Race report - Maratonul vinului – Urlati – 09.06.2013

Mr.69 is back

                A doua competitie ciclista la care am luat parte anul asta a avut loc langa Ploiesti, la vreo 20 de km, in localitatea Urlati, mare centru cultural si economic datorita fabricii de detergent de vase P&G. Inscrierea o facusem cu vreo luna inainte, asa ca nu mai aveam decat sa ridic pachetul de concurs, fapt petrecut in vinerea dinaintea concursului. Cand sa imi iau pachetul, doamna care se ocupa de organizare m-a intrebat la ce traseu sunt inscris si ce numar doresc. Eu, fara a sta prea mult pe ganduri, o intreb daca e disponibil 69. Ea face ochii mari si zambeste cu talc, semn ca stie ea ce stie. Totusi, vrea sa afle motivele mele. Si ii spun ca as vrea 69 pentru ca la fel am avut si la Cozia si pentru ca mi se pare un numar norocos.( Am dezamagit-o!) :) Se va dovedi ulterior cat de norocos a fost, dar mai e pana acolo. Rezolv cu pachetul de concurs si ma pregatesc sufleteste de cursa.



18 km, diferenta de nivel 400m, o tura (!)

                In saptamana concursului a plouat destul de mult, asa ca ma asteptam la noroi pe traseu, ba chiar imi era teama ca nu cumva sa se anuleze cursa (la toate concursurile, organizatorii introduc o clauza cum ca, din cauze naturale – potop, noroi, cutremur, etc. – pot anula cursa fara a anunta in prealabil si a returna taxa de participare). Jmecheri, frate, s-au pus la adapost! :) De antrenat ma antrenasem, mai fusesem si la Cozia, deci botezul curselor il luasem, nu prea aveam de ce sa am emotii. Da’ de unde! Toata noaptea m-am frichinit de colo-colo, fara somn, de m-am trezit mai obosit decat atunci cand ma culcasem. Alti colegi ciclisti din Targoviste nu au dorit sa participe, asa ca eram cam singur. Tata, dornic sa mearga si el la concurs sa vada cum e (ca spectator), m-a rugat ca in cazul in care plec singur in masina, sa il iau si pe el. Singur in masina nu am fost, pentru ca a mers si Titi cu mine, dar tot l-am luat pe tata. I-am dat aparatul foto si l-am pregatit pentru o zi lunga, eu fiind inscris la tura lunga, de 50 km, asa ca avea de asteptat. Omu’ s-a inarmat cu cafea, rebus, tigari si rabdare.

                Ne-am trezit devreme, pe la 5.45, urmand sa plecam la 6.30, cu directia Ploiesti/Urlati, dar cu escala la Ocnita, sa-l saltam pe Titi din ashternuturi. Am aranjat ghiozdanul cu o portie uriasa de paste, am bagat bicla la portbagaj (ca deocamdata nu am suport) si am purces la drum. Titi era pregatit, nerabdator sa se dea.           

Utilitara de serviciu

                Drumul a fost lejer, pe la 8 si ceva eram la Urlati. Va pot spune ca Marvin 2013 a fost un super eveniment, parea ca au venit toti (bi)ciclistii la un loc, sa isi masoare fortele. Am inteles ulterior ca au fost peste 600 de concurenti inscrisi. Din pacate, Titi a avut ghinion si nu s-a putut inscrie.



Pi shientru la Urlati, aaai!

                La Urlati ne-am intalnit cu prietenii morenari Razvan Ditescu si Ciontos Gabriel , inscrisi si ei la tura scurta, am dat cateva pedale de incalzire, ne-am invartit un pic pe acolo si ne-am pregatit de start. Din cauza ploilor abundente, traseul era impracticabil, dar organizatorii s-au miscat repede si au gasit solutia transformarii dintr-un concurs cu 2 trasee (lung si scurt) intr-un concurs de tip XCO (cross-country olimpic), adica au creat un traseu mai scurt de circa 18 km , dar care urma sa fie parcurs de 2, respectiv 3 ori, in functie de categoria la care erai inscris. Urma sa trecem de 3 ori prin zona de start, un aspect foarte apreciat de spectatorii prezenti in numar destul de mare, dar si de tata, care mi-a declarat la sfarsit ca nu a avut timp nici de cafea, ca mereu erau ciclisti care treceau prin zona de start/sosire si nu a avut timp sa se plictiseasca. Asa ca aveam 3 ture in fata mea. Super, o sa fie si mai interesant. Bine macar ca nu au anulat concursul si o sa ne dam.

