Race report - Prima cursa - Cozia MTB




Cozia MTB - Traseu lung

Prima cursa 19.05.2013

Cand mi-am luat bicla, primul gand a fost acela de a participa la concursuri. Nu sa slabesc, nu sa fac miscare, sa fiu sanatos sau sa vizitez locuri noi si sa imi fac noi cunostinte. Curse, fratica, de mtb, pe munte, deal sau campie. Asta am avut in cap de cand m-am imbolnavit de microbul asta atat de frumos – bicla.

E un cuvant simplu, care descrie o bucata de aluminiu sudata in nu-stiu-ce mod, plimbata pe 2 roti nu mereu centrate cu ajutorul impulsurilor emise de scarabele unui oarecare ciclist. La asta, daca mai adaugi o turma de indivizi hulpavi, pusi pe atinsul gloriei eterne prin pedalarea pana la epuizare, ceva orgolii amestecate cu inconstienta puerila si un coclau prevazut cu semne pentru ghidare, obtii ceea ce s-ar numi, in mare, cursa ciclista.

Eee, cam asa ceva il astepta pe fratili vostru Mancuso, la asta visa. Prin primavara, cred aprilie, ma intalnesc cu un (pe atunci) oarecare Cristian Andronache, un ciclist fara pereche de pe meleaguri targovistene. Ma scoate la o plimbare batraneasca, cu 20 la ora, zice el. Mama, mama, floare la ureche!zic eu. Dar,dupa 40 km fara oprire, eram leshinat ca Basescu intr-o statie de imbuteliere apa minerala. Rupt si plin de febra musculara, mi-am reanalizat atitudinea fata de concursuri, mi-am dat seama ca nu e asa de simplu ca la plimbarile mele, oricat de lungi.

Si m-am apucat de antrenamente, asa cum am crezut eu de cuviinta, 44 km, cat puteam eu de tare, o data la 2 zile, daca imi permitea timpul. Telul meu era sa ating o viteza medie de peste 30 la ora, tel usor de atins cu single-speed, mai greu insa cu mtb-ul.

Ma hotarasem deja la care concursuri sa ma inscriu, imi propusesem sa ajung la macar 5 curse in 2013. Primele 2 la care am hotarat sa ma inscriu au fost Urlati (Ph) pe 09.06.2013 si Azuga (Ph) pe 07.07.2013, doua curse care imi pareau la indemana, ca grad de dificultate,distanta de parcurs pe bicla dar si distanta de mers cu masina, ca deh, benzina e pe bani. Si m-am inscris, am platit si taxele de participare. Gata, eram aranjat. Asta era pe la inceputul lui mai, primele 2 saptamani. In perioada asta, bicla mea dadea semne de oboseala, franele erau cam praf, asa ca am apelat la meshterul Andronache pentru ceva aerisiri si potriviri.

Joi, 16.05.2013, eram la munca, imi vedeam de ale mele, cand suna telefonul. Era Andronache, care ma anunta ca el si cu Andrei Prodan au vorbit cu un dwarf morenar si se duc la Cozia MTB, cursa care se desfasura duminica, 19.05.2013. Deja platisera taxa de participare. Maaaaama, ce nasoooool, daca as avea bicla functionala, parca i-as deranja si eu cu prezenta mea scenica. Andronache ma simte si imi promite ca imi repara bicla imediat, daca merg si eu la concurs. Frate, am pus-o! Sa vezi amu’ tambalau acasa. Au urmat negocieri dure cu capitanul vasului “Speranta moare ultima” si am obtinut o permisie de 2 zile de la gospodarie. Esteeeeeeeeeeeeeeeeeeeee! Ma duc la concurs cu nebunii.

Dwarful Gabi Ciontos a trebuit sa anuleze plecarea, asa ca locul i-a fost luat de Titi (Costel Rusa). Si uite asa ne-am combinat toti 4 la o plecare la Cozia. Cursa era duminica dimineata, la 10.00, asa ca plecarea la un 5, 5 jumate dimineata,  nu prea le-a suras baietilor. Si uite asa am plecat sambata, pe la 17.00, cu 3 bicle sus pe suporti si una desfacuta, in portbagaj.





