Blogul lui Mancuso: Race report - Maratonul Olteniei

Ramnicu Valcea, o destinatie care nu trebuie ratata de catre ciclisti. Traseele de pe dealurile din imediata apropiere a orasului sunt o tentatie la care cu greu rezisti. Eu nu cunosteam zona decat de prin harti si un pic de la iesirea de la Cozia, din aprilie, cand am terminat pe picioare si cu bicla-n spinare M-am inscris la concurs din dorinta de a mai bifa o cursa, poate ultima pe 2013. Asa ca m-am antrenat si m-am pregatit cum am putut mai bine. Nenea Andronache mi-a sugerat ca ar cam fi cazul sa obtin un rezultat bun, avand in vedere ca se parea ca nu va fi o concurenta acerba (lucru infirmat pana la urma de prezenta creme-de-la-creme a mtb-ului romanesc).

Concursul era sambata dimineata, asa ca vineri am facut pauza de antrenament pentru a acumula ceva energie. Seara, insa, nu m-am putut odihni deloc, m-a luat somnul tarziu din cauza emotiilor, plus ca am visat numai podiumuri. J La 5.00, trezirea. Un dush, o portie mare de paste si 1 kil jumate de apa, bicla la cutie si la drum.

Traiti sanatos! Alea albe nu sunt ceea ce par :)

Am plecat pe la 6 fara 5, sa nu fie nevoie sa alergam printre radare, a condus moshu' Minca. Pe drum am ciupit si cateva minute de somn, dar degeaba, eram deja conectat la cursa si nu prea se lipeau pleoapele. Trece Gaesti, trec autostrada si Pitestiul, Valcea e la patruj' de kilometri. Dupa Dealu Negru facem pauza de cafea, imi fac un nou prieten intr-un caine maidanez care tocmai terminase de infulecat cativa copii de gradinita. Satul fiind, nu s-a dat si la mine, probabil ca oasele mele nu ii pareau asa apetisante. Dupa 3 poze si 4 guri de licoare energizanta, ne-am reasezat la drum. Intrarea in Rm.Valcea e la fel de putin primitoare ca in aprilie, lucrari la un pod peste nimic care se va termina odata cu epuizarea rezervelor de petrol ale omenirii. Stam la bariera sa treaca un personal obosit, cu care circula doar nashu'. Deja pare ca suntem in intarziere, desi e 8 fara. Tata se impacienteaza, nu-i place sa astepte. J Ajungem insa repede si nu am timp sa ma agit, cautam un bancomat, tragem ceva cadre cu primaria/teatrul si alte cladiri, numaram bisericile (parca sunt mai multe insa in Targoviste), cumparam ceva de-ale gurii si ne intoarcem la masina, sa se pregateasca fiul ratacitor de concurs.

Numere. Fara numar, fara numar....

Pachetul l-am ridicat repede, tricoul e super, pun cipu' la bicla si incep incalzirea, pe la 9 si 20, plecarea fiind programata la 10 "fics". Fratele Petrache se inscrisese si el, si am zis ca mergem impreuna sa rupem J J Omul a declarat insa "forfait" din cauza unui accident cu vin roshu care l-a tinut la pat in dimineata concursului, asa ca eram pe cont propriu.

La 9.45 sedinta tehnica, un twix stang pentru energie la start, si incepem sa numaram minutele, secundele. Ma uit la cei din jurul meu, vad echipe: Tusnad, Bikexpert, Felt, Merida, Giant. Frate, o sa fie fuga si azi! Traseul e ciuntit din cauza ploilor abundente. Eu sunt la scurt, din 31 km au ramas vreo 26. Caaaaaat?! Asa putin!? Pai nu am ce alege de el, zice boul de Mancuso in gand. J Stiu ca dupa partea de asfalt e o urcare dificila, o anunta si organizatorii. Altfel, bafta si spor la pedalat.

