Criza vârstei mijlocii la bicicliști

     Hai la mulți ani în 2021! E prima bucată de gând pe anul ăsta și am mai multe idei, dar nu le dau pe toate odată. Și pentru că sunt prost rău și nu scriu cum de am o idee, am făcut pauză pentru muncă și am uitat ce voiam să scriu. Clar era ceva deștept peste poate și interesant dincolo de sigur, dar cenușiul meu e mai mult cenușă, că-s prăjit de tot! Ideile gravitau desigur în jurul familiei și bicicletei, ca eu atât știu. Ce muncă, ce salariu, ce taxe și impozite, ce politică?! Hait, era să scriu "ce covid?!" dar zic să nu întind coarda, că deocamdată suntem bine. La sfârșit de an se face analiza a ceea ce a fost sau nu a fost să fie, lumea adună și scade, vede unde pică față de 0. Eu mereu pic mai sus de 0, chiar dacă nu am făcut cei 10 mii de km, nu am terminat Rapha Challenge de 500 km între revelion și Crăciun, dar tot a fost bine. Am avut un an bun, mă raportez la ce văd în jurul meu și la ce mi-aș fi dorit, deci nu prea am motive de văicăreală. Iar la început de an 2021 lumea face planuri, își face lista cu dorințe (nu știu dacă "rezoluție" are acelasi sens și în română ca în engleză) pentru noul an. La mine e cu cântec, ca de obicei, că nu e un an oarecare, împlinesc 40 de ani și de aici cică începe coborârea. 

    Cum "care coborâre"? Pai nu ăsta e punctul în care te sui în sanie și o tai la vale, purtat de tot ce ai putut sau nu să faci, realizezi, împlinești, doar te bucuri de priveliște și te pregătești de marea trecere?! Uaaaaaaaaaaa, cât de tâmpit sunt! Zici că am 80 de ani pe muchie și mă vizitează gândurile cu coasa, fac caca în mers și pipi fără sens, am pampers de firmă și mă culc la 18.00 😄😄😄😄 Frate, am 40 de ani, mă simt în puterea vârstei, la cap am maximum 20 de ani, la corp vreo 75, dar nu fumez și nu beau, deci speranța de viață sare de 90. Plus că și fac sport, mai mult decât poate duce trupul meu firav de băiețel, dar hei, sunt în grafic. Plus că eu zic că nu prea adun păcate, așa că moartea nu va fi dură, sper că o iau în sus după. Deși am o afinitate pentru asfalt proaspat și smoală, și îmi place căldura, parcă tot în sus vreau să merg. La Bărbos! Sau Marele BărBOSS 😀😀😀

     Vezi că aberez ca acum 8 ani când am început să scriu, nu m-am schimbat deloc. În bine! M-am ramolit, până la cină uit ce am mâncat la prânz, Garmin mă întoarce acasă și telefonul îmi zice unde suntem la zilele săptămânii. Noroc că nu am vreun tratament de urmat, că sigur uitam să îl iau! Fizic nu am probleme, parol. Am început să număr câteva fire albe (dar dau vina pe soție, clar de la ea le am!), mai merg noaptea la budă, dar nu îmi pare exagerat, dorm neîntors, pot să stau să văd artificiile de revelion, beau alcool fără să mor, mănânc orice deocamdată, mai scot câte o glumă pe gâtlej și încă mai știu să râd. Sigur că soața mea dezaprobă îngăduitor, zice că m-am nasolit rău de tot, că sunt mai hâtru ca un câine batrân fără os și cu blana udă, dar e părerea ei. Eu zic că sunt bine.😀

     Nu mai zic asta când mă gândesc că ar trebui să îmi fac griji pentru criza vârstei mijlocii. Bani de un bmw roșu decapotabil nu am (cred că mai bine scriu Porsche) și nici nu mă pasionează atât de mult mașinile, dar chiar nu mă văd un bătrân pervers în bmw/porsche și senil, cu chelia fluturată de vânt în mașina decapotată, cu muzica din '92 și hainele din 2004. Sigur că sunt lucruri pe care le-aș vrea altfel, dar e de muncă și trebe răbdare. Plus că am atâtea motive de bucurie în viața mea că nu prea mă plâng. Dar să vedem cum s-ar manifesta criza vârstei mijlocii în cazul meu.

     Cică urmele vizibile ale crizei vârstei mijlocii sunt în ordinea numerelor de pe tricouri: schimbări în meniu și program de mese, modificări ale programului de somn cu treziri nocturne și oboseală, pesimism și lipsa speranței, iritare și anxietate, deznădejde plus vină și un simt ridicat al inutilității, scăderea dorinței de a face ce-ți place (inclusiv sex si hobby-uri). 😀😀😀 Bă, ej nebuun!? Păi nu mă încadrez la niciuna din astea. Și nu am văzut nicăieri porsche roșu, deci ăla era doar în capul meu. Acum, sincer vorbind, mai am probleme cu somnul dar tot dorm de rup, obosit sunt de când m-am născut, nu aș mișca un deget dacă aș fi milionar, pesimist nu sunt decât când fac pană și îmi pare că s-au înecat toate corăbiile. Anxios sunt când nu am bani, dar așa am fost mereu. Iritarea e starea mea de bază, așa mă trezesc, iritat la culme de toată lumea care e proastă și fudulă (eu, nu!). Sex e tabu, că îmi șterge soția contul de pe blogger. Cât despre hobby, frățieeee, păi aș merge cu bicicleta acum mai mult ca niciodată dacă nu ar fi constrângerile cotidiene. Îmi face plăcere să merg cu bicicleta, mă distrez când adun kilometri și sunt cel mai fericit când dau din pedale, chiar și pe vreme rea sau la deal, zău așa! 

     În mintea mea bolnavă asociam criza cu o dorință nestăvilită de a demonstra ce mare și tare sunt, că dacă nu o fac acum, atunci când!? Să am cea mai tare bicicletă, cu cele mai tari roți, să am cei mai mulți km și să ajung pe podium. De kom-uri nu mai zic, fără număr să fie! Că dacă nu acum, atunci când!? Am schimbat categoria, sunt cel mai tânăr din cei peste 40, deci am o șansă. Dar la cât de buni sunt concurenții, mai bine joc la loto! Citesc ce am scris și parcă nu sună a criză, mai degrabă a bule de aer la cenușiu, pauze între sinapse cât un abis financiar, sau o dorință ancestrală de a poza în victimă și a atrage câteva gânduri de compasiune: săracul Mancuso, ce viață grea are! Haha, nici eu nu cred asta, să mor, dar am zis să ating subiectul că așa am simțit, odată cu vârsta devii mai înțelept. Eu doar adun anii.😀😀

     Frate, am văzut o chestie foarte tare pe net în legătură cu criza asta. Cică bărbații nu o au, dar o dezvoltă din cauza femeilor care o au și îi trag si pe ei in hău. Deci, sus pe biclă și stai departe când vezi semnele de mai sus prin casă, că ai pus-o! Hai pa, la mulți ani cu sănătate și roți nepătrate!

p.s. Mamil e termenul folosit pentru bicicliștii de vârsta mea care o ard tinerește în colanți pe 2 roți. Eu nu am dezbătut problema, pentru că nu achiesez la mainstream media și am vrut să scriu altfel, chiar dacă fac parte din categoria asta, clar.

MAMIL - Middle Aged Man In Lycra

2020 în cuvinte

     Azi s-a făcut un an de când era să mor cu zile la spital. Niște imbecili de doctori și asistente se uitau în orice altă parte decât la patul pe care zăceam eu ca un covrig uscat și constipat. Dacă muream, dădeau vina pe mine că am venit prea târziu dom'le, ce țipi așa!? Nouă ore am stat acolo până au catadicsit să mă taie. Sper să aibă parte în viața asta numai de oameni ca ei. Nu mă gândesc prea mult la asta, doar să urăști pe alții nu e productiv, sau să le dorești într-una răul. Dar măcar din când în când le mai arunc un gând "de bine". Așa și cu idioții din trafic, nu vreau să îi las să îmi strice turele și zilele, dar ai naibii proști reușesc de multe ori. Dar tot nu îi pomenesc in rugile mele seara.

