Nu credeam vreodată că e posibil așa ceva, dar am reușit "performanța" de a ne închide mintea într-o cușcă construită de îngustimea minții onoratei conduceri a acestei lumi. Am început să ne agățăm de o posibilă viitoare permisie pentru plimbare de parcă am câștigat deja la loto. Ne-am încătușat mintea cu propriul acord, ne-am lăsat gândurile pe mâna unui vrăjitor cu poțiuni mai slabe decât vrăjile mamei Omida. Ne încărcăm viața cu gândul că într-o zi o să ieșim afară și acceptăm tacit pușcăria cu porți deschise din prezent. Am ajuns mai rău ca animalele de la zoo, dependente de o mână de mâncare, nu mai scoatem gheara prin gard și nu ne mai interesează ce e afară.
Din păcate, nu numai fizic stăm în casă, ci și mental. Gândurile ricoșează din pereții casei ca ecoul vocii într-o peșteră luminată de o bleagă lumânare. Întunericul cuprinde până și ultima sclipire, ne amăgim că suntem sănătoși si o trecem la plusuri. Dar nu reușim să deslușim tainele zilelor pe care le trăim. Dăm pe repede înainte zilele astea anoste, în care băgăm bicicletă pe trainer sau ne învârtim prin cartier, alergăm în curte și ne bucurăm că pe balcon e soare. Muică, ce sclavi am ajuns! Departe de mine gândul de a poza într-un mare eliberator, fiecare își poartă crucea și are mânerul ușii la îndemână. La fel și cheia de la lacătul pus gândirii noastre de teama indusă și nesiguranța lui mâine. Atunci de ce e atât de greu să gândim dincolo de gard, dincolo de geamuri? Știu că nu o să primesc un răspuns clar, avem atâtea gânduri, avem atâtea scuze.
Eu, de exemplu, nu am ieșit cu bicicleta pe afară pentru că mi-e teamă că dau de vreun creier puternic, îmbrăcat în polițist și îmi iau o amendă doar așa, că am casca albă și nu neagră. Sau că am bifat ceva greșit pe declarația care a devenit biletul nostru spre curtea pușcăriei, la aer. Mergem de parcă am furat ceva, ne uităm peste umăr dacă nu avem masca la gură și doar în buzunar, verificăm datele de pe declarație de parcă aplicăm pentru viza de State. Ne tremură chiloții chiar de e cald și nu mai bate vântul în buzunare. Cineva zicea că lumea se va schimba ireversibil. Dar poate reușim cumva să facem schimbarea în bine, sau măcar să o facem în beneficiul nostru, să nu ne facă rău.
Nu mă interesează de noua ordine mondială, cine caștigă și cine pierde din acest război al lumilor și al intereselor. Vreau doar să ieșim întregi la minte din labirintul construit în jurul nostru, dar mai ales în jurul gândurilor noastre. Așa că îmi fac planuri cu prima ieșire pe bicicletă, în afara curții/casei, la asfalt și mașini. Oare o să mă sperie tirurile, câinii? O să fim mulți pe biciclete? Scuipăm în sân și ne ciupim, ca să fim siguri că nu visăm?! Oare frica de căzături în pluton (chiar și de maximum 3 persoane) va fi înlocuită de teama de un strănutat!? Ciudată vreme vine! Hai să nu ne facem așteptările ciudate. Să fim normali în măsura în care normal va fi cel care se adaptează mai repede la noile reguli sociale și condiții de viață. Să-mi bag picioarele, și era așa de bine cum eram! O luăm de la capăt, spre nu-știm-unde, până nu-știm-cand.
Sigur că există o parte pozitivă și în povestea asta, așa cum există în orice în viața asta și după. Poate acum mersul cu bicicleta va înlocui mersul cu transportul în comun sau chiar mașina personală, lumea va privi cele două roți cu alți ochi de pisică și nu va mai strâmba din nas când o bandă e luată de la mașini și înmânată ca un premiu demult meritat bicicliștilor. Avem ocazia să ne trezim mai deștepți și mai pregătiți pentru provocările urbane. Chiar, tu ce ai facut cu timpul pe care l-ai avut în plus? Da, da, timpul câștigat ca urmare a anulării plecărilor de tot felul. L-ai folosit cu "folos"?! Eu am petrecut și mai mult timp cu familia. Parcă Dumnezeu mi-a ascultat dorința. Și mi-a dat să mă satur! 😀😀😀😀😀😀
Așa că, dragii mei, abia aștept 15 mai să mă dau pe șoselele patriei, cu unul sau doi colegi de drum. Menage a trois să fie, cu schimb de trenă!
 |
| Vrum-vruuuum!!!! |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu