Lecții de viață (II)

     Am fost dimineață la grădiniță pe o ceață deasă și nu am putut să nu observ mulți idioți de șoferi care nu aprindeau nici măcar pozițiile, nu mai zic faruri și stopuri de ceață. La naiba, păi de la ăștia să mă aștept eu să mă respecte atunci când merg cu bicicleta? Fac pariu că ăștia merg noaptea cu proiectoarele aprinse prin oraș deși nu e picătură de ceață! Să vă chiș în freză, băi inculturiștilor! Și bag aici și doamnele care își iau permis ca să încurce traficul.

     De când merg cu bicicleta pe străzile patriei am învățat multe lucruri. În primul rând, să mă protejez, dar deja am vorbit despre asta aici. O să vă împărtășesc, chiar dacă nu a cerut nimeni, părerea mea despre abordarea idioților în trafic. Și nu numai.

      Nu există tură la care să nu mă enerveze cel puțin un idiot. Chiar și la pădure e unul, eu. 😀 Mă rog, ideea e că nu ai cum să mergi cu trotineta fără să te calce un oarecare pe bătături. Eu mă enervez, gesticulez, dacă îmi pune viața în pericol vorbesc cu moartea mă-sii, îi arăt manichiura degetului mijlociu și îi urez doar de bine. Dar am observat că nu îmi face bine și nici nu obțin altceva decât stres și vene crăpate. Orice ai face, orice ai zice, nu îi educi pe idioți, nu îi schimbi. Poate într-o zi o și iei pe coajă de la un gealat multi-colorat. Deci, ce e de făcut?! Bruce Lee nu sunt(em), pistol nu avem (încă), la naiba cu toți! 

       Singura idee care mi-a venit la neuron și pe care am testat-o de vreo 7 ani încoace e să înjur în gând și să nu mă mai gândesc la idiotul care era să îmi strice ziua. Mă concentrez pe tura mea, pe traseu, sunt atent la mediul înconjurător și îmi schimb starea de spirit. Și am observat că mă ajută și atunci când conduc.

     Dacă înainte eram efervescent și tembel, fiind în stare să calc oameni aiurea sau să fac vreo bombă, acum sunt caaaalm, evit idioții care depășesc aiurea sau îmi taie fața fără să mă enervez, încerc să anticipez enervarea și prin acțiuni concrete de evitare a stărilor încordate. Nu mai dau "UE" oricum, oricui, sunt mai selectiv. Normal că nu îmi iese de fiecare dată, dar am realizat că eu dețin cheia stării mele de bine. Nu poți evita lumea, nu poți ignora gunoiul de pe jos, dar nici nu rezolvi nimic dacă iei atitudine și te cerți cu lumea. Că proștii tot vor fi nesimțiți, vor arunca gunoi pe jos și vor parca pe locul pentru handicapați sau în față la "lidel".

     Chiar stăteam de vorbă cu Liviu despre asta și mi-am dat seama că suntem mulți deranjați de gunoaiele societații, si degeaba luăm atitudine, poate doar luăm bătaie. Oare de ce idioții ăia nu se poartă la fel și în afară!? Pentru că iau amendă, de-aia. Nu e vorba de altceva. Dacă ar avea cine să deie niște amenzi și la noi, să vezi ce curat ar fi pe străzi, să vezi ce stau bizonii la semafor sau parchează regulamentar. Până atunci, eu încerc să dau "ignore" la prostie și îmi văd de ale mele, deși am cam obosit să "nu văd" gunoaiele din jurul meu... Hai emigrare!

Legende urbane

De ce bate vântul mereu din față?

     Pentru orice biciclist, vântul reprezintă principalul obstacol în drumul spre oriunde. Se știe că frecarea cu aerul solicită cel mai mare efort când pedalezi, multe din încercările de doborâre a recordurilor de viteză/distanță pe velodrom având loc la mare altitudine, unde aerul e mai rarefiat. Deși la munte, gravitația e cel mai mare Gică Contra atunci când ai de urcat . Dar azi mă voi referi doar la mersul pe plat în zone de șes, pentru că aici pedalăm cel mai des. Ete și rima! Mare poet!

Când mi-am luat prima bicicletă am înțeles imediat că vântul e ăl mai mare dușman, deși, odată cu Strava, am făcut multe alianțe pentru KOM. Obsedat, deh! Tata îmi zicea că pe bicicletă vântul bate mereu din față dar nu îl credeam.

     Pentru că am fost acuzat de superficialitate și slaba documentare a articolelor în care dezbat probleme serioase legate de bicicletă, am zis să răscolesc netul ca pe un sertar cu șosete desperecheate. Deși nu reprezint vreo instituție publică ca să fiu acuzat de dezinformare și manipulare, eu putând scrie oricum despre orice, că doar e blogul meu. Sictir, frustraților!

     Cele mai multe articole găsite ne învață cum să ne ferim de vânt și să fim mai eficienți. M-aș fi așteptat să găsesc un studiu făcut de olandezi sau belgieni, că p-acolo te cam suflă vântul indiferent de anotimp, dar keine articol. Un singur om s-a obosit să analizeze temeinic problema, ați ghicit, cercetător britanic. Omul, probabil foarte plictisit, a avut timp să măsoare efectele vântului asupra mersului cu bicicleta. Și a calculat că la o viteză de deplasare de 27 km/h, pe un traseu plat dus-întors, viteza medie e mai redusă cu 7% decât atunci când mergi fără vânt. Eu tot timpul credeam că indiferent de vânt, traseele cu întoarcere fac ca media să fie aceeași, ce pierzi cu vânt de față câștigi cu vânt de spate. Nț! Deci tata avea dreptate.

     E bine că știu acum că nu forma mea era de vină pentru ritmul slab, ci aerul. Frate, ce dens e pe unde mă plimb eu! Ca să nu mai zic de calitatea precară a asfaltului sau că nu am rulmenți ceramici de 2 mii de iepuroi.

     Ce poți face pentru a reduce efectele negative ale vântului e să cauți pe net, desigur. Unele soluții sunt la îndemână, să te faci mic pe biclă, să nu ai haine bufante, să alegi drumuri mai puțin expuse, să mergi în grup. Dar altele mi s-au părut de-a dreptul caraghioase, cel-mai-cel fiind să pedalezi pe trainer, cumva ca sfatul de a pedala în casă atunci când plouă, asa eviți chiloții uzi. Mai poți alege traseul și să ai vânt de spate, dar parcă ai vrea să ajungi acasă fără a face ocolul pământului.

     Părerea mea e să vezi partea plină a paharului și să consideri vântul un partener de antrenament, deși am avut ceva ture în care îmi iroseam energia înjurând condițiile adverse, de parcă tot universul dorea să mă țină pe loc. Dar și când prind vânt buuuuun, Traian Vuia scrie pe bazon! Hai cu decolarea!

Briza de kom

Granfondo de februarie în zi bisectă

     La două luni de la operație am reușit marea performanță de a completa provocarea unei ture de 100 km pe luna februarie. Am tot mers zilele astea și nu m-am resimțit în niciun fel, dar 100 km sunt o distanță considerabilă pentru un om în refacere ca mine. Plus că erau niște nori negri de supărare și nu îmi surâdea ideea să merg ud la oo atâta amar de vreme. Așa că nu am plecat singur de acasă, am plecat cu gândul să mă bucur de plimbare și să nu forțez.
     Si normal că nu mi-a ieșit. Om hotărât și perseverent, nu aș putea să mă țin de un plan nici dacă mă legi de el. Deci, la naiba cu toate calculele, mergem la plimbare, eu și gândul, forțăm cât putem și vedem ce va fi. Vreau să duc mărțișoare bunicilor mele, la Găești și la Pucioasa, și mamei. Doamna mea a fost deja delectată cu un "mărțișoa diu fliu-fliu", așa că am bilet de voie. Si a fost și ideea ei să mă plimb azi, ca duminică să stăm liniștiți în curte cu cei doi noi căței. Buuună treabă!
     Nori urâți, soare fricos, vânt belicos. Auspicii nefavorabile, dar amu' am plecat. Si ce să vezi, doar vântul m-a zăpăcit, ceva împotriviri până la Găești și apoi de la Târgoviște la Pucioasa și înapoi. Dar am facut-o. Cum adică pe cine!? Pe ea, suta (de km). Cam greuț, mai ales la obrăjorii șifonați de cei 39 de anișori. Plus că scarabele au cam suferit după 70 de km, dar o fo beeene, vărule! Demult nu am mai trăit așa o bucurie în timp ce pedalez, chiar cu vânt de față. Am înjurat câțiva idioți, m-au fugărit niște câini nervoși, m-am pitit de vânt în spatele oricărui petic de tir, am suferit și am gâfâit, dar am ajuns la liman. Mai am de muncă și nu știu cum vor decurge lucrurile în continuare, dar am de gând să bifez niște concursuri, mai pe lejer, așea, că doar nu îmi scade rangul. Atunci să vezi povești, că o să am timp de contemplări idioate și meditații parasolare, de o să-mi cereți rețeta!
     Azi a fost și despre primavară și soare, despre familie și bucurie, despre oamenii din jurul meu care mă motivează și mă susțin, dar mă și critică și mă corectează, astfel încât să nu devin mai important decât sunt, deja. 😃😃😃
     Titlul pregătit pentru acest post era "Dig deep!", aveam și poza potrivită. Pentru că asta facem, când vrem să reușim ceva, trebuie să căutam adânc în sufletul nostru acea fărâmă de speranță, acel licăr de luptător, și să mai muncim un pic, să mai dăm o lopată, o pedală. Un fel de "hai că se poate!". Acesta va fi anul meu de căutător de putere și speranță, de miner al sufletului în bezna galeriilor vieții.

Cicliști deghizați