Sa moara Sultanu'!

26.09.2012

                Auzisem si citisem ca e un loc unde puterile unui ciclist obisnuit pot fi rapid invinse de o banala rampa. Cine nu stie ce inseamna sa urce un deal pe bicicleta si are parte de senzatii tari doar cand se opreste liftul brusc la etajul dorit, tre’ sa afle de la inceput ca e destul de greu. Si cand dealul respectiv e urcat pe un drum care are instalat la inceput un simplu semn de circulatie pe care scrie 30% (adica, pe 1 km lungime urci 300 metri altitudine), lucrurile se complica “un pic”. E vorba de un drum judetean care leaga localitatile Sultanu (Dambovita) si Provita (Prahova), iar dealul se numeste Sultanu.

                Se facea ca intr-o zi de toamna calda, dupa ce am citit de isprava unui coleg ciclist care urcase rampa si postase si un clip pentru a dovedi asta, am zis ca merita sa incerc si eu. Ma gandeam ca am urcat deja cateva dealuri si ca am un pic de experienta (vreo 2 luni jumate), J asa ca am pornit la drum.

                Din Targoviste sunt circa 90 km dus-intors, asa ca ar fi trebuit sa plec devreme. Devreme pe naiba, pana m-am coit eu prin gospodarie, abia am plecat pe la 14.00. Si, la vasta mea experienta, stiam ca o sa fie destul de greu sa ma intorc pana vine intunericul. Mancasem bine, ma imbracasem potrivit, eram gata de marea provocare.

Ruta Targoviste - Sultanu

                Ruta era prin Moreni - Valea Lunga – Sultanu – Provita si retur. La momentul respectiv nu prea stiam lumea ciclista din Targoviste, asa ca am plecat singur. Vremea era ok, destul de calda, dar era deja amiaza, asa ca urma sa se raceasca. Am tras cat am putut de tare, fara insa a forta pana la Valea Lunga unde m-am intalnit cu 4 ciclisti, din Campina, plecati la plimbare, dar venisera pe alta ruta iar acum erau deja pe drumul de intoarcere spre casa, dar pe la Sultanu.

Mad Max Dobrinoiu & Mad Mancuso

                Am facut repede cunostinta, am schimbat intr-o treapta inferioara si nu am mai fortat, nu ma mai interesa atat de mult timpul. A inceput fiecare sa vorbeasca, dar m-am imprietenit doar cu Max Dobrinoiu, un pushti de-o seama cu mine, poate “un pic” mai in varsta.J Era impreuna cu baiatul lui pe care il initiase deja in tainele mtb-ului. Am tot vorbit de toti si toate, am admirat peisajul, care in zona respectiva nu e stricat de defrisari masive sau case cu sute de camere. Padurea incepuse sa isi schimbe culoarea, toamna isi intrase in drepturi. Pe drum, baietii mi-au marturisit ca ei nu au reusit sa faca urcarea pe bicla, asa ca incepusem sa am indoieli, dar nu indeajuns incat sa ma dea inapoi. Eram prea pornit sa inving Sultanu’! J



Mont Ventoux dambovitean

                Si ajungem si la locul cu pricina. Un simplu deal, un drum care se desface intr-o intersectie in mijlocul naturii. Un fir mergea inainte, pe pamant, dar mai accesibil, fiind o ruta ocolitoare mai putin solicitanta. Si in stanga, drumul spre Infern, care e asfaltat de curand (dar nu e si pavat cu bune intentii) J Indicatorul cu 30% era la locul lui la acea data, a fost furat la putin timp dupa calatoria mea. Asa ca ma bucur ca sunt printre putinii care au poza cu el! J Ne oprim sa facem o poza, doua, baietii isi dau coate in legatura cu proaspatul cunoscut care le pare cam inconstient cand spune ca vrea sa urce pana sus. Hehe, radeti voi, dar sa vedem cine rade la urma!

                Ne uram toate cele bune, desi eu dupa urcare coboram prin acelasi loc si ne mai vedeam o data. Ei au zis ca vor urca la pas, pe langa bicle, nu au de ce sa isi rupa genunchii.

                Poate ca atitudinea lor rezervata, chiar pesimista, m-a inrait un pic. Am zis ca nu am cum sa nu urc pana sus, desi nu sufar de importanta si ma doare-n paishpe de ceea ce crede lumea despre mine si mai ales despre ispravile mele mai putin reusite pe 2 roti.

                Si am pornit. Urcarea incepe direct, fara preludiu, nu ai timp prea mult sa iti admiri fizicul de fotomodel din umbra care urca alaturi de tine in lumina soarelui. Foaia mica e deja in forja iar pinionul mare pare ca a ramas stirb, parca i-ar mai trebui ceva dinti in plus. Baietii fac glume jos, in spate, ca mai bine o iau pietonal, dar nu ii iau in seama. Urcarea e scurta, de circa 1 km, si pe hartie nu pare de neinvins. Hehe, ce usor e sa scrii despre ea, dar e atat de nashpa, incat tot corpul vrea sa o ia inapoi, la vale. Dupa prima suta de metri sunt fierbinte, dar sa nu ma sunati, nu am cum sa vorbesc. J Viteza e mica, atat de mica incat as putea lejer sa fiu intrecut de un melc dopat. Dar nu-i bai, atat timp cat se invart rotile, e bine. In stanga drumului, pana si pamantul, cu tot cu asflat, a luat-o la vale, pacalit de forta seducatoare a gravitatiei. Dar eu sunt contra fizicii astazi, sa moara Newton cu marul lui cu tot! J J J Desi merg incet, nu am timp sa ma bucur de peisaj, de culori, de nimic. Plamanii ard in flacari impreuna cu Anna Lescko, gura e prea mica pentru cat aer am eu nevoie, picioarele se misca pe ritmuri de salsa-passodoble-chacha, spatele ma doare de la efort, ochii sunt undeva in fata nasului, pare ca vor sa ajunga primii. Desfac cureaua castii, desfac fermoare, fac striptease fara muzica sau bani, beau si ceva apa, doar-doar mai scad temperatura care ma topeste. Metrii de asflat negru se scurg incet pe sub rotile tancului, darele albe de pe marginea drumului trec incet la vale, iar eu urc in continuare. Incredibil, dar nu am murit. Inca. J