Mancuso, Prodan, Titi, Andronache

Cristi la volan, Prodan in fata, ca e mare, animalul, eu cu Titi, pe 2/3 din bancheta spate. Voie buna cat cuprinde, ma simt ca in trenul cu care mergeam la mare in tabara. Suntem bine, ne potrivim, desi suntem din generatii si medii diferite, ne leaga mai mult decat pasiunea comuna pentru bicicleta. Suntem prieteni! Da, frate, asa se merge la concurs, cu oameni pe care te bazezi si cu care te intelegi. Drumul e scurt, ajugem la Calimanesti, gasim cazare la niste casute de lemn, seniorii Cristi si Titi intr-una, eu cu manzul de Prodan in cealalta. Dam o tura de oras, luam ceva de mancare si baut, si ne asezam la taclale. Nu prea vorbim de cursa, nu stim ce ne asteapta, speram doar sa nu fie noroi.

Titi impartaseste junilor din experienta sa vasta

Mancam, bem, ne antrenam in discutii super-interesante incat ni se face somn. J Asa ca ne retragem in cuiburi. Temperatura e placuta, mai rece decat la Targoviste, dar e ok, abia dormim mai adanc. Dar somnul nu are loc in casuta noastra, ca e prea ingusta, stam ca invitatii lui Diaconescu in garsoniera,  asa ca o ardem in discutii pseudo-inteligente pana tarziu in noapte. Stim ca tre’ sa ne odihnim, dar nu putem adormi cu forta. Pana la urma, insa, se asterne linistea si in burj-al-arab-ul nostru, sforaim si (dupa spusele unora) ne spargem in bashini pana dimineata.



Ordine si disciplina. 2 necunoscute.

 La trezire, amandoi respiram normal, semn ca ori a fost o parere cu rashinile, ori e foarte aerisita camaruta. Suntem fresh, gata de lupta. Mancam ceva in graba, ne facem bagajele, aranjam biclele. Eu observ ca nu am suport de bidon, asa ca o sa ma bazez pe punctele de alimentare pentru lichiditati. E devreme, nu ne grabim prea tare, dar eu si Titi tre’ sa ne inscriem si plecam mai repede. Prodan si Cristi raman sa predea camerele si ne vor intalni in parcul de unde se va da startul, in fata hotelului Central.



            Inscriererea e o formalitate. O hartie de completat, o taxa de 50 de lei, primim pachetele si numerele. Eu ma aleg cu 69. Buuuuun, asa da, o sa fac senzatie!  Ne intalnim si facem ceva poze, apoi pornim la incalzire. Fiind primul concurs, eu nu stiu cat de importanta e incalzirea, dar fac si eu ce fac ceilalti, ca n-o fi atat de rau. J Alergam in sus si-n jos, ne mai oprim, mai schimbam o vorba, mai e pana la start. E multa lume, eu m-am inscris la tura lunga de 38 km, impreuna cu Cristi si cu Titi, Prodan e la tura scurta, de 15 km. Nu cunosc pe nimeni, doar un pic poate pe cei despre care mai citisem articole pe net legate de curse, asa ca nu socializez prea mult. Incerc sa nu ma gandesc prea mult la cursa, stomacul meu face pe prostul si imi sta in gat, un nod pescaresc nu ma lasa sa inghit, iar vezica e asa de bucuroasa de experienta noua ca tre’ sa ud trandafirii la greu. J

Se apropie ora de start, lumea se strange la locul indicat pentru plecare. Se va da un start neoficial din fata hotelului Central, in spatele masinii de politie, apoi se va traversa Oltul si se va mai merge cale de 5-6 km pana la locul de start oficial. Emotiile ma lasa fara voce, incerc sa par calm, netulburat, dar sunt ca o sticla de cola scapata de la etajul 3, mi-e sa nu imi sara capacul! J Si pornim. Genunchii sunt ok, m-am incalzit destul, picioarele ma asculta,plamanii sunt in stand-by, sunt pregatit. Si pedalez, iau vantul in freza, nu stiu sa ma bag la plasa vreunuia din fata. Mergem destul de tare, eu sunt multumit de starea vremii, dar mai ales a fizicului, sunt pe cai mari astazi. Pare ca emotiile sunt constructive. Si ajugem si la start, sunt cu Titi, ne asezam mai spre fata, bem o apa, decojim o banana, si ne pregatim de start. Lumea e agitata, cred ca si pentru altii e primul concurs (din an), asa ca se simte nerabdarea. Sedinta tehnica, ultimele reglaje, si incepe numaratoarea inversa. 5,4,3,2,1.. Staaaaart!




