Hai că încep un foileton de o să mă țină minte și "Tânăr și neliniștit". Am zis să mă arunc asupra unor subiecte pe care le pot copia frumos de pe net. Mă prefac că știu despre ce e vorba, sunt scrise mai așezat, nu seamănă cu stilul meu zăbăuc. Dar mai bag și eu de la mine câteva cuvinte, să miroasă a original pe la colțurile paginii. Măcar atât. Am trecut pe la Colnago mai devreme, acum mergem la o altă bicicletă pe care am avut-o, Specialized, și am zis să învăț și despre istoria ei câte ceva, să nu mor ignorant. Adică prost. Povestea mărcii americane se înscrie în visul american, cu urcușuri si coborâșuri, profit și faliment, probleme și reușite.
Compania, Specialized Bicycle Components, Inc., a fost înființată în 1974 de Mike Sinyard, un ciclist pasionat, în Morgan Hill, California. El îsi vânduse VW Bus pe 1,500 USD ca să finanțeze o tură ciclistă prin Europa unde a cumpărat niște pipe si ghidoane de la Cinelli, pe care le-a adus în SUA. El a început să importe componente de biciclete italienești pe care le găseai cu greu pe piața americană. Compania lui a început să producă pentru prima dată componente în 1976, un cauciuc de bicicletă pentru touring. În 1981 începe să producă primele sale biciclete, 2 modele: un sport-touring, Sequoia, și o bicicletă de sosea, Allez. Tot în 1981 Specialized a început să producă primul mtb de serie mare, Stumpjumper, un nume cunoscut și în zilele noastre, încă fiind produs și vândut cu mare succes. Designul era semnat de Tim Neenan pentru toate cele 3 biciclete, dar se bazau pe un desen original al lui Tom Ritchey, faimos producător de cadre.
La începutul anilor '90, Specialized a introdus în producție un nou model, sub marca proprie, separată, Globe. Un model de oraș, care însă nu a avut succesul scontat și producția sa a fost întreruptă, Specialized luând hotărârea de a produce biciclete pentru oraș sub numele propriu. La fel, în 1995, a fost lansată marca de biciclete Full Force, un model ieftin de mtb care să se vânda în hypermaketuri și magazine de articole sportive, o decizie taxată imediat de magazinele de biciclete care vindeau Specialized și aveau acum o concurență neloială din partea companiei. În 1996 Mike Sinyard a trimis o scrisoare cu regretele și scuzele sale către toți dealer-ii, dar răul era deja făcut, Specialized pierzând 30% din vânzările din magazinele partenere, și, conform spuselor lui Sinyard, compania a fost la câteva sute de dolari distanță de declararea falimentului.
În 2001, Merida Bikes, un brand taiwanez de biciclete, a cumpărat 49% din acțiunile companiei pentru 30 milioane USD, dar Mike Sinyard a rămas acționar majoritar și președintele comitetului director. În prezent, Specialized e unul din cei mai mari producători de biciclete din SUA, alături de Trek și Giant.
Nu am atins subiectul biciclete de șosea, încă, dar încep acum. Prima mea cursieră a fost o Merida de aluminiu, mărime 58, eu "port" 54 la șosea, deci cam mare. Mă lungeam pe ea ca pe canapea, mă dureau toate cele, dar băgam și ture de peste 200 de km. Deci nu era atât de nașpa! Și văzusem eu la un prieten drag un Specialized Roubaix, o cursieră de carbon cu ceva inserții ciudate în furci care să amortizeze din șocurile produse de denivelările drumului. Gata, d-aia vreau și eu! Și când am ajuns la salonul bicicletei, la standul Specialized, un băiat priceput mi-a îndreptat atenția spre Tarmac, o cursieră mai rigidă, tare, reactivă, făcută pentru viteză. Hmmm, Dițescule, păi te las cu Roubaix-ul tău și îmi iau Tarmac, frate! Nu am avut bani pentru una nouă, luăm sh. Merge. Am făcut rost de bani, de la bancă, desigur, și mi-am cumpărat cea mai tare cursieră! Parol! Tarmac SL3, așa se numește, roșu cu negru (Milanista i-am zis cu drag), cadru carbon de 54', roți Fulcrum Racing 3, echipare 2x10 Ultegra. Bineeeeeeeeeee! Acum să ne dăm! Și m-am dat vreo patruj' de mii de km. Din nou, parol. L-am folosit cu drag și spor, pe toate suprafețele, în toate imprejurările, pe toate tipurile de vreme, mi-a implinit dorința de a mă simti ciclist. Acum a apărut varianta cu frâne pe disc și schimbătoare electronice wireless. O bijuterie. La pret de diamant rar, 11,000 USD. O bagatelă!
Sigur că vei spune că nu au pe ce să ceară atât de mulți bani, dar e tehnologia, sunt materialele, e echiparea, roțile. Toate costă bani. Și marketingul. Dar nu e doar atât. Știu că sunt multe echipe în World Tour care merg pe Tarmac în toate marile tururi cicliste, și contează să vezi așa ceva. Plus că sunt atâția câștigători de curse și tururi care au mers pe Tarmac, prea mulți ca să îi enumăr acum. Dar e mai mult de atât, eu chiar am avut și stiu despre ce e vorba, nu e doar marketing. E știința de a crea o bicicletă versatilă pentru orice și oricine, începător sau profesionist. De fapt, pentru aproape orice, că eu nu aș cumpăra-o pentru a merge la muncă, mi-aș bate joc de potențialul său. Sigură, rapidă, compactă, frumoasă. Pierde unele puncte la rezistența cadrului, dar nu poți obține o greutate redusă altfel, așa că e un compromis acceptabil! Hai cu loto! Păsărelelor, găinaț, vă rog!😃😃😃😃