                Trece partea mai usoara a traseului (desi e impropriu spus “usoara”, mai degraba ar merge “mai putin dificila”). Nu sunt nici la jumate si am gand de suicid, vreau sa renunt. Dar nu am cum, sus ma asteapta izbavirea. J Si incepe chinul! Aaaa, pardon. Incepe calvarul, chinul era in toi. Pare ca ma urc pe pereti, asa de abrupt e drumul. Iti trebuie o minte de otel ca sa inaintezi, nu doar picioarele conteaza. Creierul abia reuseste sa transmita ordinele corecte catre picioare, o ameteala ciudata se instaleaza sub casca. Ma dor tamplele, timpanele sunt 2 tobe turbate, inima danseaza pe house/rave, sare din piept, parca e tampita. Si pedalele se tot invart, altitudinea creste incet, dar constant. Privirea nu se ridica de pe roata fata, parca mi-e frica sa privesc la ceea ce e mai in fata de 2 metri de mine. Mintea transmite semnale ciudate, distanta se injumatateste, dar parca nu ma pot bucura, stiu ca mai am de luptat. Peretele se surpa sub pedalele transformate in ciocane pneumatice care bat ritmic, fara pauza. Orice ezitare mentala te arunca intr-un abis de unde nu poti iesi invingator. Nu am loc de ganduri, viteza e prea mica pentru a putea scapa de ele. Lupt cu mine, lupt cu oboseala, genunchii ma dor de mor, dar continui. La un moment dat, rampa nu ma lasa sa urc drept, asa ca aplic tactica colegului care razbatuse si pe film: dansul sarpelui (sau in limbaj popular mersul ca pishatul boului). J J J Merg din gard in gard, stanga-dreapta, stanga-dreapta, nu conteaza ca dublez distanta, macar nu ma opresc si urc usor-usor. Cale de cateva zeci de metri nu ma pot opri din zig-zag, dar nu am incotro, pana nu se inmoaie rampa. Aici e partea cea mai dificila, am aruncat un ochi spre varf si l-am vazut pe Domnu’, e curios daca oaia lui ratacita va gasi calea spre lumina. J Si pedalez, frate, ca un apucat. Nu stiu daca mai am picioare, nu le mai simt. Bicla inainteaza cu mine in sa. Rampa se indulceste un pic si reusesc sa merg drept, inaintez mai repede. Varful e din ce in ce mai aproape. Eu sunt pe val, nu stiu de ce, dar ranjesc cu toate fasolele intr-un zambet tamp cascat de la o ureche la alta. “Esteeeeeeeeeeeeeee, baaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa Mancusooooooooooo, baga-mi-ash picioarele-n ea de rampa! Esteeeeeeeeeeeeeeee!” Au fost si alte cuvinte si ganduri, dar le tin pentru mine. Nu imi venea sa cred ca sunt sus. Aici, intr-un foisor, desfac o ciocolata si ma felicit pentru realizare. E ireal! Parca am urcat pe acoperisul lumii, asa ma simt. Ma hidratez, iau o bluza pe mine si pornesc spre Targoviste, nu am timp prea mult de sarbatorit, e tarziu si o sa ma prinda intunericul. Genunchiul drept e franjuri, incep sa resimt efortul. Frate, o sa am de tras pana acasa! Dar nu-i bai, am aripile lui Pegas in suflet si o sa zbor. Probabil un joint ar fi fost mai potrivit pentru zbor! J J

Cuso. Man Cuso. :)

                Pe coborare m-am intalnit cu pricinoshii de la Campina, ca sa le fac in ciuda J J Am vorbit cateva minute, s-au bucurat (cam cu juma’ de gura) ca am ajuns pana sus, ne-am urat binete si ne-am luat ramas bun.

                Drumul pana acasa a fost banal, am tras de mine ca de un caine, cu dureri groaznice la genuchi si spate. Deh, efortul si frigul isi spuneau cuvantul. Intunericul nu a mai avut rabdare sa ma astepte acasa si m-a intampinat pe drum, pe la Gura Ocnitei. Doar cu vesta reflectorizanta, am bananait prin bezna rece de septembrie pana acasa. La 8.10 am intrat pe usa impreuna cu calul meu de nadejde. Nu ma mai interesa nimic, eram fericit. Sultanul fusese invins de valahul Mancuso. J

Antrenament cu polonezi

Sambata, 21.09.2013, o zi frumoasa care anunta o cursa pe cinste s-a transformat intr-o lunga plimbare batraneasca. Plecat-am 5 din oras, cu norii de ploaie deasupra, spre Valea Voievozilor, pe directia Teis, Sotanga,..., Pucioasa, ..., Moreni, Razvad, Targoviste:  Monsieur Cristian Andronache, lupul tanar Petrache Alexandru, bebelushul atomic Andrei Prodan , prietenul nostru Melcu’, si , desigur, ati ghicit, I.P.S. Mancuso. J

Dupa o incalzire temeinica, dupa vreo 8-10 km de rulaj rapid, au inceput atacurile. Prodan a dat tonul, a crescut viteza si l-am pierdut pe Melcu'. Noi am reusit sa il urmam , eu cu ceva eforturi. Apoi a trecut fratele Petrache la trena, fara prea multa determinare insa. Prodan vine din nou lansat, noi il urmam, dar pe rampa urmatoare, i se taie gladiolele si urca greu, ajutat de tataia Andronache. Eu si Petrache eram mai in fata, ne-am gandit sa fugim, dar am zis ca ne pedepseste tartorul, si i-am asteptat. Dupa care a inceput Andronache sa ne toace marunt, cu atacuri, la care raspundeam dupa puteri. A atacat si Petrache, apoi iar Prodan, dar nu a reusit nicio evadare.

                Si am ajuns la Pucioasa. Aici vantul puternic din fata ne-a calmat un pic, ne-am odihnit si ne-am pregatit de urcari. Din pacate, insa, la prima urcare, o picatura de ploaie cazuta din greseala pe blana pisicii de Andronache il obliga sa se intoarca la Tgv insotit de licheaua de Prodan. Am inteles ulterior ca au fost fugariti de ploaie si au depasit viteza legala in localitate (au o scuza, era vant din spate)

                Eu si inegalabilul Petrache am hotarat sa continuam traseul pre-stabilit, asa ca am dat inainte. Picura destul de usor, am reusit sa facem urcarile pana la Varfuri, unde ploaia ne-a obligat sa facem pauza intr-o statie de autobuz, unde am stat 10-15 min. A trecut ploaia, au venit frigul si foamea. Printre picaturi am fugit cale de aprox. 50 m pana la primul magazin unde am reusit sa devoram ceva rulade cu cioco si sucuri naturale (gen coca-cola). Norii nu mai treceau, soarele refuza sa se uite si la noi sau macar la asfalt sa il zvante, asa ca am stat la barfa sub un balcon. La un moment dat, apar 2 ciclisti dinspre Moreni. Sa ii intrebam daca ploua de unde vin ei. "Ploua la Moreni?" Raspuns sec: "Nie rozumiem, co mówisz, nie mówimy rumuńskiej!" Ati inteles, da?! Hopaaa, latini get-beget din Polonia. J J

                O dam in engleza, oamenii au iesit la o tura pe 6 septembrie, prin Ucraina, Maramures, Transilvania, Transfagarasan, Bucuresti, Ploiesti, aglomerarea urbana Moreni si metropola Ulmetu. Se duceau spre Sinaia si evitau DN1, de aia bananaiau pe la Varfuri. Noi cu chef de vorba, ii retinem cam mult. Ne-au povestit din aventurile lor pe doua roti, printre care o luna de plimbare prin Georgia, in muntii Caucaz. Wow! Deja se facuse tarziu, frig, asa ca am facut schimb de amabilitati, adrese, si am purces fiecare cu si in treaba lui.

                Eu si Petrache, 2 crai viteji de la Rasarit, nu aveam cum naiba sa ne intoarcem la Tgv tot prin Pucioasa, shedea rushine, asa ca am dat inainte, spre Moreni. Eram hotarati sa doboram ceva recorduri pe Strava si de aia cred ca am luat-o pe acolo. J Un frig naprasnic ne-a intampinat cu bratele deschise imediat ce am parasit localul de lux ce servise drept Ambasada. Nici nu puteam vorbi, cuvintele ieseau involuntar, fara un control cerebral: "Ce-ab-ab-ab-pu-ab-ab-ab-la-ab-ab-ab-mea-ab-ab-ab-fa-ab-ab-ab-cem-ab-ab-ab?" (ab-ab e de la tremurat) J J Tare nu puteam merge pentru a ne incalzi pentru ca asfaltul era ud si ne stropeam, si, din pacate, genunchiul drept al lui Petrache s-a dat lovit si nu a mai raspuns la comenzi. Asa ca nu am mai doborat niciun record, bine ca a oprit Strava, ca ne faceam de bacanie.

                 Si a urmat o plimbare relaxata cu ceva emotii date de intuneric si ceva degete inghetate, pana la Tgv. Nu mai zic ca pe drum am asistat la o adevarata drama: tortura la care a fost supus colegul de evadare de catre posibilele urmari ale ruladei cu cioco. Intrebare Shakesperiana: oi da jos sau nu oi da jos rulada pana la Tgv?! J J J L-am depozitat frumos pe Petrache la poarta dumisale, iar eu am mai inghetat un pic pana acasa. Si cu astea spuse/scrise, lectia s-a terminat! Buna. Ziua.

Race report - Prima cursa - Cozia MTB




Cozia MTB - Traseu lung

Prima cursa 19.05.2013

Cand mi-am luat bicla, primul gand a fost acela de a participa la concursuri. Nu sa slabesc, nu sa fac miscare, sa fiu sanatos sau sa vizitez locuri noi si sa imi fac noi cunostinte. Curse, fratica, de mtb, pe munte, deal sau campie. Asta am avut in cap de cand m-am imbolnavit de microbul asta atat de frumos – bicla.

E un cuvant simplu, care descrie o bucata de aluminiu sudata in nu-stiu-ce mod, plimbata pe 2 roti nu mereu centrate cu ajutorul impulsurilor emise de scarabele unui oarecare ciclist. La asta, daca mai adaugi o turma de indivizi hulpavi, pusi pe atinsul gloriei eterne prin pedalarea pana la epuizare, ceva orgolii amestecate cu inconstienta puerila si un coclau prevazut cu semne pentru ghidare, obtii ceea ce s-ar numi, in mare, cursa ciclista.

Eee, cam asa ceva il astepta pe fratili vostru Mancuso, la asta visa. Prin primavara, cred aprilie, ma intalnesc cu un (pe atunci) oarecare Cristian Andronache, un ciclist fara pereche de pe meleaguri targovistene. Ma scoate la o plimbare batraneasca, cu 20 la ora, zice el. Mama, mama, floare la ureche!zic eu. Dar,dupa 40 km fara oprire, eram leshinat ca Basescu intr-o statie de imbuteliere apa minerala. Rupt si plin de febra musculara, mi-am reanalizat atitudinea fata de concursuri, mi-am dat seama ca nu e asa de simplu ca la plimbarile mele, oricat de lungi.

Si m-am apucat de antrenamente, asa cum am crezut eu de cuviinta, 44 km, cat puteam eu de tare, o data la 2 zile, daca imi permitea timpul. Telul meu era sa ating o viteza medie de peste 30 la ora, tel usor de atins cu single-speed, mai greu insa cu mtb-ul.

Ma hotarasem deja la care concursuri sa ma inscriu, imi propusesem sa ajung la macar 5 curse in 2013. Primele 2 la care am hotarat sa ma inscriu au fost Urlati (Ph) pe 09.06.2013 si Azuga (Ph) pe 07.07.2013, doua curse care imi pareau la indemana, ca grad de dificultate,distanta de parcurs pe bicla dar si distanta de mers cu masina, ca deh, benzina e pe bani. Si m-am inscris, am platit si taxele de participare. Gata, eram aranjat. Asta era pe la inceputul lui mai, primele 2 saptamani. In perioada asta, bicla mea dadea semne de oboseala, franele erau cam praf, asa ca am apelat la meshterul Andronache pentru ceva aerisiri si potriviri.

Joi, 16.05.2013, eram la munca, imi vedeam de ale mele, cand suna telefonul. Era Andronache, care ma anunta ca el si cu Andrei Prodan au vorbit cu un dwarf morenar si se duc la Cozia MTB, cursa care se desfasura duminica, 19.05.2013. Deja platisera taxa de participare. Maaaaama, ce nasoooool, daca as avea bicla functionala, parca i-as deranja si eu cu prezenta mea scenica. Andronache ma simte si imi promite ca imi repara bicla imediat, daca merg si eu la concurs. Frate, am pus-o! Sa vezi amu’ tambalau acasa. Au urmat negocieri dure cu capitanul vasului “Speranta moare ultima” si am obtinut o permisie de 2 zile de la gospodarie. Esteeeeeeeeeeeeeeeeeeeee! Ma duc la concurs cu nebunii.

Dwarful Gabi Ciontos a trebuit sa anuleze plecarea, asa ca locul i-a fost luat de Titi (Costel Rusa). Si uite asa ne-am combinat toti 4 la o plecare la Cozia. Cursa era duminica dimineata, la 10.00, asa ca plecarea la un 5, 5 jumate dimineata,  nu prea le-a suras baietilor. Si uite asa am plecat sambata, pe la 17.00, cu 3 bicle sus pe suporti si una desfacuta, in portbagaj.





Mancuso, Prodan, Titi, Andronache

Cristi la volan, Prodan in fata, ca e mare, animalul, eu cu Titi, pe 2/3 din bancheta spate. Voie buna cat cuprinde, ma simt ca in trenul cu care mergeam la mare in tabara. Suntem bine, ne potrivim, desi suntem din generatii si medii diferite, ne leaga mai mult decat pasiunea comuna pentru bicicleta. Suntem prieteni! Da, frate, asa se merge la concurs, cu oameni pe care te bazezi si cu care te intelegi. Drumul e scurt, ajugem la Calimanesti, gasim cazare la niste casute de lemn, seniorii Cristi si Titi intr-una, eu cu manzul de Prodan in cealalta. Dam o tura de oras, luam ceva de mancare si baut, si ne asezam la taclale. Nu prea vorbim de cursa, nu stim ce ne asteapta, speram doar sa nu fie noroi.

Titi impartaseste junilor din experienta sa vasta

Mancam, bem, ne antrenam in discutii super-interesante incat ni se face somn. J Asa ca ne retragem in cuiburi. Temperatura e placuta, mai rece decat la Targoviste, dar e ok, abia dormim mai adanc. Dar somnul nu are loc in casuta noastra, ca e prea ingusta, stam ca invitatii lui Diaconescu in garsoniera,  asa ca o ardem in discutii pseudo-inteligente pana tarziu in noapte. Stim ca tre’ sa ne odihnim, dar nu putem adormi cu forta. Pana la urma, insa, se asterne linistea si in burj-al-arab-ul nostru, sforaim si (dupa spusele unora) ne spargem in bashini pana dimineata.



Ordine si disciplina. 2 necunoscute.

 La trezire, amandoi respiram normal, semn ca ori a fost o parere cu rashinile, ori e foarte aerisita camaruta. Suntem fresh, gata de lupta. Mancam ceva in graba, ne facem bagajele, aranjam biclele. Eu observ ca nu am suport de bidon, asa ca o sa ma bazez pe punctele de alimentare pentru lichiditati. E devreme, nu ne grabim prea tare, dar eu si Titi tre’ sa ne inscriem si plecam mai repede. Prodan si Cristi raman sa predea camerele si ne vor intalni in parcul de unde se va da startul, in fata hotelului Central.



            Inscriererea e o formalitate. O hartie de completat, o taxa de 50 de lei, primim pachetele si numerele. Eu ma aleg cu 69. Buuuuun, asa da, o sa fac senzatie!  Ne intalnim si facem ceva poze, apoi pornim la incalzire. Fiind primul concurs, eu nu stiu cat de importanta e incalzirea, dar fac si eu ce fac ceilalti, ca n-o fi atat de rau. J Alergam in sus si-n jos, ne mai oprim, mai schimbam o vorba, mai e pana la start. E multa lume, eu m-am inscris la tura lunga de 38 km, impreuna cu Cristi si cu Titi, Prodan e la tura scurta, de 15 km. Nu cunosc pe nimeni, doar un pic poate pe cei despre care mai citisem articole pe net legate de curse, asa ca nu socializez prea mult. Incerc sa nu ma gandesc prea mult la cursa, stomacul meu face pe prostul si imi sta in gat, un nod pescaresc nu ma lasa sa inghit, iar vezica e asa de bucuroasa de experienta noua ca tre’ sa ud trandafirii la greu. J

Se apropie ora de start, lumea se strange la locul indicat pentru plecare. Se va da un start neoficial din fata hotelului Central, in spatele masinii de politie, apoi se va traversa Oltul si se va mai merge cale de 5-6 km pana la locul de start oficial. Emotiile ma lasa fara voce, incerc sa par calm, netulburat, dar sunt ca o sticla de cola scapata de la etajul 3, mi-e sa nu imi sara capacul! J Si pornim. Genunchii sunt ok, m-am incalzit destul, picioarele ma asculta,plamanii sunt in stand-by, sunt pregatit. Si pedalez, iau vantul in freza, nu stiu sa ma bag la plasa vreunuia din fata. Mergem destul de tare, eu sunt multumit de starea vremii, dar mai ales a fizicului, sunt pe cai mari astazi. Pare ca emotiile sunt constructive. Si ajugem si la start, sunt cu Titi, ne asezam mai spre fata, bem o apa, decojim o banana, si ne pregatim de start. Lumea e agitata, cred ca si pentru altii e primul concurs (din an), asa ca se simte nerabdarea. Sedinta tehnica, ultimele reglaje, si incepe numaratoarea inversa. 5,4,3,2,1.. Staaaaart!




Mr.69 on track

           Inima imi sare din piept. Nu pot sa cred unde sunt, si ce fac! Uau! E super-tare, frate! Incepe concursul. Il las pe Titi sa isi faca treaba, eu sunt pe traseul meu propriu, mostenit de la tata. Nu ma intereseaza nimeni si nimic, trag cat pot de tare, dar nu simt ca exagerez in vreun fel. Traseul incepe cu o banala urcare de 7 km!!!!!! Diferenta de nivel e de doar 450 m J La inceput e bine, nu e atat de accentuata rampa, se merge repede, eu imi fac cursa in ritmul meu, sunt depasit, depasesc, mi se rupe. Terenul e ok, nu e moale, sunt insa cateva locuri cu noroi care iti arunca ace maro fix in mufa, dar nu-i bai. Merg bine, zic eu, trag de mine. Rampa e din ce in ce mai grea, din ce in ce mai multi descalecati. Ma dau si eu jos, nu am cum sa mai merg pe bicla. Se urca serios de acum, abia mergem, incerc sa mentin un ritm ridicat, chiar si pe jos. Radacini, maluri de pamant, perete in stanga si hau in dreapta! Fratieee, noi pe aici tre’ sa ne intoarcem?! Am pus-o!!!! Incerc sa nu ma gandesc atat de departe, mai sunt peste 30 de km, mai bine imi fac griji pentru urcarea asta nashpa. Picioarele nu se opun prea tare, urc constant. Prost, dar constant. J Imi pare ca sfarsitul catararii e pe Chomolugma, asa de lunga e urcarea. Era bun un ciclocomputer, macar scapam de intrebarile existentiale, de genul:  cat pana mea mai e pana sus, fratieeeee?! J Si urc, impreuna cu dushmanii, ma mai uit si la numerele lor, sa vad daca sunt de la categoria mea sau nu. Unii sunt, altii nu. Aia care sunt de-ai mei se cam departeaza, dar nu pot forta, sticksurile mele sunt ca spaghetele uitate la fiert, mult timp dupa limita de fierbere. Ma tin de bicla, ma mai uit in sus, ma ia cu ameteala ca nu se vede Luminita (nu,nu, nu e vecina de la 2), e aia de la capatul tunelului, ma mai uit in jur si mai prind curaj cand vad fetele tumefiate de atata efort (sigur si moaca mea era la fel).

Si se termina urcareaaaaaaaaaaaa! Gata, bairam. Punct de alimentare, apa, energizant, banane, glucoza, hopaaaa, bai Haplea, ca te caci pe tine, unde bagi atatea! Mai scap 2 felii de portocala si ii dau mai departe. Pe atunci, faptul ca pierdeam 5-10 minute la un punct de alimentare nu era o problema. Am mai prins putere, terenul era plat, mai si coboram, viteza creste simtitor, ma descurc slabut, parca sunt in scaun cu rotile, dar asta e nivelul meu, nu-i deranj. Cand sa prind si eu un pic de curaj, pe o panta rapida, intr-o curba larga la stanga, cu shleau pe jumatea drumului, ma fura marginea si scap bicicleta, sunt aruncat la vale, prea putin bucuros de intalnirea cu colbul si iarba dura. Hopa Mitica cum ma stiu, sar imediat in picioare, analizez pagubele si nu gasesc nimic nashpa, sunt doar murdar, e bineee. Ma sui pe bicla si dau inainte. Tot cobor, iar cresc viteza, sunt bine. La un moment dat, in fata mea, un baiat pedala vijelios la vale, si, in loc sa faca stanga la 180, da inainte. Eu ca prin minune vad semnul si reusesc sa intorc. El e prea departe si nu il pot striga. Vaya con Dios, amigo! J Urmeaza un plat pe iarba si apoi urcare, nu foarte lunga, dar dificila.

Eeee, de acum incep problemele. Carceii se instaleaza cand incordez muschiul de porc, nu e ok. Ce ma fac, dar ce ma fac!? Trag cat pot de mult sa stau pe bicla, cand nu mai pot, sar si merg pe jos. Functioneaza, dar picioarele m-au scos din lista de prieteni, nu coopereaza. Si scap de urcare, urmeaza coborareeeeeeeeee….e nashpa, ca drumul e plin de piatra, pusa de curand, si roata fata danseaza ca nebuna, frana m-ar arunca fix in pifometru, asa ca tin spatele si incetinesc cat pot de mult, dar tot ma imprastii. Pfiuuuuu, drace, bine ca n-aveam viteza, ca faceam buba. Sar pe bicla, trec de pietris.

            Si incepe a doua urcare. Picioarele sunt obosite, corpul meu e vestejit, gatul e uscat, nu am apa, o sa mor de sete. Punctul de alimentare e in varf. Am pus-o. Incerc sa urc pe bicla, rampa nu e imposibila, dar eu nu mai pot. Asa ca o iau la pas pe langa bicla. Ma depaseshte toata lumea, merg ca mortu’ dupa imbalsamare. Mai urc pe bicla, pedalez un pic, mi se pun carcei, iar ma dau jos. Afurisita treaba. Dumnezeu nu imi raspunde, are telefonul ocupat, nu ma poate ajuta. Ma descurc singur. Cam asa o tin vreo 2-3 km. Sunt terminat. La un moment dat vad o dara fina de apa scurgandu-se pe un cataroi la marginea drumului. Apaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! M-am bucurat ca vad apa cam cum s-a bucurat bunicu’ Columb cand a vazut pamant. J Dara aia umeda, murdara, care coboara pe piatra e salvarea mea! Bag un sarut frantuzesc de cateva minute, trag apa si pe nas, parca revin la viata. Eeee, asa da. De sete am scapat, de carcei nu. Si tot merg pe jos. La un moment dat, o voce cunoscuta tuna in linistea padurii: Mancusssooooooooooooooooooooooooooooooo! Hehe, e Titi, vine cu ajutoare. Culesese un bidon cu energizant de pe traseu si mi l-a dat mie. Mmmmmm, licoare magica, frate! Vorbim un pic, e mirat de cat de tare am mers si ce departe m-a prins din urma, ii multumesc pentru ajutor si ne vedem fiecare de cursa. El merge inainte, eu imi revin si pornesc in urma lui. Se departeaza usor-usor, dar macar pedalez. Cacatul ala de energizant chiar isi face efectul, pedalez cu alta vigoare. Rampa e luuuunga, dar drumul se scruge lin pe sub roti. Si ajung si in varf, ma infig in cortul de la punctul de alimentare si ma pun pe ospat. Oamenii aia saracii or fi zis ca au parte de concurenti de talie internationala, veniti din Somalia, ca prea mancam fara sa clipesc, respiratul era doar pe locul 3. Frate, am mancat si baut  de le-am facut gaura in bugetul de concurs! J

Dupa ce am facut matzul ca ciorapul, eram alt om. Picioarele tot ma dureau, dar scapasem de ce era mai greu. Urmeaza o coborare foarte violenta, cu o diferenta mare de nivel. Frana spate a cedat demult, asa ca nu ma pot arunca voiniceste la vale. Cobor cat pot eu de bine, mai depasesc ceva ofiliti, mai fricosi decat mine. La un moment dat, in fata mea, 2 concurenti isi impletesc bicicletele intr-un nor de praf si urlete din cauza unor crengi bengoase de brad care s-au incapatanat sa ramana in roata primului. Am timp sa evit, ii intreb daca sunt ok, aveau doar o pana si ceva julituri, asa ca dau inainte. Nu m-a speriat accidentul lor, asa ca scap repede de coborare.

Din pacate pentru sufletelul meu obosit, mai am o urcare, de doar 4,5 km. Frate, ce caut eu aicea? M-am tampit de tot inainte de vreme?! Ma chinui muuult de tot pe urcare, temperatura a ajuns pe la 30 si ceva de grade, umbra e putina spre deloc, asa ca ma topesc. Si urc, si lupt, si urc si lupt. La un moment dat, m-am oprit si am zis: Gata! Ma pish pe el de concurs, renunt!” Si eram hotarat, dar primul gand care mi-a venit in minte a fost ca nu vine nici Dracu, nici tac-su sau oricine altcineva sa imi salte mie popoul delicat din creierii muntilor, singur o sa ajung la finish. Sa-mi dau palme, nu am incotro! Tre’ sa merg mai departe. Si asta fac. Mai opresc sa imi trag sufletul, mai merg, si incep sa simt plat sub picioare. Mai sa fie, am scapat?! WOW! E ireal. Abia ma tarai pe plat, dar incepe acum coborarea aia luuuunga, pana la final, plina de radacini si pericole la tot pasul.

Cred ca din cauza oboselii, instinctul de supravietuire e in repaos iar frica de moarte e diluata si cobor ca un apucat, sar peste radacini, trepte de pamant, sunt o racheta sol-sol. Am noroc, cu toata viteza mea, nu am emotii, si cobor bine. Kilometrii trec usor, chiar pedalez pe unde prind plat, sunt pe cai mari. La un moment dat, doi baieti meshtereau la o bicla. “Hei, prietene, ai cumva o camera de 26’’?” Prost de sincer cum sunt, nu pot zice nu, asa ca opresc si ii dau camera mea de rezerva, ca doar mai am cativa km pana la final, ce mi se mai poate intampla?! Imi multumeste omul, cica vorbim la final, dar eu ma gandesc doar la finish.

La un moment dat, trec printr-o zona cu crengi si noroi, bag viteza fiind pe coborare, si trec pe un shleau format de rotile celor din fata. Pare cea mai sigura portiune. Da de unde! Dupa vreo 50 de metri mi se pare ca spatele bicicletei se tot lasa.  Imi zic ca e doar o parere, si pedalez. Dar parerea se transforma in certitudine cand incep sa merg direct pe janta, cauciucul e fleashca. Camera ciu-ciu, petice nema, am pus-o. Gaura e prea mare ca s-o umflu, asa ca o iau la vale, pe langa bicla. Sa mai fie 2-3 km de mers. Ma depasheste toata plebea, nimeni nu are camera si pentru boul de Mancuso. Nu vreau sa imi stric de tot cauciucul, asa ca merg cu bicla la spinare. Mai opresc, ma mai odihnesc, nu mai are cum sa ma intereseze timpul, stiu sigur ca voi ajunge la final.

Unii pe bicla, altii sub ea.

Si m-am tarat asa cale de vreo 40 de minute, cu bicla-n carca. Pe linia dreapta ce preceda  sosirea, mc-ul ma observa si incita lumea sa aplaude loser-ul/invingatorul care vine cu calu’-n spinare. Urale, aplauze, poze. “Uite, asa se face, dom’le, nu renunta si vine rupt, dar termina cursa!” Eu zambesc tamp, Titi ma asteapta. “Haide, bah, nu mai veneai odata? Ca stau aici de un veac si jumatate!” Ii povestesc toata tarashenia, rade de mine (ca sunt bolovan), imi imprumuta camera lui si plecam spre hotelul Central.  Imi zice de Andronache ca a terminat pe 3 la categoria lui si o sa trebuiasca sa asteptam festivitatea de premiere, asa ca nu ne grabim nicaieri. Prodan a venit si el bine, fara probleme, parca, nici nu mai stiu, vad totul ca prin ceata. Povestim din cele intamplate, eu sunt bucuros ca macar am terminat, desi ma urmareste o umbra de dezamagire. O iau ca pe o lectie de viata, alta data nu mai dau nimic. Bou cum sunt, asta inteleg eu din patania mea. J

Vine si festivitatea de premiere, Andronache e aplaudat si aclamat la scena deschisa, isi ia premiul , se trage in poze cu podiumul sub el, si intr-un sfarsit o taiem spre Tgv. E trecut de 6, o sa ajungem tarziu acasa, iar scandal, ceva apa cu sapun si mancare si apoi sooooooomn. Maaaama, ce mai casc, o sa inghit povestea asta lunga cu totul! Drumul trece usor, Andronache ne aduce cu bine acasa. Sa ne traiesti, conashule! La 10 intru pe usa, plin de mandrie ca am reusit sa fac ce imi doream de mult. Sa particip la o cursa. Problema e ca a-nceput sa-mi placa, si sunt abia la inceput! Next target: Urlati. Dar mai e pana acolo…

Dwarfii morenari




Dream team

Dwarfii morenari 03.02.2013

      Intr-o zi friguroasa de februarie, duminica, hotarasc impreuna cu Costel Rusa (Titi pentru prieteni) si cu Stifler CMV, sa facem o iesire cu niste baieti din Moreni, care au si un grup pe facebook – Dwarfii morenari. Au si blog, cateva iesiri, par ok.  Zis-si-facut, la 10 am plecat din Targoviste, imbracat destul de gros, dar nu exagerat. Afara erau cateva grade, asa ca m-am imbracat adecvat. Ce ma distreaza pe mine mult la iesirile de iarna e atitudinea parintilor mei care imi spun intotdeauna sa ma imbrac gros, desi le-am explicat de un milion de ori ca degeaba iei shuba pe tine, tot te imbolnavesti, trebuie sa ai putine pe tine, dar sa te protejeze, sa respire pielea cand transpiri dar fara sa ti se faca frig. Nici pana azi nu au inteles, o tin pe a lor, dar nu ma deranjeaza. J

     Ajung la Titi, la Ocnita, servim o tuica fiarta, chiar daca nu venise pranzul, pregatim si un termos cu licoarea magica, si pornim la drum, spre Moreni. Facem ceva poze pe drum, suntem la plimbare, mai e pana la ora stabilita de intalnire.

      In Moreni ne intalnim cu cativa ciclisti, Stifler intarzia. Facem cunostinta, retin si eu cat de multe nume pot: Claudiu, Alex, Viorel, Alex din nou (!), Olimpiu si Gabi. Unu’ mai lenesh (sau poate doar ocupat), Razvan Ditescu, lipseste de la apel, plus Sorin Ravoianu, cel care se ocupa de blog. Nu-I bai, suntem destui oricum. Apare si Stifler si ne punem in miscare. Doamne, ce frumos e sa iesi intr-un grup mai numeros de 2 (doi) oameni. Suntem un grup omogen, vorbim orice cu oricine, ritmul e de plimbare. Traseul stabilit ad-hoc trecea pe la Sultanu, pe langa Campina si apoi spre Filipesti si inapoi la Moreni, o distanta apreciabila. Desi e frig, atmosfera e foarte calda, parca ne stim de-o viata. Hai ca-mi plac piticii astia! J Oprim la magazine, ne aprovizionam, facem poze, glume, eu cu Titi ciupim din termosul cald cate o gura de ceai de prune de Ocnita, ne “simtem” bine-bine. Frigul nu are loc in grupul nostru, se fac glume despre orice, mai putin religie (avem 2 parinti/popi printre noi si shade rushine) J




Viorel, Alex, Alex, Claudiu, Titi, Olimpiu, Gabi, io, Stifler



Mancare si bautura sa fie, restul nu mai conteaza! :)

      Ajungem destul de repede si la Sultanu, prietenul meu din toamna. De data asta, din cauza hainelor groase, a frigului, a oboselii, nu am ajuns pana sus, am cedat pe la 70% din rampa. La fel ca 70% dintre baieti. Unii mai tari in gambe s-au oprit doar sus. Aici, la foisor, iar poze, dulciuri, prune fierte si voie buna. Nu stam mult, votam sa mergem mai departe, spre Campina. Coborarea prin Provita e solicitanta, sunt sleauri de la zapada, apa murdara ne stropeste hainele si fetele inghetate, nu putem merge repede. Eu raman cu Titi mai in spate, suntem ultimii, desi o sa avem cel mai mult de mers dintre toti. Ne regrupam in Poiana Campina si formam un trenulet frumos care merge paralel cu calea ferata. Lumea se uita destul de lung la noi, suntem cam multi (nebuni) pe bicle pe vremea asta. Pare ca toti avem laptele pe foc, tragem cat putem de tare. Alex e lasat in urma, dar vreo 5 il asteptam in Filipesti. S-a mers tare, 30 la ora medie, cu ceva vant. Pentru mine, un arhi-incepator, e extraordinar. Baietii pare ca merg asa mereu. Apoi iar ne rupem in 2 grupuri, Alex ramane linistit in urma, ne asigura ca se descurca. Eu raman cu Titi, ceilalti se alearga ca nebunii. Titi imi spune sa stau la plasa lui, ca trage el. Nimic mai usor de executat. Ma fac mic in spatele lui, el trage ca o locomotiva, ma duce in compartiment de clasa I, e bine. Ii ajungem si pe baieti dupa vreo 10 km, apoi ne regrupam. Nu mai avem mult pana la Moreni. Se apropie noaptea, iar frigul mushca din carne. Picioarele mele sunt amortite, de la frig si de la efort, nu prea mai raspund.

      Greu, ajungem si in Moreni. E deja seara iar Viorel se ofera sa ne duca pe mine si pe Titi pana acasa, are el o duba. Noi refuzam politicos, desi eram inghetati cu tzurtzuri la nas. Eu nu ma gandeam decat la faptul ca doar pe roti voi reusi sa stabilesc un nou record de distanta, asa ca decizia era luata. Mergem pe roti, desi era deja noapte, iar noi nu aveam nicio lumina. Am mai oprit pe drum sa mancam cate un sandwich ramas la Titi in geanta, sa bem si ultimele guri de apa, si am dat bice. Frigul era inamicul principal, intunericul juca un rol secundar de Oscar.  La Gura Ocnitei ne-am despartit (prieteni) si am continuat singur pana acasa. Dupa 112 km de chin, am intrat pe usa casei. Dushul fierbinte si aspirina luata precaut m-au ferit de raceala si febra musculara! What a day! What a ride! O sa mai ies cu dwarfii astia si alta data.

Pentru mai multe informatii despre baietii din grup, intrati aici:
http://dwarfiimorenari.blogspot.ro/

Prima iesire organizata



Prima iesire in grup

Moreni-Pucioasa-Fieni-Dealu Frumos-Runcu-Vulcana de Sus-Tgv

Dupa cateva iesiri de unul singur pe drumurile comunale, parca simteam nevoia de socializare. Lipsea ceva din peisaj. Tocmai ce ma inscrisesem in grupul “Targoviste are pedale” pe facebook si incepeam sa simt ca fac parte dintr-o comunitate deosebita. Nu cunosteam aproape pe nimeni, mai discutam pe marginea cate unui articol, dar nicio interactiune ciclista.

Asta pana pe 19.10.2012. Era sambata seara cand am vorbit cu Stifler si imi propunea o iesire in 4 pe traseul  Moreni – Pucioasa – Fieni – Pietrosita – Dealu Frumos – Runcu – Raul Alb – Sipot – Vulcana de Sus – Vulcana – Targoviste.

Traseul fiind stabilit, mai urma sa fixam ora de plecare. O stabilim la 7 in Moreni, centru. Problema e ca eu sunt la Cornatelu si ar trebui sa plec la 5.30 cel tarziu pentru a ajunge la 7 la intalnire. Mmmm, cam greu! Asa ca il sun pe tata, stabilim sa vina la 6 sa ma ia cu tot cu trotineta si sa ma deplaseze la Moreni.

Cei patru muschetari

Ajung la timp, Stifler era deja acolo, apare si Titi, mai trebuia sa ajunga si Dani Popa. Facem schimb de amabilitati, ne plangem de frigul care strangea zambetele in grimase fortate, mai discutam un pic despre traseu si o luam la pas. Gata, echipa e completa.  Discutam aprins despre orice, frigul ne face sa vorbim repede si sacadat, pedalam destul de tare sa ne incalzim. Tinand cont de nivelul de pregatire al fiecaruia, se merge destul de repede. Intalnindu-i pentru prima oara pe baieti, nu ma pot lasa mai prejos si trag tare, desi nu sunt obisnuit cu ritmul asta.

Pe la iesirea din Iedera, incepe si soarele sa isi arate calitatile, aerul se incalzeste, noi la fel. Kilometrii curg, discutiile trec de la amante la biciclete si invers, avem chef de pedalat si de vorbit pe masura. Stifler e cel mai vorbaret. Fiind la varsta la care e musai sa iti demonstrezi barbatia, se da cocos cu faptele lui de vitejie. Nu ma deranjeaza, e simpatic “pushtiul”. Dani Popa e mai linistit, cu castile in urechi, nu vorbeste, si imi pare ingamfat. Mi-a povestit apoi ca doar ii era frig si nu avea chef de vorba. Titi pare ca le stie pe toate, imi place.  Analizez stilul de pedalare al celorlalti, incerc sa imit miscari, ritm, respiratie.

Ajungem si la Ulmetu, prima urcare serioasa. Aici si prima pauza: ciocolata, covrigi, biscuiti, apa/suc. Si vorba. Deja e cald, mai dam jos din geci/manushi/caciuli. Stim ca avem de urcat si o sa ne incalzim prea tare. Titi e primul, Stifler il urmeaza, eu un pic mai in spate. Dan descaleca si se da pieton. Urcarea e grea, lunga, panta dura, dar o facem, cu mine in coada. E o prima victorie, dar mai sunt atatea urcari. Genunchiul meu drept se da cu dushmanii si lupta impotriva mea. Nu e rau, dar ma jeneaza la urcari.

Apoi coboram spre Pucioasa. Aici ne despartim de Dan, are treaba la Targoviste. Noi avem treaba spre Fieni.

Drumul e lin, se merge frumos. In Fieni, pauza de masa, vorbarie. Eu am probleme cu etrierul fata, discul atinge de placute. La cat de priceput sunt eu la bicle si talentat la lucru manual, desfac un pic suruburile si reglez frana. Super! Face mai rau decat inainte. :) Scartaie ca naiba si streseaza pe toata lumea. Dupa cativa kilometri, insa, ne obisnuim cu zgomotul si pare ca e chiar placut uneori!

Mergem un pic si facem pauza de shushu. Aici ne imprietenim cu un patruped, il hranim si dam sa plecam. Dihania se ia dupa noi, bucuros de companie. Ne gandim ca va renunta la un moment dat si nu ne stresam prea tare. Ajungem la Pietrosita, catelul cu noi. Facem stanga spre Dealu frumos, incepe iar urcarea. Aici ne oprim pentru ceva poze artistice, pozam si catelul, bem o gura de apa si ii dam inainte. Urcarea nu e grea, merge, e de vara. Catelul are deja limba de un cot si gafaie la greu. Are deja 15 km de cand se tine de noi, asa ca tre sa gasim o solutie.

Un caine si doi ogari de cursa lunga

In Dealu frumos, oprim, facem iar poze, ii mai dam tovarashului catel ceva de mancare si ne hotaram sa il lasam intr-o curte, peste gard, astfel incat sa nu se poate lua dupa noi. Si fugiiiiiiiiiiiiiiiim! El, saracul a inceput sa planga dupa noi, cred ca ii picasem cu tronc. Nu ne-am mai uitat in urma. Si ne-am mai linistit.

In Runcu, dam o tura de sat, pe asfalt, apoi pornim spre Raul Alb. Aici, iar urcare. De data asta, nasoala rau de tot. Titi se ridica magistral din sa si pedaleaza uimitor de usor, indepartandu-se. Vali se ia dupa el, cu oarecare succes. Eu, mai incepator, incep sa ma lupt cu crampele si cu pietrele care ma arunca dintr-o parte-n alta. Al naibii drum, a naibii urcare. Si e lungaaaa, cat o zi de post! La un moment dat, exasperat de pietrele care imi ingreunau inaintarea, ma dau jos de pe bicla si o iau pedestru spre culme. Il prind si pe Vali din urma, care, zice el, a ramas sa ma astepte! Da,da, p-asta s-o crezi tu, Vali! Urcam apoi impreuna,  pe bicla, pe ultima bucata care era mai usoara. Titi, care era de cand lumea sus, pe culme, ne trage pe film. Gata, suntem vedete!


The one and only: Stifler CMV



Frati de cruce

Mancam ceva, vorbim, normal, si apoi o luam la vale. Vali, tanar zvapaiat, da drumul la frane si se face nevazut. Eu si Titi, mai cerebrali, coboram batraneste. Drumul e foarte accidentat, asa ca mergem precaut. Poate prea precaut. Vali ne-a zis ca a asteptat 10 minute sa coboram si noi! Aoleeeu, dar greu am mai coborat! Nu-i bai, nu da laptele in foc fara noi. :) 

Trecem repede de Raul Alb de Jos, Dupa Deal (ce nume de localitate), ajugem la Pietrari si apoi o luam prin Sipot spre Vulcana de sus. Aici, alta urcare. Grea pentru toti, mult prea grea pentru mine. Genunchiul ma doare, nu pot forta. Si nici nu vreau. Nu trebuie sa demonstrez nimic nimanui, asa ca o iau la pas. Baietii ma asteapta sus. Mancam ce mai avem prin desaga, bem ultima apa, facem ceva poze, vorbim, desigur, si pornim pe ultima bucata spre Targoviste. Ne asteapta coborarea, apoi asflatul, nu ar trebui sa fie prea greu. Am tras cat am putut de tare si la 16.00 eram la intrarea in Targoviste. Facem o poza cu indicatorul si apoi intram triumfatori in oras. La Ienachita ne despartim prieteni si ne promitem iesiri multe si multi kilometri, lucru pe care l-am si facut ulterior.

Am ajuns acasa super obosit, terminat chiar, dar cu un suflet plin de bucurie. Bucurie de a pedala, de a cunoaste oameni si locuri noi, de a imparti o pasiune cu altii.



A doua bicicletă...

08.09.2012

       Dorința de a avea o bicicletă mi-a fost insuflată de prietenul Cristi Filipescu, un tip aparent obișnuit, pe care l-am cunoscut într-o seară de iunie, pe ruta București - Târgoviște. Din vorbă în vorbă am ajuns să discutăm despre biciclete, mi-a povestit el cât de mult îi place să meargă si, mai ales, cât de mult ii place să participe la concursuri. Eu, la venerabila vârsta de treij' de ani si un pic, mai aveam o oarecare idee despre ce înseamnă competițiile sportive din perioada școlii generale și a liceului când făceam parte din diferite echipe sportive cu care am participat la competiții. Brusc, m-a făcut curios. Adică eu, la vârsta mea, să redescopăr acel fior care îți blochează plămânii și îți strânge stomacul ca pe o minge de fotbal din care scoți brusc aerul? Acel fior care te face să uiți cine ești, unde ești, cu cine ești? Acel fior care te transformă în alt om, care scoate la iveala o parte mai întunecată a eului și te face să calci pe cap rudele, prietenii si vecinii, doar pentru a fi primul?! Ooooo, daaaaa! Vreau și eu să trăiesc asta!
      Și m-am îmbolnăvit iremediabil de microbul denumit simplu: bicla. Un mijloc de transport sau recreere, o plăcere inocentă în mâinile unui copil, o bucată de fier ajutată de două cercuri cromate cu ceva cauciuc pe margini. Un obiect aparent inofensiv, dar care utilizat în scopuri mai puțin civile poate deveni o arma letala folosita pe campul de lupta plin de noroi si catarari unde oameni obisnuiti devin dusmani de moarte pe care ii vrei invinsi. O astfel de arma vreau si eu!
   Si au inceput cautarile. Aici, discutia e ampla, dar eu am sintetizat-o foarte simplu. Sunt multi care ma intreaba ce bicicleta sa isi cumpere. Prima intrebare pe care le-o pun este nu "ce buget au", asa cum se asteapta cei mai multi dintre ei, ci "ce vrei sa faci cu ea". Simplu. Asa ca am tot citit, m-am documentat cat de minutios am putut eu, pe forum-uri si site-uri de specialitate. Eu stiam ca vreau o bicla pentru concursuri, asa ca sita a inceput sa cearna.
   A doua intrebare la care trebuie sa ai raspunsul potrivit este "ce buget ai la dispozitie". Cum banii fug de mine ca dracul de tamaie, va dati seama ca bugetul meu nu avea conotatii gen "sky is the limit", dar nici nu am vrut sa ma zgarcesc.
   A treia intrebare existentiala: sa fie noua (si mai slab echipata) sau la mana a doua, dar mai bine echipata? Raspunsul mi l-am dat singur: cu banii pentru o bicla seconda-hand cu componente de calitate nu poti lua decat un Rockrider(decathlon) cu o furca proasta si echipare potrivita plimbarilor in parc in ritm de varsta a treia. Deci, second sa fie, dar pregatita de tavaleala.
   Cautarile mele s-au oprit pe Dirtbike.ro, un anunt cu un Cube LTD, echipat decent, la 450 euro, al unui tip din Orastie. Am sunat, am stabilit sa ne auzim a doua zi, ca trebuia sa fac rost de bani. De dimineata, il sun, omu' nu raspunde. Zic sa il mai las un pic. Dar ma frigeau degetele, aveam banii, trebuia sa imi iau bicla. Ma enervez, caut alt anunt. Tot pe Dirtbike.ro. Tot un Cube LTD, pe la Iasi. Pret 2000 ron, cam la fel cu cel de la Orastie. Sun, un baiat de vreo 20 de ani, lucra la kerobike in Iasi si dorea sa isi cumpere motor si avea nevoie de bani. Negociem 1935 cu transport inclus si "batem palma". In pret mai intra si service  complet furca, frane si camasi plus cabluri. Zic ca e ok. A urmat sms la Orastie si telefon ulterior pentru a anunta omul ca mi-am gasit alta bicla. No problemo. Asta era pe 06.09.2012.
  Sambata, 08.09.2012, vine mult asteptatul telefon de la fancourier cum ca ma cauta un pachet. Partieeeeeeeeeeeeeeeee! Imi sfaraie picioarele. Achit fara sa numar banii, iau cutia in primire si am parte de primul shoc: prin cutie iesea in afara un colt din sa care era cam rupt. Stiam de problema, dar parca nu asta era prima imagine pe care o doream. Tata se cam dezumflase. Nu desfac cutia decat acasa la bunicii mei, la Gaesti. Aici gasesc bicla pe bucati, roti scoase, sa plus alte chestii pe care mi le pusese vanzatorul in cutie. Mi-a mai venit inima la loc cand am vazut ca ies toate la numar si am inceput sa montez bicla impreuna cu prietenul meu Florin pe care il stiu de aproape 30 de ani si care a dorit sa imi impartaseasca bucuria. Ma simteam ca un copil in preajma bradului de Craciun. In scurt timp, visul meu a devenit realitate:


My mistress

Cube LTD Race, furca Manitou Minute, frane Hayes Stroker Ride, schimbatoare slx + xt.
In trei cuvinte: SU-PER-BA.

Prima bicicletă

06.07.2012

     Un bun prieten, Alex Seltea, a trebuit să renunțe la dulcele trai românesc și a luat drumul străinătății, cică la studii, eu am zis (inițial) că se duce să o mai ardă studențește la vârsta a treia, dar mi-a dovedit ulterior că e treabă serioasă. În urma lui trebuia să lase o frumusețe neagră, foarte ușoară, cu o treaptă. Nu am stat mult pe gânduri și am reușit să i-o sustrag contra unei sume modice. Și așa a început aventura mea pe două roți.


Fratili Mancuso

   După cum puteți vedea, eram un pic mai puternic decât în prezent (a se citi mai gras) 😄 În poza de mai sus se pot distinge pe partea stângă ceva pete de la alunecarea lina pe asfalt după o căzătură zdravănă pe o dungă de vopsea de la o trecere de pietoni proaspăt spălată. Prima căzătură: 04.08.2013. În acea zi am reușit și primul meu traseu mai lung de 100 km: Târgoviște - Găești - Titu - Băleni - Moreni.
   Trebuie să vă spun că iubita mea, Corina, știindu-mă un om foarte hotărât în tot ceea ce face, mi-a spus clar că nu o să mă țină mai mult de o lună "pasiunea" pentru bicicletă. Pentru prima oară în 8 ani de când suntem împreună, i-am demonstrat că nu are dreptate. 😄
   Am făcut multe drumuri pe asfalt cu acest single la care nu aș renunța niciodată, e super ușor de rulat pe ea, dar o folosesc mai rar în ultimul timp din cauze obiective - mă antrenez pe mtb. 😎