama face poze, tata nu face nimic, doar ma streseaza ca nu are stare. Sa-mi bag, e mai emotionat decat mine. Azi e baiatu' meu cu apa. Sa vezi ce imi rupe urechile cand o citi! Te pup, bai ticule! 2 batoane in buzunare, un bidon cu apa+gref+miere, telefonul si pa-pa, plec la incalzire.
Startul nu se mai da de sus de la crama, ca anul trecut, ci de jos din camp, imediat dupa ce se termina coborarea, asa ca ma preling ca o pisica de pe soba iarna. E cam racoare, baga-mi-as, dar ca un barbat adevarat si epilat ce sunt, merg la craci si scobitori goale. Observati, va rog, cu cat drag vorbesc despre bratele mele de somalez la cura. Ma incalzesc cat trebuie, ma asez la start, zic eu, bine. Nu apuc sa scutur le trandafir, asa ca o sa plec cu basica plina. Nu-i a buna deloc. Asta e. Mai salut oameni, mai vorbim, timpul trece, lumea vine, buluc, se aseaza fix in fata mea. Suntem multi, bai nene! La naiba, o sa mi-o fur rau la start! Baga-mi-ash picioarele! Deja mi s-au infundat chakrele, modjo-ul meu e mototolit tot si moralul in bocanci. Nu asta era planul pentru prima cursa. Bag un baton, o gura de lichid de parbriz si ma pregatesc. Nu vreau sa cad, atat. Restul se rezolva. Unii pe langa mine isi doresc doar sa ajunga la prima urcare cu plutonul. Hehe, greu, nene, greu, presimt jar in plamani si ochi de broscoi castrat.
Se anunta startul. Fara 3,2,1, pleosc, plecam in liniste, in spatele masinii oficiale, care dupa circa 1 km se da la o parte si incepe vijelia. Sunt in spate rau si am de tras tare sa inaintez, oamenii din fata mea sunt mai inceti si tre sa inghit vant si sa rup carjele ca sa fiu cat mai aproape de fruntasi. Pana mea, depasesc o suta dar in fata parca sunt 3 sute. Nu mai am aer, picioarele sunt de treaba insa si ma ajuta sa ma apropii. Nu va imaginati ca au vreo super viteza, dar cu vant lateral, e greu sa inaintezi. Urmeaza prima curba serioasa, ceva deranj din cauza unei masini oprite de-ambulea pe contrasens, 5 la ora si apoi sprint. Sa-mi phut una, e grava treaba! Picioarele rup cracul, plamanii nu mai fac fata si respir si cu stomacul, e iad in ziua de Florii. Ma lipesc totusi de pluton si incep sa imi revin. O cazatura pe partea stanga deranjeaza cateva coafuri, eu sunt norocos si ocolesc linistit, apoi trag dupa plutonul naravas. Vantul e cam tare azi, pe bucata asta cine sta pe dreapta, suge o ceapa, ca e luat pe sus. Pentru ca imi place ceapa, o iau vitejeste pe dreapta si ma lipesc de partea fruntasa. Pana acum cred ca ma vedeti pe un cal alb galopand la poza, dar eu abia strunesc martoaga de sub mine. Lucrurile se mai linistesc, ritmul devine constant, intram in Boldesti, mai scade vantul, cresc grijile legate de urcare. Sunt cu plutonul, chiar daca in spate, picioarele sunt ok si mintea e pe plus.
Si vine urcarea. Trosnesc schimbatoare ca la Rovine, Mihaita Bataiosu are de furca pe pantele de peste 15%, dar multumita lui Pesa si pinionului Dura-ace de 27, am cadenta potrivita, chiar daca viteza e mai mica. Fruntasii dispar din raza vizuala, dar e normal, asta e nivelul. Ar fi trebuit sa fiu mai in fata pe plat, ca sa nu ma distantez asa de mult, dar acum nu mai am ce face, trag cat pot de bine. E cald, bate un pic vantul, asa ca nu ma incalzesc prea tare. Pentru ca sunt 5 urcari azi si am de gand sa le fac pe toate pe bicla, ma menajez. Dar pentru ca imi cunosc corpul mai putin decat curentul pasoptist, stiu ca am mari sanse sa o dau de gard. Si azi.
Urcarea trece, urc cam singur, ajung sus, lumea incurajeaza, Henry filmeaza, ai mei parinti se bronzeaza. Imi striga chestii, vor sa stie daca am nevoie de ceva, desi am stabilit ca la prima urcare nu am nevoie de nimic. Am plecat cu un bidon, e inca plin. Gata prima urcare si juma de tura. Mai am patru. Cum adica "ce patru?!" Ture plus urcare. Ai de saua meaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!
