Varșovia la pas

     Dzien dobry! (adică bună ziua!) Am ajuns și în Polonia, Doamne-ajută la toată lumea. Frumoasă țară, sau așa a părut din avion. La aterizare, fără aplauze de data asta, a fost vânt și nor, fără ploaie. Norii ăia au zgâlțâit bine de tot aveonul, că îmi venea să trag frana de mână și să ies la o pauză de aer. Dar au trecut, la naiba cu ei. La sol, cuvinte încrucișate în altă limbă, bine că aveam engleza pe buza de jos și lumea mai spicuia "inglish", hai la hotel. Taxi e scump, 35 de Euro, nu merită, așa că luăm autobuz, 2 Euro de persoană. Marfă! Pe drum intru în vorbă cu un polonez, îmi zice de niște locuri de văzut, dar nu e așa de sigur pe el. Cred că la fel aș fi și eu în București, fiind obișnuit cu toate, nu îmi pare nimic extraordinar, cine știe!?, dar ascult ce îmi zice și îmi fac o idee despre oraș. Bulevarde largi, multă verdeață pe margine și multe parcuri, peste tot. Hotelul e în centru, ne cazăm la 22 din 44, avem priveliște, oaie, frumoasă treabă. Lângă hotel e ditamai clădirea asemănătoare cu Casa Scânteii de la noi, cică e încă cea mai înaltă din Polonia. 243 metri, frăție, cam sus. Plus alte câteva clădiri cu multe etaje printre blocuri mai joase pe ici și colo, nu toate adunate ciorchine să formeze un fel de cartier business. Dar mai avem de umblat prin oraș să ne dumirim cum e.

     Sâmbătă fiind, era lume peste tot, mai ales în centrul vechi unde am ajuns abia duminică, pentru că sâmbătă am stat pe lângă hotel, un mall cu de toate ne-a ținut ostatici fo' doua-trei ore așa că nu am mai plecat. Ne-am păstrat pentru duminică. Dimineața, masa a fost copioasă, tot felul de produse, mai ales poloneze, dar mi s-a parut că nu au avut polonezi la micul dejun. Era o treabă! După mâncare merge plimbare. Așa că am luat o hartă de la punctul de info turistic și ne-am urnit. Văzusem ceva atracții, dar doamna mea a vrut la centrul vechi, să mâncăm cartofi prăjiți în coif și înghețată cu vârf. Lume ca la zilele orașului, multi polonezi, nene, agitație ca la bâlci, bine că nu erau și colorați. Sau ce era colorat se pierdea în mulțime, fără a strica priveliștea. Centrul vechi m-a făcut să mă simt ca în Brașov sau Sibiu, același aer de schit cu străzi pavate și înguste, case cu etaj nu foarte vechi dar destul de bine întreținute. Nu deranjează stilul dar nici nu te dă pe spate. 

     Parcurgem orasul în mai multe direcții, la pas sau cu autobuz sau tramvai, vedem cartierele răsfirate și verzi, dar impresia lăsată e de București aerisit, cam aceleași cladiri comuniste dar multă verdeață și străzi largi, fără trafic sufocant, deși erau multe mașini. Oamenii sunt mai relaxați decât la noi, au un aer degajat, al celor care au ce le trebuie și nu au nevoie să se dea peste cap zilnic pentru o pâine. Nu sunt bogați, dar clasa lor mijlocie are consistență. Pe străzi e curat și lumea îmi pare civilizată. Nu strălucește dar nici nu e mizerie. E o senzație placută, au un stil aparte de a face lucrurile, mai așezat, liniștit, dar fără să se omoare.

      Dar în ceea ce privește pistele de biciclete, nu e niciun dubiu, Varșovia e de nota 10. Mulți oameni pe biciclete, poate de aceea și era traficul mai lejer, că nu umblă polacul cu mașina peste tot, are piste și se descurcă pe două roți foarte bine. Pistele erau pe drum sau pe trotuar, toată lumea mergea liniștită, nu am văzut disperați care să sperie pietonii, dar dacă nu ești atent, te dau grămadă. Fiecare își stie calea, obligațiile, șoferi sau pietoni sau bicicliști sau trotinestiști, se vede treaba că au ceva experiență. Parcări de biciclete peste tot, rasteluri și locuri speciale, plus biciclete de închiriat la tot pasul. Din păcate nu am apucat să mă dau și eu. Prețul era de doar 5 euro pentru o oră, cu tot cu prima alimentare. Costul scade dacă mergi de mai multe ori, clar. Bicicletele arătau ok, dar se vedea că sunt folosite. Nu am văzut prea multe stricate, pesemne că se ocupă să le schimbe la timp. 