Mr.69 on track

           Inima imi sare din piept. Nu pot sa cred unde sunt, si ce fac! Uau! E super-tare, frate! Incepe concursul. Il las pe Titi sa isi faca treaba, eu sunt pe traseul meu propriu, mostenit de la tata. Nu ma intereseaza nimeni si nimic, trag cat pot de tare, dar nu simt ca exagerez in vreun fel. Traseul incepe cu o banala urcare de 7 km!!!!!! Diferenta de nivel e de doar 450 m J La inceput e bine, nu e atat de accentuata rampa, se merge repede, eu imi fac cursa in ritmul meu, sunt depasit, depasesc, mi se rupe. Terenul e ok, nu e moale, sunt insa cateva locuri cu noroi care iti arunca ace maro fix in mufa, dar nu-i bai. Merg bine, zic eu, trag de mine. Rampa e din ce in ce mai grea, din ce in ce mai multi descalecati. Ma dau si eu jos, nu am cum sa mai merg pe bicla. Se urca serios de acum, abia mergem, incerc sa mentin un ritm ridicat, chiar si pe jos. Radacini, maluri de pamant, perete in stanga si hau in dreapta! Fratieee, noi pe aici tre’ sa ne intoarcem?! Am pus-o!!!! Incerc sa nu ma gandesc atat de departe, mai sunt peste 30 de km, mai bine imi fac griji pentru urcarea asta nashpa. Picioarele nu se opun prea tare, urc constant. Prost, dar constant. J Imi pare ca sfarsitul catararii e pe Chomolugma, asa de lunga e urcarea. Era bun un ciclocomputer, macar scapam de intrebarile existentiale, de genul:  cat pana mea mai e pana sus, fratieeeee?! J Si urc, impreuna cu dushmanii, ma mai uit si la numerele lor, sa vad daca sunt de la categoria mea sau nu. Unii sunt, altii nu. Aia care sunt de-ai mei se cam departeaza, dar nu pot forta, sticksurile mele sunt ca spaghetele uitate la fiert, mult timp dupa limita de fierbere. Ma tin de bicla, ma mai uit in sus, ma ia cu ameteala ca nu se vede Luminita (nu,nu, nu e vecina de la 2), e aia de la capatul tunelului, ma mai uit in jur si mai prind curaj cand vad fetele tumefiate de atata efort (sigur si moaca mea era la fel).

Si se termina urcareaaaaaaaaaaaa! Gata, bairam. Punct de alimentare, apa, energizant, banane, glucoza, hopaaaa, bai Haplea, ca te caci pe tine, unde bagi atatea! Mai scap 2 felii de portocala si ii dau mai departe. Pe atunci, faptul ca pierdeam 5-10 minute la un punct de alimentare nu era o problema. Am mai prins putere, terenul era plat, mai si coboram, viteza creste simtitor, ma descurc slabut, parca sunt in scaun cu rotile, dar asta e nivelul meu, nu-i deranj. Cand sa prind si eu un pic de curaj, pe o panta rapida, intr-o curba larga la stanga, cu shleau pe jumatea drumului, ma fura marginea si scap bicicleta, sunt aruncat la vale, prea putin bucuros de intalnirea cu colbul si iarba dura. Hopa Mitica cum ma stiu, sar imediat in picioare, analizez pagubele si nu gasesc nimic nashpa, sunt doar murdar, e bineee. Ma sui pe bicla si dau inainte. Tot cobor, iar cresc viteza, sunt bine. La un moment dat, in fata mea, un baiat pedala vijelios la vale, si, in loc sa faca stanga la 180, da inainte. Eu ca prin minune vad semnul si reusesc sa intorc. El e prea departe si nu il pot striga. Vaya con Dios, amigo! J Urmeaza un plat pe iarba si apoi urcare, nu foarte lunga, dar dificila.