5,4,3,2,1... STAAAAAART! Spre deosebire de Zimbraria neagra, de data asta ma asez in fata. Suntem cateva sute, dar nu ma intereseaza. Iesim cu greu pe poarta parcului, iar e inghesuiala, dar nu pierd mult. Bretea de asfalt de 1 km, trag tare, nu prea am trena, asa ca mananc vant si consum ceva energie ca sa ma apropii de cei din fata. Din cauza incalzirii insuficiente, picioarele se cam opun, mai ales ca e si un fals plat. Gata asfaltul! Curba la 90 la dreapta si incepe urcarea! Am zis "urcare"!? E perete de-a dreptul. Eu eram pregatit pe foaia mica, pe un pinion mijlociu, dar trebuia sa fiu deja pe pinionul cel mai mare. Rampa e atat de violenta ca nu apuc sa mai schimb, risc sa rup lantul daca schimb in sarcina, asa ca ma dau jos. In clipa aia m-au depasit toti, sau asa mi s-a parut. Parca suntem la Rovine, toata lumea lupta, schimba, paraie lanturi, pinioane, se injura, tronsnesc pietrele sub cauciucuri. E un pic de umezeala si se aluneca, drumul e prea ingust, se afuriseste, se blesteama, e iadul pe pamant. J Temperatura creste brusc, plamanii iau foc, gura e prea mica pentru cat aer vreau sa trag. Aici a fost primul moment (dintr-un lung sir) in care m-am gandit sa renunt. Labil fiind, am trecut repede peste cadere si am tras tare, sa nu pierd prea mult timp. Partea dificila nu e atat de lunga, asa ca apuc sa ma sui repede pe bicla si sa incep sa trag. Se pare ca mersul pe jos m-a obosit mai mult decat credeam, asa ca urcarea e grea, dar incep sa recuperez pozitii, depasesc tot ce prind. Un fals sentiment de realizare, deja eram atat de mult in spate ca tot ce depaseam erau oricum muuuuuuuuuult sub nivelul meu. Iar am o cadere, nu am aer, rampa e iar criminala. Au trecut 2-3-4 km si eu deja sunt obosit. Rupt. Dar nu ma las. Moralul meu e la pamant, asa ca, cu prima ocazie, descalec. Nu ma mai tin picioarele, nu stiu ce e cu mine. Cum pana mea sunt asa de terminat, ca doar m-am antrenat?! O enigma pe care nu am elucidat-o nici pana azi. J

Sa revenim la cursa. Urcam, urcam, urcam. Frate, dar Valcea nu e in zona de deal?! Ca pare ca nu se mai termina urcarea. In fata si in spate pedestrii imping cu greu la bicle. Eu ma fortez si incep sa depasesc. Se rasufla din greu, parca sunt intr-un film porno cu buget redus. Uuuuh, aaaah, oooooh, pfiuu, pfuuuu, aaaah, oooh, femei si barbati amestecati intr-un dans nebun si animati de o dorinta ancestrala de a ajunge sus. Cred ca mergem la Domnu', suntem pe scara infinutului iar lumea pomeneste de toti sfintii J Trag de mine ca de un caine (nu mort) si iar incep sa depasesc, pieton fiind. Picioarele sunt franjuri, plamanii sunt plini cu napalm, noroc ca suntem pe o carare la umbra, ca altfel nu stiu cum rezistam in soare. Dar vai, ce se intampla, doctore?! Nu se poate! Se termina urcarea (sau cel putin asa cred eu), se iese pe plat in afara padurii.

Aeeeeer!

Punct de alimentare :)

              Simt pentru prima oara cat de importanta e racirea. Vantul ma loveste cu putere, dar nu ma da inapoi, ba din contra, ma raceste si imi da aripi. Asa, fratie, mai vii de-acasa! Si incep sa pedalez cat pot de tare. Incep urcari si coborari rapide, sunt depasit de cativa dar recuperez, e buna alternarea asta. Dar din nou dau de o urcare. Terenul e ok, cateva pete de noroi pe ici pe colo, dar nu importante, sunt si locuri unde s-a strans apa iar noroiul e pana la axul rotii, dar se trece in forta. Urcarea asta e cam cacacioasa, radacini si denivelari care iti taie ritmul si elanul. Vad in fata mea un pufos si realizez din nou cat de mult am pierdut pe prima urcare. Dar nu ma las, incep urmarirea. Si inceputa a ramas, pentru ca omul era mai bun decat o arata fizicul lui. Trec de toate rampele si pantele, se merge in viteza, imi place, ma racoresc. Urmeaza o urcare in soare, pe iarba, merge greu treaba, parca as avea frana trasa. Sunt prins din urma de un grup pus pe glume, dar eu nu am chef de zambete gratuite, asa ca imi vad de cursa.

Ajungem si la bifurcatia scurt-lung. Eu sunt la scurt, asa ca fac stanga. Sunt mai increzator acum, stiu ca nu mai e mult de urcat. Si incep sa pedalez. La un moment dat, cararea face stanga, dar nu e niciun semn. Ma gandesc ca e mai departe, asa ca nu ma opresc, mai ales ca e si la vale. Dupa vreo 2-3 sute de metri, cararea dispare, semne nu am vazut deloc. Sa-mi dau palme, m-am ratacit. Nu se poate asa ceva. Incep sa strig, poate ma aude cineva. Nem! Il sun pe tata, poate e pe langa cortul organizatorilor, sa spuna cum vine traseul, abia trecusem de un punct de alimentare. Ghinion, nu ma poate ajuta. Daca mergeam inainte, sigur ajungeam la traseu, dar cred ca taiam ceva din el, asa ca am luat-o inapoi, spre ultimul semn intalnit. Iar am de urcat! Moralul meu e sub nivelul marii, sunt aproape deprimat.

Dupa vreo 15 min de ratacire, am gasit traseul. In spatele meu, vreo 5 baieti erau sa o apuce tot pe cararea spre nicaieri, asa ca i-am strigat si le-am indicat traseul bun. Ma lipesc de 2 dintre ei care merg mai tare, si o luam la vale, la propriu. Viteza creste, solul e plin de frunze si pamant, alunecam in sir indian. Brusc, drumul face stanga. Eu nu. J J Frana maxim, alunec pe frunze. Desi imi doream sa il intalnesc pe Brad Pitt, am dat de frate-sau: Brad Carpatin. Inalt, brunet, cu o coaja spalacita, dar dur ca piatra. Potrivesc bicla sa fie dreapta la intalnirea de gradul 3, sa fiu sigur ca nu trec pe langa pom si ma vars in rapa care se deschidea dupa copac, gata sa ma inghita cu tot cu pacatele din lumea asta. Din reflex pun mana dreapta sa imi apar fata cu ten de bebelush si barba de 7 zile, dau drumul la ghidon, cred ca zic un "Doamne iarta-ma" si...... BUUUUUUUUUUUUUUUUM.

Bicla se infige cu ghidonul in noul prieten, eu intru cu antebratul fix in pom, umarul stang vrea si el mai in fata si incearca sa il inlocuiasca pe cel drept, piciorul drept se sparge de ghidon, levitez si, pentru o clipa, sufletul paraseste trupul, pentru ca nu simt nimic. Dar clipa trece repede, pentru ca ma napadesc o sumedenie de dureri, am impresia ca umarul stang lipseste la apel, probabil luxat. Ma dau jos de pe bicla (care ramane inerta, infipta in copac), ma asez pe vine si imi reamintesc ca tre’ sa inspir aerul care evadase brusc din plamani. Un coleg de traseu priveste uimit un convalescent pe marginea traseului. "Ai cazut rau?", ma intreaba. Incerc un spirit de gluma: "Nu,nu, am cazut bine!", dar nu rade nimeni, poate soarta. Daca eram la Counter strike, cred ca mai aveam 2% la viata J Dupa 2-3 minute de reverie, incep o analiza scurta a membrelor, sunt toate la locul lor, umarul stang e tot al meu, pot sa respir, invat iar sa merg, apuc bicla, care e minunat de intreaga, o iau la vale, pe picioare, pentru ca nu sunt 100% ok. Am timp sa il sun pe tata, sa ii zic ca am gasit traseul, sa stea linistit, ca vin. N-am suflat o vorba despre intalnirea amoroasa care s-a lasat cu vanatai, atat imi trebuia.