                Emotii, poze, stare de nervozitate, vise, ganduri de zburator, o banana si o juma' de cola, inima in gat si 7...6...5...4...3...2...1... STAAAAART!

Chaaaarge!

Cool as ice, baby!

               

Viitorul

             










              O noua batalie. Se pleaca cu strigate de lupta, eu il injur pe Basescu, politia are grija de noi, iar pe margine, lumea e multa si curioasa. Eu pedalez cat pot de tare si dupa cateva minute incepe urcarea, dar incep sa ma sufoc. Prostule, nu forta prea tare, sunt 3 ture. In fata mea e prapad, sar pietre in toate partile, se simte tensiunea concursului. Orgolii, pasiuni, se scoate artileria grea.

Greu la deal!



1,2,3,..., multi, mai nene!

          





             
              
             Se termina asfaltul, incepe urcarea, care e lunga, 6-7 km, nu imposibila, dar solicitanta, mai ales fara incalzirea potrivita. Imi stabilesc un ritm destul de bun (parerea mea) si incep sa invart rotile. Startul s-a dat separat, in fata cei de la 3 ture, in spate cei de la 2. Dar imediat dupa start, ne-am contopit. Asa ca e aglomeratie mare. Pe o rampa mai accentuata, se dau oamenii jos sa impinga la bicla, nu e loc de trecere, asa ca ii imit. Un mic repaos pentru picioarele care incepusera sa friga. Inapoi pe sa si pedale la greu. Sau la deal. Tot aia e. Urcarea e luuuunga, dar merge. Prind incredere, se termina rampa. Punct de alimentare, iau o apa si o gura de banana si o tai la vale. Viteza, curaj, nebunie, mama-mama, am aripi. Cand, sa-mi bag picioarele!, ceva trancane la frana fata. Cand am reglat-o, nu am strans unul din suruburi pana la capat si, din cauza shocurilor, a cazut. Dobitoc,idiot,prost,tampt, etc. Dupa ce m-am alintat cateva minute, am oprit, am evaluat paguba, am fixat cat am putut de bine etrierul intr-un surub si am plecat mai departe. Dupa nici 200 m, zgomot infernal de metale contorsionate, roata fata infranata, trag pe dreapta si privesc frana. Dezastru. Adaptorul s-a miscat si a ajuns in disc. Bine ca nu s-a blocat roata, direct aviator eram. Am intors bicla, am eliberat adaptorul, am fixat frana cat am putut de bine si am plecat mai departe. Pierdusem o mie de pozitii, dar nu conta, pentru ca eu aveam 69, si indiferent de pozitie, tot fericit eram. :) :) :D



Un oarecare...

Calare. Sau pe jos.

                 












              
          Fiind coborare, nu am putut forta prea tare, mi-era teama cu frana, sau mai degraba fara frana, nu stiam cat ma pot baza pe ea, frana spate era moale, asa ca din 2 frane abia faceam una buna. Daaaaamn! Solul e destul de uscat, nu e chiar cum ma asteptam. Trecem prin vii, frumos loc de dat cu bicla, sper sa ajung si in afara concursului pe aici. Pamantul incepe sa se inchida la culoare, dar nu e umbra. Hoppaaaa, se lasa cu scandal. Intr-un loc unde se putea trece doar in sir indian, ne astepta o frumusete de balta de noroi, luuuunga si lipicioasa, asa ca toata lumea impinge la bicle. Eu o iau in spinare, sa nu imi umplu rotile cu binefacatorul namol. Dupa ce scap de portiunea nasoala, il sun pe tata si il trimit la cortul celor de la Shimano sa imi faca rost de un shurub de 5 si poate si un adaptor PM de 180 (saracu', habar n-are ce imi trebuie). Si ramane sa vorbim la linia de start/sosire. Am sarit pe bicla si am inceput sa trag cat am putut de tare. Coborare vijelioasa prin vii, pamant destul de uscat dar cu multe portiuni noroioase, se merge tare, e de bine, moralul meu incepe sa scoata capu’la suprafata. Plutonul se intinde destul de mult acum.