Pe coborare am de gand sa recuperez, asa ca ma lansesc cat pot de bine la vale. Nu mai stau insa atat de mult Sagan style, ca am nevoie sa relexez picioarele dupa urcare. Nu mai prind vitezele dorite, dar macar salvez energie. Asa ca nu recuperez cine-stie-ce timp sau pozitii, dar ma lipesc de niste unii care merg cam ca mine. Gata, frate, asta e grupul meu. Pe plat imi dau seama ca nu poti merge singur, vantul iti suge seva de ramai ca o frunza uscata si crocanta. Ai nevoie de sprijin. Asa ca ma sprjin la propriu de cel din fata! Hooopreeaaaa, stai, bre, drept! Facem o morisca, suntem 4, in fata e un grup, ne apropiem de ei, dar vine alt grup din spate. Dilema asta am avut-o mereu: sa fugim de aia din spate sau sa ii asteptam si sa ne unim fortele!? Observi cat timp am de ganduri?! Focus, Mancuso, focus! Noi ne facem mersul, schimbam trena corect, mergem bine. Ii lipim pe aia din fata, grupul din spate ramane in spate. Pana la urcare, cand iar ne imprastiem ca potranichile in Puiul, cu Minca in rolul principal. Al puiului alicit, desigur. Iar raman in spate. Pare ca strategia mea de conservare a energiei da roade, dar pierd pozitii. Imi asum, asa ca nu e panica. Baietii mei se duc, eu urc ok. Se departeaza cam mult, dar poate ii prind pe coborare. Ajung sus, schimb un bidon cu tata, ma pregatesc de masa. Se face in scurt timp o ora de cursa si e nevoie de ceva la ghiozdan.
Ne regrupam jos, mergem iar frumos. Urcam iar dezorganizati. Ne regrupam iar pe coborare. Bis.
Fac a treia urcare cu moralul pe plus, inca am energie sa stau cu grupul meu. Imi dau seama ca daca vreau sa ii intrec, trebuie sa ii atac pe plat, pentru ca pe urcare sunt mai buni. La a patra urcare incepe sa scartaie treaba. Baietii se departeaza cam mult si nu ii prind pe coborare. La naiba! Se termina coborarea si ii vad, undeva la 200 de metri. Pfuuu, tre sa fac ceva sa ii prind, ca sa nu merg singur pe plat. Ce ganduri de atac, macar sa ma vad langa ei!
Frate, si bag turbo! Fanoanele in ghidon, ochii pe tinta, picioarele si plamanii la turatie! Phiii, ci greu ii ciclismul! Nu am timp sa ma gandesc ce fac daca nu ii prind, ca imi consum rezervele de energie si sunt pa-pa. Actionez instinctual, cu singurul scop de a supravietui vantului din camp. Frate, si micsorez distanta, metru cu metru. Pulsul e in cer, plamanii mai vor aer, picioarele gasesc ceva forta si imping din greu. Nu imi vine sa cred ca ma apropii. Ei ma vad dar nu fug, merg constant. Or fi zis ca e mai bine cu mine, mai ales ca ma stiau pilaf pe urcare. Ma lipesc de ei ca guma de mestecat de pantof. Respir si zambesc larg. Sau respir larg si zambesc. Mi-a iesit! Dar ma resimt. Renunt usor la gandul de atac pe plat, stau cu baietii, suntem 3, si mestecam onest la trena. Sunt 3 ore cursa si suntem obositi. Mai avem o urcare si e gata. Uaaaa, asa ceva!?
Stiu ca nivelul meu e sub medie, atat m-am pregatit, asa ca sunt multumit daca nu am crampe. La urcare, baietii se duc usor inainte, eu ma uit la pedale, dragele de ele, cum se invart frumos la cadenta, cu ceva efort totusi. Ma incearca niste carcei, dar sunt ok, chiar daca ma depasesc vreo 2. Mai depasesc si eu cativa, care abia se taraie. E cald bine de-acum, resimt altfel efortul, corpul se opune executarii ordinelor, am de dus munca de convingere. Cel mai greu e cu sindicalistii de la picioare, vor sa intre in greva! Bah, sunteti nebuni, mai e un pic... Bag vrajeala din top si scap de blocaj. Mai e o curba si peretele de la final. Ii vad pe cei din fata mea, dar nu am cum sa accelerez. Ma mentin. Cam asta a fost toata cursa, m-am mentinut. Si a functionat.
La finish, ai mei ma incurajeaza, Baciu ma injura ca am mers incet, dar nu-i bai. Am terminat. Dupa 3 ore si 33 minute, am venit pe 10 la categorie si 43 general. Sunt multumit. Vizam top 10 si mi-a iesit. Am avut o strategie si a iesit cum planificasem. Suspect, pentru un labil ca mine! Mai salut oameni, mai beau ceva, mananc un sandwich si o luam spre casa. O zi grea terminata cu bine!
Dani Crista castiga la elite, aratandu-si forma buna. La fete se impune Antoanele Manac, o triatlonista cunoscuta de la noi.
