Insider. Șobolanul de interior.

     Nu cred așa ceva! Tocmai am văzut pe Facebook o invitație să mă înscriu într-un grup care primește notificări de la billgates.com, un site pe care nu mă obosesc să intru, nu neapărat pentru că aș crede că Bill Gates e în spatele covid-19, că ar câștiga foarte mulți bani și că manipuleză OMS sau că vrea să ne pună cip tuturor, ci pentru că în decursul celor 2 luni de izolare mi-am denumit toate turele de pe Strava folosind cuvântul "Insider", fiind toate pe trainer, în casă, pod sau curte, deci înăuntru. Să nu mai văd așa ceva, vreau să mă fac "outsider", să fiu un evadat fericit.

     Sigur că evadarea mea are loc doar pe bicicletă, fără să socializez, nu opresc decât de nevoie. Nu mai zic cât de bucuros am fost când am ieșit prima oară pe stradă. Ca un copil în dimineața de Crăciun, în fața bradului cu cadouri în jur. Nu era ca și cum nu aș mai fi făcut pauză și în trecut, dar acum revenirea a fost mult mai dorită pentru că era cumva interzisă. E cam adevărată povestea cu fructul oprit. Înainte nu simțeam la fel nevoia de a merge iar afară, pe bicicletă, mă întorceam la biciclit când aveam chef. Acum, am așteptat să se deschidă poarta închisorii, am ieșit cu bilet de voie la purtător, ca să nu ne trezim cu vreo amendă aiurea. Ireală senzația trăită, libertate deplină la purtător, aripi de barză și picioare de broască dopată. Zici că eram un câine scăpat din lanț, mai aveam să latru și să fac pipi la toți copacii! 

     Două luni am pedalat pe trainer și am transpirat și mama sudorilor, dar au trecut. Și îmi pare că au trecut cu folos, parcă sunt mai puternic. Sau poate doar mai prost, crezând că sunt mai puternic! Nici nu contează, important e că mă dau din nou pe stradă și îmi fac damblaua la fel de pornit. Poate avem noroc să dispară covid și mergem și la curse, că doar de aia mă antrenez. Asta și strava, desigur. Mai ales că acum avem și grup pe strava, Târgoveții, așa ne zice, dar intră toată lumea dușmană din județ. Că suntem câțiva și ne e mai ușor să ne urmărim activitățile pe strava. Invidia va fi acum mai locală, dar mai directă, așa că o să ne distrăm! 

     Știu că mai avem de așteptat, încă ne plimbăm singuri, ne evităm, vorbim pe facebook și la telefon, dar și când s-or ridica restricțiile, să vezi atunci ciclism în grup, întâlniri și poze, păduri si dealuri! Hai cu evadarea! 

Nenea Billica

Normalitatea altora

     Azi am chef de scris. Sau, mă rog, aveam de dimineață. Acum, pe seară, nu prea mai vine ideea și cerneala curge cu pauze. Deh, dacă mi-a plăcut să stau afară cu telefericul în sus, să mă bucur de primăvara asta caldă și uscată, acum nici cleștele nu mă mai poate ajuta să scot ceva din cenușiu. Să le ia naiba de cuvinte, le arunc pe foaie, amestec laptop-ul cu un ciocan de cauciuc și îl intorc pe o parte, vedem ce izvorăște! 

     Am trăit în ultimele zile niște experiențe care pentru mulți alții ar fi normale. De exemplu, am vândut o bicicletă, prima mea bicicletă, tocmai la Timișoara. Am vorbit cu omul, i-am trimis o poză cu documentul de livrare iar el mi-a pus banii în cont. Fără comisioane la curier, fără poze cu buletinul sau banii de transport în avans în contul meu. Doi oameni care încheie o afacere și își respectă partea. Așa văd eu normalitatea, de aia îmi place mie la Gentleman's Race, fiecare își respectă onoarea și adversarii, nu e nimeni păcălit. Problema mea e că eu așa am făcut tranzacții până acum, am cumpărat și am vândut chestii fără să am parte de țepe, păcăleli și abureli. Și mă tot mir când se întamplă așa. Așa da normalitate! Dar lumea mă avertizează că o să vină ea și ziua în care o să mi-o iau! Eu sper doar să fie suma mică! 😀😀😀😀 

     Pe afară lumea începe să traiască așa, cu gratii la minte, și iese cu hartia semnată la cur și nu face trei pași pe lângă traseu că ne dă garda amenzi nelegale. Joac-o p-asta! Păi bine, dom'le, noi am stat în casă de teama unor repercusiuni iluzorii!? OK, eu am stat de teamă de boală, nicidecum de amenzile alea record în lume, dar oricum, am fost fentați frumos. Ce mai contează legea și Constituția când trebuie să ne luptăm cu covidu' lu' chinezu'!? Asta-i alta discuție, nu am chef de contre, dar ideea e că am început să ne obișnuim și cu acest trai pe trainer, cu bicicleta pe loc, cu pedalatul la bec, noroc că am curte și mă bronzez natural și mă aerisesc la căpocul obosit de gânduri și necurat! Nu vreau să devină normalitatea mea, a noastră, dar cum aș putea să mă lupt să nu ajung așa!? Vedem după 15...

     Apoi, la tv au început cursele on-line, cu băieți și fete PRO, care se întrec pe trasee virtuale și jură pe roșu că sunt curați și nu trișează cu vreun mega-ventilator care să le sufle în pânze din spate! E interesant, destul, dar nu cât să mă țină în fața ecranului. Mă plictisesc desenele animate și numerele legate de watt-i și telemetrie fără spectacolul de pe marginea drumului, pus la dispoziție de natură sau creionat de niște nebuni suporteri ai bicicletei. Nu are farmec, e ca și cum ai mirosi o floare cu masca de gaze pe față. Nu mai zic că Alex Ciocan și alți comentatori depun o muncă mai intensă pentru a ține atenția trează. Iartă-mă, Ciocane, dar nu m-ai convins, m-am dus în curte să mă uit la cer și vișine verzi. Încă nu pot să accept aceste curse, nici eu nu alerg așa, nu mă întrec cu alții pe calculator. Încă...

     Mă duc la cumpărături cu masca pe față, cu hârtia pe spate, toate actele în regulă, mă duc unde zic că mă duc. O viață cam teleghidată, fără scânteie, fără ocolișuri, fără vânt de față pe bicicletă, fără oameni în jur. Doar posibili purtători de viruși. Toți. Ce ne-am tampit! Poate după 15 începem să ne vedem cu alți ochi, cu alte ocazii, cu alte destinații. Că prea am anulat toate vacanțele ca să ne concentrăm în case și în minte. Și am rămas și fără nebunia noastră netratabilă dar plină de tratament! Hai cu bicicleta, vărule! 😀 😀 Sau cu orice, numai să ne întrecem!

Eliberarea fizică din închisoarea mentală

     Nu credeam vreodată că e posibil așa ceva, dar am reușit "performanța" de a ne închide mintea într-o cușcă construită de îngustimea minții onoratei conduceri a acestei lumi. Am început să ne agățăm de o posibilă viitoare permisie pentru plimbare de parcă am câștigat deja la loto. Ne-am încătușat mintea cu propriul acord, ne-am lăsat gândurile pe mâna unui vrăjitor cu poțiuni mai slabe decât vrăjile mamei Omida. Ne încărcăm viața cu gândul că într-o zi o să ieșim afară și acceptăm tacit pușcăria cu porți deschise din prezent. Am ajuns mai rău ca animalele de la zoo, dependente de o mână de mâncare, nu mai scoatem gheara prin gard și nu ne mai interesează ce e afară. 