One little piggy went nuts!

One little piggy went crazy!

               








                
                   Dar iar se aglomeareaza drumul. Pe o bucata de coborare, intr-un loc unde apa baltise cam mult, era o mocirla numai buna sa arunci 2 porci sa-si faca siesta. Multi au descalecat, dar eu, pentru ca deja pierdusem timp, dau cu tupeu inainte. Si nu cad. Minune. Scap de portiunea alunecoasa, dar abia acum vine partea cea mai cacacioasa: pe toata latimea drumului, pe o distanta de 25-30 de metri, noroi cat cuprinde. Eeee, acu’i atunci! Arunc bicla-n spinare si incep sa inot in glod. E atat de lipicios ca aproape imi pierd shoshonii, bine ca erau sireturile stranse. Noroiul nu e adanc, dar iti strica pofta de mers, pare ca se lipeste de suflet si ramane pe retina. Dar scap si, imediat dupa, e o portiunea de asfalt unde prind viteza si se mai curata cauciucurile. Bucati de noroi zboara in toate directiile, noroc cu ochelarii, ca ma protejeaza de proiectile. :)



Laser, frate!

               

                 Nu apuc sa ma bucur prea mult de viteza, ca urmeaza o curba la 90 de grade si o urcare violenta, pe ciment stricat. Am timp sa schimb foaie mica si pinion mare si ma desprind de grupul din care fac parte. Eeee, asa da, parca am aripi, asa ca trag cat pot de tare. Din pacate, atat de tare incat picioarele sufera. Habar n-am cat de lunga e urcarea, asa ca nu stiu cum sa imi dozez efortul. Urmeaza o urcare lunga, mai nene, de te plictisesti privind-o.

Plutonul se intinde aici bine de tot, formam un sarpe/carnat pe toata lungimea urcarii. E frumos de privit, dar eu am o treaba aici, nu sunt la film cu floricelele-n brate, asa ca muncesc. Trag prea tare, ma chinui sa ii prind pe toti din urma, sa recuperez timpul pierdut, si picioarele sufera. Lipsa de experienta isi spune cuvantul, nivelul de autocunoastere e scazut, antrenamentele facute nu au fost suficiente. Asa ca incep sa apara crampele. La un moment dat, eram in dreptul a doi pietoni pufosi, carora m-am simtit dator sa le arat cat de tare e fratili Mancuso. Si am fortat pe capatul urcarii, fix peste o denivelare de vreo 3 metri lungime si 1 metru inaltime. Si atat mi-a trebuit. Instant, mi s-au blocat muschii in niste carcei crunti, de a trebuit sa descalec imediat. Am urlat de durere si am incercat sa indoi piciorul, sa scap de carceii de la muschii femurali. Fratieeeeee, nici nu ma pot aseza, nu pot indoi picioarele, si doare al naibii! Fuuuuuuuuuu....-i sarbatorile pascale ale ma-sii de treaba!!!!!! :) :) Sunt franjuri. Reusesc sa indoi genunchii, mai scap de durere, dar nu ma pot sui inca pe bicla, asa ca bag o promenada prin vie, ce pana mea, e timp destul. :)



Toscana?! Nu,nu. Urlati, Prahova.

                Imi accept conditia de melc anesteziat si fac cativa pasi, nu ma gandesc la nimic, vreau doar sa scap de durere. Usor-usor imi revin, asa ca sar pe bicla. Si atat. Ca nu pot pedala! :) Dar e un pic la vale, asa ca merge, ma mai dezmortesc. Dar vai, ce se vede in fata?! Ati ghicit! Urcare. Aici descalec cu eleganta unui tractorist care paraseste cabina dupa ce a observat ca plugul lui a ramas mult in urma utilajului. :) Asa ca iar ma plimb prin vie. Frate, e bine si asa, macar nu stau pe loc. Urcarea nu e lunga, asa ca sunt iar in tractor,..., aaa, pardon, pe bicla, si dau la vale, cam cu emotii, ca nu stiu traseul, si fara frane, e periculos. 