Ma refac, prind curaj si sar pe bicla, tot pe coborarea aia, viteza creste, dar ceva strain de mine imi controleaza mana pe frane, mi-e frica. Dar nu ma las, stiu ca am de tras, asa ca viteza creste, trec razant pe langa copaci, zbor peste radacini si pietre, gata, mi-am revenit. Si tot cobor pe pietre, printre case, oameni si caini, masini, e din ce in ce mai bine. Dar vai, ce se intampla?! Stanga la 90 de grade si iar urcare, destul de grea, tre’ sa imping bicla. Din varf se aude cineva ca asta ar fi ultima urcare si apoi 6 km de coborare. Fratieeeeeeeeeeeeeeeeee! Chiar nu a mintit omul. Cresc viteza, reusesc sa depasesc un ametit si zbor, atat de tare fug ca iar era sa ratez o curba, noroc ca e drumul lat si prind marginea. Ma trag in poza pe o urcare scurta unde ma pandea din boscheti un fotograf si continui nebunia.

Yo, Mancuso

Trec de 2 concurenti si ii sperii de moarte cand urlu ca din gura de sharpe: Drrrrrreeaaaaaaptaaaaa! Hehe, s-au cacat pe ei. J J J Hopaaa, aici e urcarea aia criminala. Eeeee, ce draguta e in sens invers. Si gata, dau in asfalt. Un nene gabor opreste circulatia sa treaca vedeta, ma bag pe asfalt si incep sa trag. Si trag, si trag, la un moment dat ma gandesc sa tai o curba la stanga, dar am prezenta de spirit sa merg tot pe dreapta. Super bulan, ma izbeam de un nea Decebal care conduce o Dacie, circulatia nu era oprita "complect". Pfiu, ce aproape am fost. De aici nu mai scapam usor. Ma scutur de ganduri negre si vad un dushman la orizont. Cum m-a invatat tovarashul Andronache: Pe eeeeeeeeeeeel! Omu ma vede si fuge ca de impozite si taxe. Ma uit si eu in spate, vad 2 care se apropie. Amu' fug eu ca de moarte, dar am noroc, se apropie finish-ul. GATA.

Dau o tura de parc sa imi revin dupa efort, ma intalnesc cu ai mei parinti si analizam pagubele: un antebrat drept mov-verde-roshu, ceva julituri la mana stanga si un medalion albastru-negru deasupra genunchiului drept. Merg la ambulanta sa dau autografe doamnelor asistente, imi curata rana care se dovedeste a fi superficiala, dau o declaratie cum ca nu am chef de cazare la pensiunea cu camere si paturi albe, si ma intorc in parc.

Aici, povesti din cursa, poze cu nuferii din parc, o portie super-buna de paste, apa si suc la greu, si incepe asteptarea rezultatelor. Si se afiseaza. Caut numele meu la categoria 30-34, si il gasesc la numarul 5. Da,da, numarul 5. J La 15 minute de locul 3. Deci, daca nu aveam toate problemele, aveam o maaaaare sansa la podium. L Bucuria de a termina pe locul 5 e rapid umbrita de dezamagire. Frate, ce aproape am fost sa obtin un podium! Incredibil!

A urmat apoi festivitatea de premiere. Multe categorii, parea ca toata lumea prezenta a luat un premiu, ceva. Apoi avem o tombola. 7 premii mici si o bicla 29er de 5400 de ron, premiul cel mare. Ooooo, devine iar interesant. Eu am avut numarul 378. Se duce prima, a doua, a treia extragere. La penultima, imi zic: "Trei sapte opt, Doamne!"Si se aude in boxe: "trei sute saptesh'opt"! Hehe, io sunt ala.

Lucky bastard! :)

Am castigat un set de inbusuri pentru bicla (valoare pe la 100ron). Bucuros, imi ridic premiul. Maica-mea era acum dezamagita ca nu mai particip la extragerea pentru bicla, dar nu-i bai. Bicla a luat-o un baiat din Rm.Valcea, moment in care am inceput sa urlu la mishto: "Blaaaat! Facaturaaa!" Lumea insa radea, la fel si eu. J J

A fost un mod placut de a incheia o zi plina cu de toate, dar gustul pe final a fost unul amar. Si acum am pareri de rau, cu daca si cu parca, dar viata merge inainte. Mi-am invatat lectia, o s-o tin minte. Sper sa nu fie acesta ultimul concurs pe 2013, poate mai am timp sa imi iau revansa. Anul asta au fost 5 curse, la anul vor fi cel putin 10. Sa va luati concediu sa cititi tot ce o sa posteze fratili vostru. Gata, am scris-o, mai greu, dar e gata.

Video de la cursa https://www.facebook.com/MaratonulOlteniei?fref=ts
Si alte poze: