Brașov, brașoave

     Haide bună dimineața. V-a mai trecut greața? Nu prea mai știu rime pentru "dimineață", o las așa. Am avut parte de o lună plină la muncă, am reușit să ne facem cifrele și în weekend am avut putere și gânduri pozitive. După ce sâmbătă am băgat șmotru la o garsonieră, și nu am putut aduna prea mulți kilometri, în ziua de duminică am primit liber. Măi, știi ce e ăla câine scăpat din lanț!? Ridică-l la puterea "n". Apoi înmulțește-l cu el însuși și ajungi aproape de starea mea de fapt. Frate, am rupt fașul. Am plecat la plimbare spre Brașov, cu gândul să mă întâlnesc cu cineva care vindea niște șosete de ciclism, dar am gândit că dacă plouă prea tare sau îmi e frig și greu, o iau înapoi și primesc ciorăpeii prin colet. Deci nu e niciun stres. Un prieten din Brașov mi-a zis să îl anunț când mai ajung pe acolo, dar neștiind programul și traseul exact, am hotărât să nu încurc pe nimeni. Deci, tură singuratică, așa cum m-am obișnuit. Cu o seară înainte am pregătit totul, echipament și mâncare, noaptea am dormit destul de bine, dar aveam emoții. Sunt totuși peste 200 de kilometri, nu o să fie ușor. Plus că eu în perioada asta sunt pe acumulare, nu pe efort, vedem ce iese. 

    Somn fără vise, m-am trezit cu ceasul, proaspăt ca un ghiocel primăvara. Afară înnorat, dar nu plouă și e uscat pe jos. Bag o portie mare de fulgi, mă îmbrac si plec. Niște picături ciudoase au așezat praful pe mașini, dar nu mă opresc ele. Vânt de față până la Câmpina, încerc să nu forțez, dar abia mă mișc, așa că voi crește ritmul și îmi asum că stric antrenamentul. Aia e! Nu vreau să mă întorc mâine, la naiba. Niciun fel de coloană de mașini la Nistorești, începe să plouă, nu foarte tare, dar se udă jos și mă ud jos. Bleah. Cred că mă întorc la Sinaia, nu am chef de udătură toată ziua. Dar după Posada se usucă, hai că se poate. Număr kilometrii rămași, tot scade distanța, haide că mere. Mă opresc să mănânc, mai dezmorțesc bazonul, mă simt bine, nu am forțat atât de tare. Dacă aș fi menținut ritmul de la Câmpina, sigur mă oboseam. Așa, doar dau din pedale și mă bucur de peisaj ca un pastilat. Traficul e normal, trec de Sinaia și depășesc coloana de la Bușteni. Vântul bate de spate, fluier și mă alint că merg bine. Predeal, gata. Până aici am mai fost. După aia, e teritoriu nou, coborârea e faină până în Brașov, unde ajung pe la 13, așa cum mă înțelesesem cu vânzătorul. Ne întâlnim, amabilități despre distanțe și efort, apoi pizza de la Luca și Fanta fără portocale. Incep să mă răcesc, trebuie să cumpăr baterii pentru stopul spate care e moale. Pierd jumate de oră, dar o tai spre casă. 

    Vântul e frontal acum, până sus în Predeal nu am cum să trag. Mă mir că nu mă dor picioarele, doar gâtul e țeapăn, nu mai sunt obișnuit cu ture mai lungi de 3 ore. Eu deja am patru. Sunt 10-11 grade, e plăcut, dar vântul îmi zboară mucii și se opune mișcării mele. Pe la Timisul de Sus mă alerg cu niște câini, care au chef de joacă și îmi strică media. Sunt prea frumoși ca să îi alerg cu pietre, îi dau mai departe cu zâmbetul pe buze și ceva înjurături în gând. Urcarea e moale, dar vântul o face grea. Număr kilometru după kilometru, fac calcule, mai cânt și fac rime, sau fac rime și cânt, că m-am plictisit. 5 ore și sunt sus la Predeal. Gata, de aici e doar la vale, păcat că e doar vântul de față care îmi ia basca pe sus. Nu prea e nici trafic, că nu prea e zăpadă, ce să vezi. Drumul e uscat, deocamdată e bine. Mă întrec cu Regio, la vale suntem egali, dar prinde viteză și îl "las" să plece. Apare și coloana de mașini specifică DN1. Începe din Predeal, după borcan, spre Azuga. Nu e bine. Traficul nu mă mai ajută, muncesc singur și merg pe jumatea drumului. Picioarele nu se opun, ba chiar începe să îmi placă ritmul susținut, mă salut cu motocicliștii și mă înjur cu șoferii care nu îmi fac loc. Sigur că sunt puțini, mult mai puțini decat cei care respectă bicicliștii, Doamne-ajută, e bine. Și începe ploaia la Bușteni. Măi, dar plouă ca lumea, îmi intră apă și în gânduri. Mi se îneacă toate bărcile, dar sunt la vale și am altă stare. Vântul bate dar mă mai ajută traficul. Planul e să beau o cola la Sinaia.    