     Am chef de scris, dar nu știu ce să pun pe hârtie, mai sunt 2 zile de muncă și vine Crăciunul. Eu mai am vreo 500 și ceva de km până la cei 10000 propuși pe anul ăsta. Am vrut 12000 dar am fost o lună în pauză de apendicită și fo' 2 luni pe trainer în curte din cauza covid, așa că am reconfigurat traseu și am rămas la 10000. Dar și ăștia par mulți, mai ales când timpul e atât de scurt și am atât de multe obligații. Nu mă plâng, vărule, e doar o exprimare liberă a cugetului la ceas de seară. E iarnă afară și totuși am ieșit pe bicicletă, deci sunt norocos. Anul ăsta cică ar fi de uitat, dar eu m-am bucurat de el cât am putut de mult. Pentru că am facut ce mi-a plăcut și cu cine mi-a plăcut, am stat cu familia mai mult decât în orice alt an, deci a fost pe plus. Nu am avut probleme de sănătate, deci un alt mare plus. Nu am acumulat prea multe datorii, alt mare plus. Ce să îți mai dorești?!

     Lumea a devenit mai mică pentru fiecare, ne-am redus contactele fizice la minimum, nu ne mai strângem în brațe, suntem mai distanți și mai temători. Ne adaptăm la nouă orânduire fără să ne gândim cât de mult sau putin ne afectează, poate că nu conștientizăm efectele, dar sigur ne-am schimbat. Eu nu pot să spun că apreciez mai mult ce am, decât poate în zilele în care prind niște cer limpede în cap și pot să văd și altceva decât probleme cotidiene. Unii își caută sinele toată viața, eu doar încerc să trăiesc fiecare zi pe plus. Cu familie, cu muncă, bicicletă și nervi, mâncare și băutură și muzică și filme. Și râs!

     Anul ăsta a trecut pe simțite, nu foarte repede, dar nici nu m-am plictisit, am avut multe experiențe plăcute, poate mai puține din cauza limitărilor spațiale, dar tot a fost un an bun! După cum vezi, doar lucruri bune îmi amintesc, ăsta fiind avantajul bolnavilor de Alzheimer, deh! Am avut curse de ciclism la tv, mari tururi și curse clasice, și nu mai spun că favoritul meu Wout van Aert a și câstigat câteva. Pe plan personal-ciclist, din păcate, nu am putut să particip la cele 2 curse organizate în zona noastră din cauză de covid, dar nu am murit. Poate la anul o să mă dau, ca să am material de scris, nu doar aberații ieftine despre evoluția prețului la cartofi pe piața locală. Hai la mulți ani sănătoși plini de zâmbet și culoare! 

p.s. am zis că mă las de scris și mă apuc de vlog, dar mă organizez mai greu.

Chiar a fost mai bine...

Angoasele cicliștilor

     Pe bune, și cicliștii sunt oameni! Există nenumărate cazuri de cicliști care au renunțat la bicicletă din cauze mai mult sau mai puțin (in)credibile. Eu nu mă văd renunțând la pasiunea mea pentru ciclism, chiar mă gândesc că dacă o să fiu vreodată conectat la aparate, o să cer un pat pe două roți, frâne pe disc și schimbătoare electronice. Sunt multe problemele întâlnite în viața de biciclist, o să încerc să enumăr câteva din cele mai mari angoase atunci când mergem cu bicicleta pe coclaurile recent asfaltate ale patriei. Pe alte site-uri am găsit fobii legate de ciclistii profesioniști, dar cine din noi e pro?! Corect, nimeni. Dăm din cenușiu, atunci. Ca de obicei, nu mă pricep la enumerări sau rânduiri, habar n-am cum să le așez, așa că scriu repede, că uit ideile, în pana mea! Hait, le-am uitat, băga-mi-aș...