      Din păcate, nu numai fizic stăm în casă, ci și mental. Gândurile ricoșează din pereții casei ca ecoul vocii într-o peșteră luminată de o bleagă lumânare. Întunericul cuprinde până și ultima sclipire, ne amăgim că suntem sănătoși si o trecem la plusuri. Dar nu reușim să deslușim tainele zilelor pe care le trăim. Dăm pe repede înainte zilele astea anoste, în care băgăm bicicletă pe trainer sau ne învârtim prin cartier, alergăm în curte și ne bucurăm că pe balcon e soare. Muică, ce sclavi am ajuns! Departe de mine gândul de a poza într-un mare eliberator, fiecare își poartă crucea și are mânerul ușii la îndemână. La fel și cheia de la lacătul pus gândirii noastre de teama indusă și nesiguranța lui mâine. Atunci de ce e atât de greu să gândim dincolo de gard, dincolo de geamuri? Știu că nu o să primesc un răspuns clar, avem atâtea gânduri, avem atâtea scuze.

      Eu, de exemplu, nu am ieșit cu bicicleta pe afară pentru că mi-e teamă că dau de vreun creier puternic, îmbrăcat în polițist și îmi iau o amendă doar așa, că am casca albă și nu neagră. Sau că am bifat ceva greșit pe declarația care a devenit biletul nostru spre curtea pușcăriei, la aer. Mergem de parcă am furat ceva, ne uităm peste umăr dacă nu avem masca la gură și doar în buzunar, verificăm datele de pe declarație de parcă aplicăm pentru viza de State. Ne tremură chiloții chiar de e cald și nu mai bate vântul în buzunare. Cineva zicea că lumea se va schimba ireversibil. Dar poate reușim cumva să facem schimbarea în bine, sau măcar să o facem în beneficiul nostru, să nu ne facă rău.

      Nu mă interesează de noua ordine mondială, cine caștigă și cine pierde din acest război al lumilor și al intereselor. Vreau doar să ieșim întregi la minte din labirintul construit în jurul nostru, dar mai ales în jurul gândurilor noastre. Așa că îmi fac planuri cu prima ieșire pe bicicletă, în afara curții/casei, la asfalt și mașini. Oare o să mă sperie tirurile, câinii? O să fim mulți pe biciclete? Scuipăm în sân și ne ciupim, ca să fim siguri că nu visăm?! Oare frica de căzături în pluton (chiar și de maximum 3 persoane) va fi înlocuită de teama de un strănutat!? Ciudată vreme vine! Hai să nu ne facem așteptările ciudate. Să fim normali în măsura în care normal va fi cel care se adaptează mai repede la noile reguli sociale și condiții de viață. Să-mi bag picioarele, și era așa de bine cum eram! O luăm de la capăt, spre nu-știm-unde, până nu-știm-cand. 

      Sigur că există o parte pozitivă și în povestea asta, așa cum există în orice în viața asta și după. Poate acum mersul cu bicicleta va înlocui mersul cu transportul în comun sau chiar mașina personală, lumea va privi cele două roți cu alți ochi de pisică și nu va mai strâmba din nas când o bandă e luată de la mașini și înmânată ca un premiu demult meritat bicicliștilor. Avem ocazia să ne trezim mai deștepți și mai pregătiți pentru provocările urbane. Chiar, tu ce ai facut cu timpul pe care l-ai avut în plus? Da, da, timpul câștigat ca urmare a anulării plecărilor de tot felul. L-ai folosit cu "folos"?! Eu am petrecut și mai mult timp cu familia. Parcă Dumnezeu mi-a ascultat dorința. Și mi-a dat să mă satur! 😀😀😀😀😀😀 

     Așa că, dragii mei, abia aștept 15 mai să mă dau pe șoselele patriei, cu unul sau doi colegi de drum. Menage a trois să fie, cu schimb de trenă! 

Vrum-vruuuum!!!!