    Gata cola, gata masa, gata pauza. Am mâncat dar am înghețat. O să fie greu să mă încălzesc pe coborâre, dar îi dau înainte cu tupeu. Și cu apă la galoși și obraji. Iar coloană. Acum e până la Comarnic. Frățieeee, niciodată nu am văzut coloană pe sensul ăsta de mers, atât de lungă, noroc că din când în când se mai eliberează și nu merg chiar singur, mă ajută tirajul creat de mașini. Pârtieeeeee! Trece Comarninc, trece Câmpina, hai că încă e bine. S-a uscat de-acum și zburd pe câmpiile mele verzi. Apare Florești, trag dreapta, mai am 17 kilometri. Pe drum îmi propusesem să nu fac mai mult de 7 ore jumate, dar nu mi-a ieșit oricât de tare am mers la final. Efortul depus începuse să blocheze mușchii imediat ce mă ridicam din șa, deci nu mai era loc de tras, doar să ajungem acasă. Și am ajuns. Rupt, dar plin de zâmbet. A fost o zi bună prin munții patriei, cu de toate, ca o șaormă mioritică. Am avut și ciobănești în meniu, pupa-i-aș de numa'-numa'. Hai sănătate și spor în toate, mă bag la munci și produs bani. Pauză de la plăceri, până vineri. Sau...!? 😁😁😁😁😁

Poză de la Sorin, de pe alt traseu, dar mi-a plăcut si am furat-o.

Fericirea are gust de ciocolată

     Sau de ciocolată cu vișine. Și marțipan deasupra. Frate, am mâncat dulce de mi-a stat insulina-n gât, am rupt-o pe diabet zilele trecute, odată cu ziua Emmei. Ne-am organizat și am bifat câteva zile la munte. Cum unde, la Vila Bran, desigur. Am luat conje' regulamentar, și am reușit să mă deconectez corect și complet de la muncă, Doamne-ajută la toată lumea. Am participat la toate activitățile posibile, seara picam lați de oboseală, dar ne-am distrat peste masură și ne-am bucurat de zilele libere ca niciodată, așa cum îi șade bine oricărui pământean. Ziua Emmei e pe 18, am avut tort cu marțipan și figurine, o minune de tort, cel mai frumos pe care l-am văzut în viața mea. Emma a fost în al nouălea cer, oamenii de la pensiune ne cunosc și ne-au făcut o surpriză cu toate mascotele cântându-i "la mulți ani!" de ne venea să plângem de bucurie. Si ea abia s-a abținut. Apoi am avut parte de o altă mare bucurie. Un tip Bartie, de pe la youtube, pe care Emma îl știe demult, urma să aibă un recital în seara aia. așa că am făcut niște poze, a stat de vorbă cu Emma câteva minute și pe urmă i-a urat și "la mulți ani!" împreună cu oamenii din restaurant. Apoi ne-a dat și autograf. Emma era în al nouășpelea cer, a zis că e cea mai fericită aniversare din viața ei. Nici nu mai știa ce să facă, ce să zică, am avut parte și de dans și muzica, mâncare bună. Ce să îți mai dorești!? Poate niște dansuri populare a doua zi, sau un foc de artificii. Sau foc de tabără cu vin fiert, ceai și muzică folk. Sau o petrecere câmpenească, dansuri populare și fasole cu ciolan, murături și vin și țuică. Lista e lungă, nu te rețin, dar am avut distracție la super-ofertă și am tras lozul cel mare cu fericire. Nu a mai contat că nu a fost zapadă, că a și plouat un pic, sau că am făcut o grămadă pe drum de la și spre Târgoviște. Aia e. Hai să ne bucurăm împreună de fiecare zi, așa cum noi facem de când s-a născut Emma, ne certăm mai puțin și râdem mai cu poftă, trăim mai mult zilnic și tragem la fericire mai abitir. La mulți ani, Cici, te iubim enorm, artista noastră!💖💖💖💖💖💖

Fix Emma.