     (O săptămână mai tarziu) Hai că am regăsit un pic de inspirație. Să-i dăm repede! Cea mai mare frică e legată de ciclismul însuși. Lumea se teme în general, trăim într-o lumea dominată de frică. Toată lumea se teme de ceva, mereu suntem amenințați, trebuie să ne apărăm, să ne luptăm pentru resurse, pentru viață, pentru țară. Teme-te și nu cereceta! Okay, mersul pe bicicletă e periculos, dar ce nu e periculos pe lumea asta? Și statul pe canapea la tv prezintă un risc, să faci guși și grăsime și stop la ceas. Păi atunci de ce să nu mergem pe bicicletă? Gata, te-am convins, deci nu ne mai e frică să ieșim pe două roți. 

     Dar acum începe nebunia. Că apar gândurile. Nici nu ieși pe ușă că și începi să te întrebi dacă te-ai îmbrăcat adecvat. Nu mai zic că sunt unii (nu eu) care își fac griji despre cum arată, dacă sunt asortați sau la modă! "Bravo, ai stil!" scrie pe bazon, zău! Asta cu adecvarea se potriveste mai ales când e frig, că eu nu reușesc niciodată sau aproape niciodată să mă îmbrac potrivit. Ori prea gros și transpir, ori prea subțire și mi-e rece la oo. Am încercat să anticipez cumva și în funcție de cât de tare sau încet am de gând să merg, așa mă și îmbrac, dar tot nu e 100% potrivit. Așa că analizez gradele de afară, cum voi merge și cum bate vântul, și aleg numărul de straturi. La ciclism e bine să ai multe straturi, că aerul e cel mai bun izolator. Dar ai auzit de ceapă degerată, nu!?😀😀😀😀

     Când pleci din casă, o altă grija e să nu te plouă. OK, vara nu ești așa de stresat, că e cald și faci baie, chiar dacă unii puriști plâng că le intră apă și mizerie la bilele din rulmenți, dar în general nu vrei să te plouă când e și frig afară, că oricâte ai pe tine, apa se infiltrează și îngheți ca un maro. Am ieșit acum vreo 2 săptămâni pe uscat și a venit o ploaie nasolă de m-am udat peste tot, chiar cu haine de ploaie și overshoes. Nici nu îmi mai simțeam bucile când am descălecat! Direct în baie m-am oprit! A curs noroi de pe mine de parcă a fost alunecare de teren, nu alta! Divorț a scris pe mine!

     Te sui pe biclă și centura de puls nu funcționează perfect, îi trebuie ceva timp să înregistreze corect ritmul cardiac, la naiba! Ai răbdare, dă-i la pedale acolo și o să își revină! Sau nu prinde sateliții rusești! Vărule, nu e ca și cum am un program strict de antrenament, dar parcă pleci cu stângul dacă nu vezi pe monitor telemetria dorită! Că doar ne pregătim de Turul Franței, nu de bălăureală pe coclaureală! Și dacă o arzi pe zwift, teama e să nu cadă netul la sprintul final! Ce ți-e și cu evoluția asta tehnologică! 😀

     Ce traseu alegi? Ia, cum bate vântul? Eu prefer să am vânt de spate la întoarcerea spre casă, că doar acasă ajung de cele mai mult ori. Corect, mai contează și cât de tare bate, așa că mereu arunc un ochi pe net pentru vreme, dar verific și steagurile de la ieșirea din oraș și reconfigurez traseu.

     Pe drum, cea mai mare teamă e legată de camioanele care trec prea aproape de cotul stang. Uneori, simți cum te ia pe sus și prinzi o viteza nedorită. Sigur că te obișnuiești, dar nu scapi niciodată de teama că nu mai ajungi acasă din cauza unui idiot care "nu te vede, bos!" și îți bagă bazonul între urechi de-ți tremură vocea. Se lasă cu înjurături de morți și raniți, dar te încarci/descarci degeaba. Greu ne vom civiliza, poate doar dacă toți soferii se fac bicicliști sau dacă se vor da amenzi pentru condus periculos sau neglijent. Deci, niciodată.

     Tot pe drum, sau mai bine zis, pe lângă drum, sunt niște ființe cu 4 picioare și ceva colți care aleargă după roți. Și latră, mamă-mamă! Cel mai nasol e noaptea când apare din neant fix lângă tine și îți sare apa din bidon și pulsu'-n tavan. Altfel, te pregătești cum poți, uneori sprintezi și scapi de ei, alteori mai dai din picioare și plesnești oarece boticuri umede și chelălăitoare. Dar ce te faci când urcă drumul? Eu mă dau jos și îi iau la pietre, când găsesc. Injur toți câinii și stăpânii lor care îi țin la poartă și îi dau mai departe. Unii, săracii, chiar au căzut din cauza câinilor. Eu nu am decât sperieturi, cea mai grozavă de la un rotweiller (nu știu cum se scrie) care nu renunța oricât de tare mergeam. Norocul meu că a obosit el primul!

     Drumul e lung, multe sunt și gândurile. Uneori, când ai o pană, rămâi cu cicatrici sufletești, zău. Următoarele 10 ture vei avea în gând "dacă fac pană!?". Cică pana e o stare de spirit, dar eu am făcut pene și când eram pe plus infinit la moral, deci nu cred în asta. Plus că eu zic că dacă eviți zonele cu mizerie, reduci riscul. Sau daca nu mergi pe drumuri fără asfalt, poate cine știe, eviti penele!? Ideea e că trebuie să fii pregătit, să nu ai grija timpului rămas până începi serviciul sau alte obligații, atunci clar devii stresat dacă faci pană. Nasol e când e frig rău, dar eu zic să evităm ieșirile sub zero grade departe de casă, să putem chema ajutoare cu mașini. Tata știe!😀

     Când ieși în grup, teama de a scăpa plutonul ca pe un sapun ud îți ingheață gelurile, așa că atunci când dai accept la o tură cu baieții, ai grijă să fii in formă. Deși, am ajuns la concluzia că mai bine mergi în ritmul tău, mai ales iarna, când ai un anumit program pe care vrei să îl urmezi dar băieții au chef de fugă. Așa, ai și o scuză că nu ai stat în pluton! 😄😄😄

     Când rămâi fără apă sau mâncare, poți opri la hypermarketul din sat și iei tot ce vrei. Asta numai dacă ai bani! Nu cum am pățit eu când am fost la plimbare, cu 2 lei în buzunare, de n-am avut nici de o apă chioară. Bine, bine, se presupune că ai mai mult de 2 neuroni și nu îl uiți pe unul acasă. Dar tot te descurci, că doar românii sunt cel mai primitor popor, foamea și setea te ajută să scapi de rușine și trac. Cerșești mâncare cu ambele mâini sau vara furi din livezile de pe marginea drumului fără teama că ratezi Raiul!😀😀

     La curse apar chestii noi, cum ar fi teama că ți-ai uitat acasă ceva: geluri, butelia de CO2, pompa de buzunar, apa cu electroliți sau batoanele cu magiun. Sau poate că ai uitat echipamentul norocos și prinzi o zi proastă! Eu am o problemă cu unghiile, să fie tăiate, că altfel îmi merge rău! Poate unii au o chestie cu părul de pe față sau picioare, să fie aero, habar n-am! După ce începe cursa există teama de căzături, dar nu neapărat că ar durea cât că s-ar putea strica bicicleta și că nu termini cursa sau pierzi vreun loc fruntaș în clasament. Niște nebuni ăia de simt asta, eu nu! Plus că eu am avut de câteva ori mega-crampe și am descălecat, dar am mers mai tare decât duceam, deci vina mea. Dar tot am gânduri legate de probleme fizice in timpul cursei, ca să nu mai zic că am avut probleme cu căcări multiple și am suferit in CURsă! 😃😃😃😃😃

     O altă teamă o trăiești când treci de la pedale normale la spd (sau automate, zice cineva, undeva). Ai plăcuțe pe tălpi și ești legat de bicicletă. Sunt cele mai sănătoase când vine vorba de pedalat, că îți protejezi genunchii, în primul rând. Dar când faci trecerea, sigur o să cazi. Dacă ți-e teamă sau nu, cazi oricum. Eu nu am căzut din prima, am mers câteva luni bune până la prima căzătură, fix după o tură de 90 de km pe mtb, în fața blocului, fix într-un boschet unde am donat niște piele și ego. Dar nu am murit decât de râs! Sau în intersecție la Iancului când am oprit la stop, între benzile de mașini, în dreapta autobuz, în stânga Octavia. Eu declipsez dreptul, bicla se apleacă în stânga! Îmi amintesc doar "Zdrang!" pe Skoda și "hahahahahahaha" din autobuzul plin. Sifonat la moral, m-am ridicat și am plecat fără să mă uit stânga/dreapta.😀 Ultima oară am căzut ieri, pe câmp, am ales o scurtătură și din cauza noroiul am oprit și nu am apucat să declipsez. Fleoșc în noroi!😄😄😄

     O alta teamă a bicicliștilor e furtul bjiuteriei. Eu, ca să scap de aceste gânduri, nu las bicla nicăieri, doar dacă plătesc o factură și o las legată de un stâlp în fața magazinului și o verific constant. Acasă, niciodată bicla nu a stat pe scara blocului, iar la curte o mai las afară, dar tot legată și cu doi câini, dar de cele mai multe ori stă în casă. Tata a rămas fără cursiera lui rusească acum 35 de ani când stăteam într-un cartier cu înaripate, și parcă nu vreau să pățesc asta. Unii au reușit să își găsească bicicletele furate și să le recupereze, dar altii mai puțin norocoși au rămas cu buzele dezumflate. Dar să ne veselim un pic, zic. Banc: niciodată să nu calci cu mașina un țigan pe bicicletă, s-ar putea să fie a ta! 😀😀😀😀😀

     Unele angoase s-ar lega de cum pedalezi sau cum arăți pe bicla, dar eu sunt așa de mândru de cum arăt și merg pe biclă încât am scăpat de teama asta. Teama de ridicol nu o simt, oricât de colorat sau strâmt/mulat îmbrăcat sunt. Mă doare la bazon că îmi zice lumea că alerg și mă antrenez ca nebunul când nu am nimic de câștigat. Mă antrenez cât pot de mult și nu prea am teama că m-aș putea supra-antrena vreodată, nu am eu atâta timp la dispoziție. Legat de asta am o super-frică să nu rămân fără timp pentru biclă. Să nu merg cu bicla e cea mai mare teamă a mea, mai e un pic și se face un an de când era să mor la spital de la o apendicită cronică. Am stat aproape o luna pe bară și a fost crunt, dar am revenit pe bicicletă și mi-am revenit complet. Mă rog și de sănătate, că aia te ține pe linia de plutire și pedalare. 

     Vine Crăciunul, sigur vom fi mai buni, dar eu mă gândesc că mai am vreo 600 și ceva de km până la cei 10000 km propuși pe 2020. Și am și proba "Rapha 500" cu 500 de km între Crăciun și Revelion, sper să o mai completez o dată! Iar pentru la anul mă gândesc să fac un vlog, să debitez acolo 5 minute într-un clip și să nu te mai pun pe tine să citești, că îți strici ochii! Și îmi pierd și eu vederea scriind ore întregi la articole pe care le citești tu, tata, și încă vreo 2! 😀😀😀😀 Hai la mulți ani!

Eu am vândut singur biciclete...