Sport extrem: coborare fara frane!

                 Si minune! Ajung la asfalt. E la vale, asa ca foaia mare danseaza cu pinionul mic. Ajung si in oras, curba la stanga, linie dreapta, apoi iar curba la dreapta la 90 de grade, cam grea, din cauza prafului de pe asfalt. Asa ca o iau catinel, sa nu patesc ca tovarashul Ditescu care s-a varsat fix aici pentru a testa rezistenta pielii la frecarea cu bitumul stramoshesc. :) 1-0 pentru bitum. Eu am scapat. Si urmeaza o fuga de vreo 200 m pana la linia de start/sosire. Gata 1 tura! Mai puteti?! :) Eu abia am inceput.

Cand sa trec linia de sosire, se aude tare in difuzoare: Shaaaaaai-zeeeeeci-shiiiiii-nouaaaaaaaaa! Miiiiiiiiincaaaaaaa Boooooogdaaaaaaaan!!!!!!!!

Noroiul face bine la incheieturi!(sursa:ExtremeRiders)

                Aoleu, io sunt ala. Lumea zambeste la vederea numarului meu de concurs. Mah, dar ce aveti azi, e un simplu numar, ce naiba?! :) Il gasesc pe tata, ma astepta cu mana goala, aia de la Shimano aveau cort, scaune, banner-e, si cam atat. Ciu-ciu piese! Asa ca tre sa ma descurc cu ce am. Dezamagit, plec in a doua tura.

               Deja traseul e aproape gol, vad un ratacit in fata mea si plec in urmarirea lui. Drumul s-a mai uscat de acum, se poate merge printre baltile cu noroi in plina viteza, fara emotii. Picioarele s-au mai incalzit, nu mai am carcei, merg destul de bine. Dar am o alta problema, ma supara stomacul. O fi de la cola plus banana, o fi de la energizant, habar n-am, dar treaba e ca am gaze de shist pentru baietii de la Chevron de le ajung 100 de ani. Eliberez treptat presiunea, gandul nu imi mai sta la pedalat, ma concentrez acum sa nu ma cac pe mine, Doamne fereste! :) :) Pe urcare, e greu al naibii. Burta huruie, nu-mi da pace. Haide, frate, asta imi lipsea acum! Ce zi de cacat! La propriu! :) Scap de urcare, de presiuni interne, e revolutie in matzele mele, cacatul vrea sa fie shef. :) Merg cat pot eu de bine, drumul e liber, asa ca de ce sa nu profit de o iesire la iarba verde!? Si ma arunc cu incredere dupa niste boscheti, fix intr-o poienita de vis, numai buna de jucat de-a imparatul si tronul lui. Cur-papier am la discretie, imi mai trebuie un rebus/sudoku si e tabloul complet. 10 minute nu ma deranjeaza nimeni, sunt eu si cerul. Freeeeeedoooooooom! Gata, am scapat. Mai usor, mai optimist :) Parca joc intr-o reclama la tampoanele care absorb tot ceaiul albastru din cana si iti aduc zambetul pe fatza constipata (la mine nu mai e cazul) :)

                Asa ca acum zburd, am aripi, vericuleeee! Prind oameni din urma, salut o domnisoara care nu prea isi gasea locul pe bicicleta mica, urc cu incredere si fara carcei, ce sa mai, lumea-i a mea! Si ajung iar la asfalt, iar curbe nashpa, iar „Shaaaaaaiiiii-zeeeeeci-siiii-noua” in difuzoare, il salut pe tata, si incep a treia tura. Picioarele sunt ca 2 caini ascultatori, raspund prompt la comenzi. Si iar urcare.

Tura 2 e gata.