Adevăr sau provocare

     Haide bună dimineața la toată lumea din comitat și din afara lui. Văd pe rețele o oarecare încordare cu privire la subiecte noi, cel puțin pentru mine, dar nu le prind decât mai tarziu, așa, că eu nu sunt conectat la tot ce se întâmplă, și aflu ultimul. Poate e mai bine, că așa am timp să adun informații și să nu mă reped ca găina la muci. Acum e lumea ofuscată pentru că a început o artistă să cânte despre problemele femeilor din Romania, despre relele tratamente și asuprirea fetelor în societatea românească. Noi ne credem buricul pământului și ne atacăm imediat ce ni se spune ce defecte avem. Noi nu privim substanța, fondul problemei, ci analizăm doar forma. Ne deranjează tonul și cuvintele, dar nu ne afectează deloc adevărul din acestea, realitatea pe care continuăm să o ignorăm doar pentru că nu ni se întâmplă nouă. Suntem o societate profund misogină, vezi numărul mic de femei aflate la conducerea instituțiilor sau chiar corporațiilor străine, care au câteva capete cu păr lung in post de CEO, dar prea puține. Suntem niste vajnici neanderthalieni care dau cu bâta în capul oricărei femei care îndrăznește să gândească sau să vorbească. Nu mă recunosc în astfel de abordări, dar sunt sigur că am în sânge, in adn, asuprirea femeii. Mă lupt cu starea asta naturală și încerc să respect sexul feminin, aplicând chiar o discriminare pozitivă, mai ales că femeia e "sexul slab", altă idioțenie. Femeia trebuie tratată ca egalul bărbatului, dar nu cu pretenția ca și ea să execute aceleași munci precum bărbații, că e o prostie. Plus că femeia dă naștere copilului și are o imensă povară de dus, fizic și psihic. Noi doar ne bucurăm de procreere, ea duce greul. Nu știu care e soluția, ce trebuie să facem ca să schimbăm abordarea, să îmbunătățim situația femeii în societatea noastră. Mă bucur că la școală avem parte de tratament corect și fetele sunt egalele băieților, se joacă împreună, învață împreună, dar tot am o teamă legată de viitor. Încerc să o învăț pe Emma să fie încrezătoare, curajoasă, să aibă grijă la oameni, să nu îi creadă orbește pe oamenii din viața ei. Să fie conștientă de calitățile ei, dar și de defecte, să le accepte, astfel încât să nu sufere când va fi ținta ironiilor sau "bullying"-ului atât de prezent în cotidianul nostru. 

    Hai că m-am depărtat de subiect, un pic. Voiam să vorbesc despre adevăr, cât de incapabili suntem să acceptăm niște realități crude, care dor al naibii, și e mai simplu să le ignorăm, sau să ne supărăm când cineva ni le spune in față. In loc să mulțumim când ni se arată ce defecte avem astfel încât să devenim mai buni eliminând problemele, noi ne îngropăm capul în nisip și facem pe bosumflații când suntem criticați. Trebuie un minimum de inteligență ca să îți dai seama că ești prost. În România, doar 40% au 12 clase, 16% au studii superioare. Păi ce pretenții să mai avem? Am zis de atâtea ori că educația e soluția, numai învătând vom putea fi mai buni. Poate de aceea și suntem atât de sensibili, că doar atât de duce capul. Asta e abordarea naturală și normală pentru niste oameni inculți, ne-educați, săraci și murdari. Câtă vreme nu avem scoală, nu vom avea nici șansă la un viitor mai bun. Nici Dumnezeu nu ne salvează. Ne rugăm degeaba. Schimbarea începe cu noi, dar nu mă văd reușind să îi schimb pe cei cu care interacționez. Dar o să încerc!

Involuție scrie pe noi.