Sultanu reloaded 15.12.2013

Everest-ul meu

               Sambata seara imi arunc un ochi pe notificarile de pe strava si vad si ceva poze cu niste colegi ciclisti care au urcat la Sultanu. Fusese o zi frumoasa si lumea isi facuse de cap pe una din cele mai grele urcari din judet. Cum toata ziua fusesem ocupat, imi mai ramanea ziua de duminica sa fac o incercare. Nu aveam chef sa incurc pe nimeni, asa ca mi-am facut planuri singur, fara ora fixa de plecare, fara ora de sosire. Eram eu si bicicleta.

Targoviste - Sultanu

               De dimineata se anunta vreme buna, asa ca ma imbrac destul de subtire, bag niste genunchiere de blana pe sub pantaloni pentru protectie, iau o pereche de manausi de rezerva si o tai spre Sultanu pe la 11 si ceva. Traseul ales e pe la Moreni, e cea mai scurta varianta pana la destinatie, sunt un pic peste 40 de km, asa ca imi ajung 5 ore de plimbare. Temperatura e ok, 5-7 grade, vantul nu bate, fac o gramada de opriri pentru poze. Din pacate smogul prezent nu ma lasa sa vad muntii, pozele cu peisaje ies cam aiurea, dar nu am ce face, si ii dau inainte. Sunt putine masini, ma desfasor pe toata latimea drumului, ma simt in forma. Nu stiu cum o sa ma descurc pe Sultanu, dar azi e prima oara cand il urc contra-timp, asa ca o sa fie interesant.

                Soarele primavaratic imi incinge ceafa (de porc), temperatura a crescut pana la vreo 12 grade. Trec de Moreni, trec de Valea Lunga, fac o poza cu cascada inghetata, si merg inainte spre Visinesti. Mai opresc pentru poze, admir padurea destul de intreaga in aceasta zona, urmaresc cu privirea un nebun pe motor care mergea prin albia raului, bag un baton de cioco pentru energie si ma pregatesc pentru ultima bucata de drum plat, ca apoi vine zidul.

                Vad indicatorul cu Sultanu, stiu ca mai am vreo 4-5 km. Deja vad parapetul. Fratieee, dar sus e! Ma ia cu frisoane, abia astept sa ma incing pe urcarea criminala. Drumul urca si coboara, e niste nisip anti-derapant, asa ca merg cu grija, sa nu ma imprastii. Ma intalnesc cu 4 vanatori cu ai lor caini. Se uita cam ciudat la mine. Probabil la fel ce ciudat cum ma uit si eu la ei. Imi pare ca vaneaza prea aproape de localitate. Treaba lor, sa se impushte intre ei, nu-mi pasa! J

Si ajung si la nebunia de urcare. Strava e pornita, opresc pentru 2-3 poze, beau o gura de apa, desfac cureaua de la casca, desfac fermoare pentru ca stiu ca o sa ma ia cu ameteala de la caldura. Imi spun rugaciunea, sper ca ingerul meu pazitor sa ma impinga un pic de la spate unde va fi rampa mai dificila. Ma urc pe bicla si o iau in sus.

               Ma incearca un sentiment de deja-vu’, dar nu legat de prima urcare (reusita), ci de cea de-a doua (nereusita). Asa ca am inima indoita, ma cam gatuie frica de esec. Offf, asta imi trebuia acum.

Si incep urcarea. Eu imi aduc aminte ca sunt 2 bucati. Nimic mai fals. Pe traseu am numarat cel putin 5 parti, fiecare mai grea decat precedenta. Primele doua bucati, cele mai lungi, sunt si cele mai putin grele. Le fac destul de bine, nu simt ca am fortat prea tare. Stiu ca timpul se scurge, dar nici nu vreau sa imi blochez picioarele, mai ales ca nu mai am forma de asta-toamna.

Temperatura la mansarda arunca mercurul din termometru, ma frig si palmele, ochii se sprijina in lentile, aerul pare rarefiat deodata. Si incepe a treia bucata. Mamaaaaaa, cat de grea e! Aici ma gandesc ca as merge mai repede pe jos, dar ma scutur de ganduri negre ca gaina de paduchi, si imping in continuare.

Urc din ce in ce mai greu, am multe imbolduri sa renunt, dar nu o fac. Mai bag o volta cand rampa o cere, mai respir, apoi iar urc. Bucatile 4 si 5 sunt cele mai grele. Pare ca drumul asta e facut sa fie urcat cu liftul. Mai lipseste anuntul cu data reviziei. J Vine si o masina din spate, abia urca intr-a doua, gafaie la fel ca mine. Dar are moment si o face. Pare ca ma trage si pe mine, desi merg la fel de prost.

A cincea, ultima, parte, e cea mai grea. Aici ma lupt nu doar cu panta, ci si cu oboseala. Imi vine sa renunt, dar nu am cum. Asa ca bag volte din bordura-n bordura si urc incet-incet. Prind incredere, mersul asta imi mai da ceva aer. Si respir cu bucuria unuia salvat de la inec.

Si gata, o fac. Urmeaza un plat de vreo 100 de metri pana la capatul segmentului, asa ca nu ma las, am un timp de batut, si trag pana trec de coama. Intorc, ma dau jos de pe bicla, admir peisajul, bag un zambet pe toata mecla si ma minunez de ce am facut. Desi nu credeam, am batut-o. JJ

Ma trag in poze, dau un telefon sa anunt ca am ajuns cu bine, bag ceva lichide, si ma pregatesc de intoarcere. Ma asteapta un drum oarecum la vale, dar sunt destul de obosit, ma resimt dupa efort. Totusi, nu am motive de ingrijorare, stiu ca dupa 16.00 se va face frig de adevaratelea. E doar 14.30, asa ca sunt in grafic. Dar nici la pas nu pot merge, asa ca mentin un ritm cat pot eu de ridicat, mai opresc la poze, ma bucur de razele soarelui si de reusita mea de astazi.

Drumul s-a scurs lejer pe sub roti, fara incidente, doar ceva crampe pe o coborare unde am vrut eu sa fiu racheta sol-sol, in rest nimic notabil.
Cand ajung acasa, Strava face figuri si nu vrea sa imi salveze tura. Ce ma fac, dar ce ma fac? Sunt foarte curios ce timp am scos (m-am uitat la ceas cand am ajuns sus, si imi dadeau vreo 11-12 minute, destul de slab), asa ca tre' sa fac cumva sa sincronizez telefonul cu serverul. Si pana la urma imi iese. Loc ocupat 6, timp 9.30. Esteeee! E un timp bun pentu conditia mea de rama leshinata, dar am de gand la primavara sa ma mai dau o data.

O zi super, o tura super, o urcare super-grea dovedita.