     Poți observa cu usurință că sunt destule mijloace de transport (mașini, tramvaie, autobuze, metrou, biciclete, trotinete) care să nu aglomereze vreuna dintre ele. Nu am văzut îmbulzeală nicăieri, poate că așa sunt ei, nu dau năvală, își așteaptă rândul și când e prea aglomerat unul din ele, schimbă mașina cu bicla sau tramvaiul și invers. Din punctul meu de vedere, acesta e un model de oraș civilizat, cu multă verdeață și parcuri peste tot, piste de biciclete în toate direcțiile și formele, locuri de parcare la subsoluri și în parcări supraterane, nu am văzut mașini pe trotuar aiurea, totul e organizat și aranjat astfel încât să te poți bucura de viață. Și polonezii au împânzit Europa, dar îmi pare că au adus acasă Vestul, nu ca noi. Și au de câștigat pe termen lung. Deja se bucură de un nivel de trai superior și cred eu că au o calitate a vieții net superioară. Dar sincer, tot nu m-aș muta în Polonia, parcă e prea rece pentru gustul meu. Și vremea, și omul. Mi-a plăcut, nu mă întelege greșit, dar mai cautăm. p.s. acum când termin articolul sunt la 33 de grade în Spania iar la Varșovia sunt 22. Oleee!

Mai pui un Herăstrău lângă și e București,nu!?

Fără bicicletă, viața e pustiu

    Ideea acestui articol mi-a venit când am fost nevoit să iau pauză după o căzătură urâtă lăsată cu urmări pe suflet și pe corp, dar din fericire nu și pe biclă. 😁😁😁😁Eram pe la Topoloveni, mergeam greu cu vânt de față și lateral dreapta când un cablu de pe marginea drumului a ținut morțiș să se agațe de ghidonul meu și a zis "STOP!". Eu, ca un ilustru zburător, am decolat instant, dar gravitația a fost mai tare decât avântul meu spre înălțare și m-a chemat la sol. Brusc, fără preaviz, am purces cu capul și umărul stâng spre spargerea asfaltului. Misiune eșuată. Cască spartă, umăr bulit, genuchi și sold în flăcări sângerii, cot zdrelit și deget mare de la mâna stângă dat peste cap. După câteva clipe de admirat cerul albastru, m-am ridicat cu greu, parcă era prea bine la orizontală, deși de-a latul drumului. Au oprit oamenii cu mașinile să vadă dacă mai trăiesc, dar eu înjuram de tatăl focului la adresa căzăturii și a prostiei (mele sau a altora, nici nu mai conta). I-am asigurat că nu e nevoie de ambulanță și am început să mă adun. Și să îmi adun din lucruri. Bicla, ce minune!, era întreagă, doar Garmin-ul zburase de pe ghidon, în rest, doar praf. E bine. Din păcate, echipamentul e rupt, casca e spartă, dar trebuie să ajung acasă pe roți. S-a dus naibii orice target de timp și viteză medie. Și mai aveam atât de puțin până la Topoloveni când se schimba vântul și puteam să îi dau. Eeh, am rupt fâșul la propriu, nu mai pot să îl rup acum la figurat. Dar am ajuns acasă până la urmă, ca să pot salva tura și scrie rândurile astea, clar.

    Fiecare căzătură are urmările ei, dar și învățăturile de rigoare. Prima e că nu ies fără cască, indiferent de drum și vreme. Dar asta o aplic demult. Apoi, mai mare atenție la drum când bate vântul, să nu mai stau cu mufa în ghidon să fiu aero că devin aero. Cam atât. Sau să nu mai stau cu ochii în cifre ca bou'-n socotitoare. Zic.

    Dar ce vreau eu să discut aici nu e siguranța sau starea drumurilor, ci posibilitatea ca într-o bună zi să nu mai poți face anumite lucruri din motive obiective. La ce ai putea să renunți, ce ai putea să nu mai faci dar totuși să continui să trăiești din plin?! Clar că nu se pune problema de alegere, că nimeni nu ar vrea să renunțe la plăceri, la bucurii. Dar ce ai putea să pierzi și totuși să continui sa trăiești cu plăcere!? Cred că nimic nu e indispensabil, poate doar oamenii dragi, dar și ei dispar la un moment dat și tot trebuie să trăiești. La fel cred că și dacă îți pierzi ceva membre, tot mergi înainte. Sau șchiopătezi! Chit că nu la fel, dar viața e doar una și trebuie să o trăiești cu tot ce are ea, bun sau rău. Cu accent pe ceea ce e bun, așa îmi planific fiecare zi. Te mai dai peste cap, mai rupi un cot, mai înjuri, dar trebuie să găsești partea pozitivă din fiecare zi și să încerci să te bucuri de viață. Nu e ușor, nu e simplu, eu am deja peste 10 ani de când mă educ sa fiu mai pozitiv, mai lipsit de griji și stres, mai bucuros de tot ce am și mă înconjoară. Cred că e la fel ca atunci când mergi cu bicicleta și condițiile sunt potrivnice, gen frig sau ploaie sau vânt, treci prin ele cu bucuria de a ajunge la destinație în ciuda a orice întâmpini pe drum. Cum bucuria de a pedala depășește clar greutățile de pe drum, cred că așa e și în viață, dacă privești partea plină a paharului, capeți o oarecare liniște și bucurie când îți analizezi viața. Gradul de satisfacție și împlinire e mult mai mare când conștientizezi greutățile dar și momentele de fericire, iar când tragi linie, dă cu plus. Acesta e scopul meu în viață: să mă bucur de ea cât e, cât se poate de mult și de des. Și dacă pe parcurs mai pierd din avânt din cauze obiective, să nu mă îngrop de viu, zic, că bucurii se mai găsesc, nu-i bai!