Eeee, de acum incep problemele. Carceii se instaleaza cand incordez muschiul de porc, nu e ok. Ce ma fac, dar ce ma fac!? Trag cat pot de mult sa stau pe bicla, cand nu mai pot, sar si merg pe jos. Functioneaza, dar picioarele m-au scos din lista de prieteni, nu coopereaza. Si scap de urcare, urmeaza coborareeeeeeeeee….e nashpa, ca drumul e plin de piatra, pusa de curand, si roata fata danseaza ca nebuna, frana m-ar arunca fix in pifometru, asa ca tin spatele si incetinesc cat pot de mult, dar tot ma imprastii. Pfiuuuuu, drace, bine ca n-aveam viteza, ca faceam buba. Sar pe bicla, trec de pietris.

            Si incepe a doua urcare. Picioarele sunt obosite, corpul meu e vestejit, gatul e uscat, nu am apa, o sa mor de sete. Punctul de alimentare e in varf. Am pus-o. Incerc sa urc pe bicla, rampa nu e imposibila, dar eu nu mai pot. Asa ca o iau la pas pe langa bicla. Ma depaseshte toata lumea, merg ca mortu’ dupa imbalsamare. Mai urc pe bicla, pedalez un pic, mi se pun carcei, iar ma dau jos. Afurisita treaba. Dumnezeu nu imi raspunde, are telefonul ocupat, nu ma poate ajuta. Ma descurc singur. Cam asa o tin vreo 2-3 km. Sunt terminat. La un moment dat vad o dara fina de apa scurgandu-se pe un cataroi la marginea drumului. Apaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! M-am bucurat ca vad apa cam cum s-a bucurat bunicu’ Columb cand a vazut pamant. J Dara aia umeda, murdara, care coboara pe piatra e salvarea mea! Bag un sarut frantuzesc de cateva minute, trag apa si pe nas, parca revin la viata. Eeee, asa da. De sete am scapat, de carcei nu. Si tot merg pe jos. La un moment dat, o voce cunoscuta tuna in linistea padurii: Mancusssooooooooooooooooooooooooooooooo! Hehe, e Titi, vine cu ajutoare. Culesese un bidon cu energizant de pe traseu si mi l-a dat mie. Mmmmmm, licoare magica, frate! Vorbim un pic, e mirat de cat de tare am mers si ce departe m-a prins din urma, ii multumesc pentru ajutor si ne vedem fiecare de cursa. El merge inainte, eu imi revin si pornesc in urma lui. Se departeaza usor-usor, dar macar pedalez. Cacatul ala de energizant chiar isi face efectul, pedalez cu alta vigoare. Rampa e luuuunga, dar drumul se scruge lin pe sub roti. Si ajung si in varf, ma infig in cortul de la punctul de alimentare si ma pun pe ospat. Oamenii aia saracii or fi zis ca au parte de concurenti de talie internationala, veniti din Somalia, ca prea mancam fara sa clipesc, respiratul era doar pe locul 3. Frate, am mancat si baut  de le-am facut gaura in bugetul de concurs! J

Dupa ce am facut matzul ca ciorapul, eram alt om. Picioarele tot ma dureau, dar scapasem de ce era mai greu. Urmeaza o coborare foarte violenta, cu o diferenta mare de nivel. Frana spate a cedat demult, asa ca nu ma pot arunca voiniceste la vale. Cobor cat pot eu de bine, mai depasesc ceva ofiliti, mai fricosi decat mine. La un moment dat, in fata mea, 2 concurenti isi impletesc bicicletele intr-un nor de praf si urlete din cauza unor crengi bengoase de brad care s-au incapatanat sa ramana in roata primului. Am timp sa evit, ii intreb daca sunt ok, aveau doar o pana si ceva julituri, asa ca dau inainte. Nu m-a speriat accidentul lor, asa ca scap repede de coborare.

Din pacate pentru sufletelul meu obosit, mai am o urcare, de doar 4,5 km. Frate, ce caut eu aicea? M-am tampit de tot inainte de vreme?! Ma chinui muuult de tot pe urcare, temperatura a ajuns pe la 30 si ceva de grade, umbra e putina spre deloc, asa ca ma topesc. Si urc, si lupt, si urc si lupt. La un moment dat, m-am oprit si am zis: Gata! Ma pish pe el de concurs, renunt!” Si eram hotarat, dar primul gand care mi-a venit in minte a fost ca nu vine nici Dracu, nici tac-su sau oricine altcineva sa imi salte mie popoul delicat din creierii muntilor, singur o sa ajung la finish. Sa-mi dau palme, nu am incotro! Tre’ sa merg mai departe. Si asta fac. Mai opresc sa imi trag sufletul, mai merg, si incep sa simt plat sub picioare. Mai sa fie, am scapat?! WOW! E ireal. Abia ma tarai pe plat, dar incepe acum coborarea aia luuuunga, pana la final, plina de radacini si pericole la tot pasul.

Cred ca din cauza oboselii, instinctul de supravietuire e in repaos iar frica de moarte e diluata si cobor ca un apucat, sar peste radacini, trepte de pamant, sunt o racheta sol-sol. Am noroc, cu toata viteza mea, nu am emotii, si cobor bine. Kilometrii trec usor, chiar pedalez pe unde prind plat, sunt pe cai mari. La un moment dat, doi baieti meshtereau la o bicla. “Hei, prietene, ai cumva o camera de 26’’?” Prost de sincer cum sunt, nu pot zice nu, asa ca opresc si ii dau camera mea de rezerva, ca doar mai am cativa km pana la final, ce mi se mai poate intampla?! Imi multumeste omul, cica vorbim la final, dar eu ma gandesc doar la finish.

La un moment dat, trec printr-o zona cu crengi si noroi, bag viteza fiind pe coborare, si trec pe un shleau format de rotile celor din fata. Pare cea mai sigura portiune. Da de unde! Dupa vreo 50 de metri mi se pare ca spatele bicicletei se tot lasa.  Imi zic ca e doar o parere, si pedalez. Dar parerea se transforma in certitudine cand incep sa merg direct pe janta, cauciucul e fleashca. Camera ciu-ciu, petice nema, am pus-o. Gaura e prea mare ca s-o umflu, asa ca o iau la vale, pe langa bicla. Sa mai fie 2-3 km de mers. Ma depasheste toata plebea, nimeni nu are camera si pentru boul de Mancuso. Nu vreau sa imi stric de tot cauciucul, asa ca merg cu bicla la spinare. Mai opresc, ma mai odihnesc, nu mai are cum sa ma intereseze timpul, stiu sigur ca voi ajunge la final.

Unii pe bicla, altii sub ea.

Si m-am tarat asa cale de vreo 40 de minute, cu bicla-n carca. Pe linia dreapta ce preceda  sosirea, mc-ul ma observa si incita lumea sa aplaude loser-ul/invingatorul care vine cu calu’-n spinare. Urale, aplauze, poze. “Uite, asa se face, dom’le, nu renunta si vine rupt, dar termina cursa!” Eu zambesc tamp, Titi ma asteapta. “Haide, bah, nu mai veneai odata? Ca stau aici de un veac si jumatate!” Ii povestesc toata tarashenia, rade de mine (ca sunt bolovan), imi imprumuta camera lui si plecam spre hotelul Central.  Imi zice de Andronache ca a terminat pe 3 la categoria lui si o sa trebuiasca sa asteptam festivitatea de premiere, asa ca nu ne grabim nicaieri. Prodan a venit si el bine, fara probleme, parca, nici nu mai stiu, vad totul ca prin ceata. Povestim din cele intamplate, eu sunt bucuros ca macar am terminat, desi ma urmareste o umbra de dezamagire. O iau ca pe o lectie de viata, alta data nu mai dau nimic. Bou cum sunt, asta inteleg eu din patania mea. J

Vine si festivitatea de premiere, Andronache e aplaudat si aclamat la scena deschisa, isi ia premiul , se trage in poze cu podiumul sub el, si intr-un sfarsit o taiem spre Tgv. E trecut de 6, o sa ajungem tarziu acasa, iar scandal, ceva apa cu sapun si mancare si apoi sooooooomn. Maaaama, ce mai casc, o sa inghit povestea asta lunga cu totul! Drumul trece usor, Andronache ne aduce cu bine acasa. Sa ne traiesti, conashule! La 10 intru pe usa, plin de mandrie ca am reusit sa fac ce imi doream de mult. Sa particip la o cursa. Problema e ca a-nceput sa-mi placa, si sunt abia la inceput! Next target: Urlati. Dar mai e pana acolo…