                Si iar cacare. Stomacul hotaraste ca mai are un act de jucat, asa ca ma loveste la temelie. Sa-mi f.. una! Ce pana mea ma fac? Cat vad cu ochii, in fata si in spate, garduri si gospodarii, si, unde nu e gard, „e” maracini! Am pus-o! De data asta, chiar o sa ma cac pe mine. Nici nu termin bine gandul, ca dupa o curba, mi se dezvaluie minunea: o frumusete de baraca de tabla, fara usa, numai buna de instalat veceul comunal inauntru. Ma apropii cu grija, ma gandesc ca poate e locuita de vreun caine mancator de copii nesupravegheati, dar am noroc, e goala. Asa ca imi introduc bicla si fizicul de balerin in proaspatul loc de campare si ma pun pe gandit. Sa tot fi trecut vreo 10 minute de tihna. Si cam tot atatia concurenti prin fata palatului. Dar nu-i bai, la cat de usor sunt acum, o sa zburd pe traseu.

                Asa ca am parasit cuibul ca un pui de cioara plecat la ciordit. Plin de avant muncitoresc, am inceput sa recuperez pozitiile pierdute din pricina unui stomac fudul. Frate, i-am prins pe toti 10, plus altii. Am coborat in viteza, am urcat super bine, date fiind conditiile. Pe ultima bucata de urcare, am intrat in vorba cu vreo 2 concurenti de la tura scurta, si am inceput sa ma plang de crampele musculare avute (de stomac n-am zis nimic, nu mai era o problema). Un pic mai in fata, o tanara si scumpa domnisoara concurenta aude discutia si ma imbie cu ceva pastile cu magneziu si vitamina B. Stiu ca o sa isi faca efectul abia seara, cand ajung acasa, dar tot le iau. Ii multumesc frumos farmacistei si plec mai departe. Scap de pamant, de vie, de zdruncinaturi, si ajung la asfalt. Nimeni in fata, in spate e cineva, departe, dar nu ma las, nu vreau sa ma prinda.

                Si ajung si la final. „Shaiiiiii-zeeeeeeeci-shiiiiii-nouaaaaaaa”! Frate, mc-ul ala are ceva cu mine! Sau cu numarul meu! Nu mai conteaza. Am terminat. 4 ore 11 minute. 54 de km. Doamna draguta care imi inmanase pachetul de concurs ma asteapta acum cu medalia de finisher. Zambeste vinovat cand vede numarul si ma felicita pentru cursa. Titi e cu tata, ma asteapta. Sa facem poze, sa povestim, sa ne bucuram de o zi frumoasa de vara. Baietii nu stiu ce au facut, eu nici atat. Rezultatele vor veni mai tarziu, muuuuult mai tarziu.

                Tata nu isi mai incape in piele de mandru ce e. DE MINE! Da,da, de mine, fiul ratacitor. Nici nu m-a mai interesat rezultatul. Deja imi luasem premiul. Tata e mandru de mine!

               

              In concluzie, Maratonul vinului a fost o cursa super, cu toate problemele intampinate. Nu m-am dat batut, am continuat sa ma lupt cu limitele mele, cu durerile de picioare si de burta, cu caldura, cu urcarile. Si am terminat. Cu zambetul pe fata! Ca am reusit, ca l-am bucurat pe tata, ca nu am cazut, ca nu am facut pana. Ar trebui sa incerce mai multa lume sa mearga la un concurs, acolo te descoperi cu adevarat. Atmosfera aia te transforma, nu mai cunosti pe nimeni, esti singur impotriva tuturor, dar mai ales impotriva ta. Ii multumesc lui Filipescu pt ca mi-a transmis microbul. O sa incerc si eu sa il dau mai departe! Next stop: Surmont MTB Azuga - 7 iulie 2013. Eu sunt deja inscris.

P.S. A doua zi dupa concurs, tata a mers la serviciu si s-a apucat sa povesteasca ce a trait el la Maratonul vinului. 2 colegi de-ai lui, prieteni apropiati de-ai lui Bachus, au sarit de coor in sus: „Pai bine, mai Nelu, tu te duci la un maraton al vinului si nu ne iei si pe noi?!” :) :) :) Nu mai e nevoie sa descriu ce fete au facut cand au auzit ca nu avea nicio legatura cu bautura in afara de nume si faptul ca se alerga pe biciclete prin vii.