Sus-jos!

10 ani

    E clar, am îmbătrânit. Și nu oricum. Frumos și bogat. Ce să îți mai dorești!? 👴 Ideea acestui text mi-a venit zilele trecute când am primit un colet, un cadou de la firma la care lucrez pentru cei 10 ani vechime împliniți în dealul muncii (nu îi zic câmpul muncii pentru că e prea plat pentru abilitățile mele de ciclist). Cadoul mi l-am ales singur dintr-o listă întreagă, dar nu m-am putut opri decât în dreptul unui grătar cu cărbuni, afuma-mi-aș vecinii cu ochii în lacrimi!😁😁😁😁😁

    Nu am cum să nu fac o paralelă cu cei 10 ani de ciclism pe care îi împlinesc tot anul ăsta. Altă realizare majoră, aș zice eu, neînsemnată ar zice una doamnă din casă. Nu-i bai, eu trăiesc în lumea mea, așa că eliberez robinetul de la puțul gândirii și las să curgă literele ca mucii într-o tură de iarnă geroasă.

    Cei 10 ani de muncă s-au împletit frumos cu cei 10 bicicletă, multe întâmplări și reușite pe ambele planuri. Nu te gândi că am ajuns vreun CEO sau am luat vreun podium la șosea sau mtb, dar știu că am făcut tot posibilul și nu am ce să îmi reproșez. Pot să analizez evoluția mea ca angajat într-o strânsă legătură cu evoluția mea ca biciclist. Mersul pe bicicletă m-a ajutat enorm în materie de competitivitate. Dacă înainte eram un "lasă-mă să te las!", acum mă bat să fiu cel mai primul în tot ce fac, concentrat și dedicat. Desigur că și viața personală a avut de câștigat pentru că m-am maturizat și am conștientizat importanța unor aspecte din viața mea pe care înainte le consideram minore. 

    Pe locul doi al împlinirilor pot pune capacitatea de a duce la bun sfarșit o sarcină. Acum ceva timp eram mulțumit dacă faceam 90% și mă opream, zicând lasă că e bine și atât. Acum, când plec cu bicicleta, nu am cum să mă opresc la 90%, că nu mai ajung acasă, frăție. Ce fac, dorm în pădure!? Așa că nimic nu rămâne neterminat.

    Pe locul trei vine încrederea de a găsi o soluție la orice problemă, oricât de complicată. Tot ce se întâmplă în jurul meu presupune un efort în a înțelege și a găsi rezolvări din cele mai variate, păstrând deshisă mintea la perspective noi dar și provocări. Niciun drum fără destinație sau scop.

    Pe urmă avem aspecte legate de capacitatea de a rezolva o multitudine de sarcini în cel mai scurt timp, cât mai eficient. Pe bicicletă vrei să ajungi din punctul A în punctul B pe cea mai scurtă rută și în cel mai scurt timp, consumând cât mai puține resurse. Așa fac și la muncă, fac economie de energie când se poate și am grijă să nu îmi irosesc timpul cu situații fără ieșire și fără un rezultat concret. 

    O zi grea la muncă lasă urme pe cenușiu care în timp duc la psiholog sau poate psihiatru. Trag tare la muncă și apoi bag o tură cu înjurături de tiriști și ajung acasă alt om, mai curat și mai aerisit. Muncesc de acasă, așa că nu mai am parte de drumul de la birou spre casă când aș putea scăpa de gândurile de peste zi. Așa că mă folosesc de orice bilet de voie ca să zburd prin județ în loc de curtea spitalului. Sunt sigur că acești 10 ani de muncă au fost mult mai puțin nocivi datorită mersului pe bicicletă.

    La muncă lucrez cu oameni din toată lumea și încerc să am o bună cooperare, la fel cum fac și pe bicicletă. Am cunoscut mulți oameni pe drum cu care împart această bucurie pe două roți și am devenit prieteni. Când mergi în pluton, faci parte dintr-o echipă și tragi alături de ceilalți pentru un scop comun.  

    Cumva, toate aceste aspecte îmi influențează pozitiv viața de familie, pentru că abordez altfel fiecare zi, mai optimist și mai dedicat, oricât de greu ar fi, știu că totul va fi bine. E și zicala aia: ca să îți menții echilibrul trebuie să mergi înainte. La fel ca pe biciletă.

    Mă gândeam să adaug ceva amintiri despre mersul pe biciletă, dar e plin blogul meu de așa ceva și nu te mai plictisesc cu ele. Peste 10 ani o să scot o carte, "După 20 de ani". Atunci o să scriu "umpic" mai mult! Hai sănătate și grătare fără număr la toată lumea!😊😊😊

P.S. Oare cicliștii, după un antrenament greu, au nevoie de recuperare în fața calculatorului!? Ei cum se relaxează? Idee de viitor articol. 

Dream bike