Normalitatea altora

     Azi am chef de scris. Sau, mă rog, aveam de dimineață. Acum, pe seară, nu prea mai vine ideea și cerneala curge cu pauze. Deh, dacă mi-a plăcut să stau afară cu telefericul în sus, să mă bucur de primăvara asta caldă și uscată, acum nici cleștele nu mă mai poate ajuta să scot ceva din cenușiu. Să le ia naiba de cuvinte, le arunc pe foaie, amestec laptop-ul cu un ciocan de cauciuc și îl intorc pe o parte, vedem ce izvorăște! 

     Am trăit în ultimele zile niște experiențe care pentru mulți alții ar fi normale. De exemplu, am vândut o bicicletă, prima mea bicicletă, tocmai la Timișoara. Am vorbit cu omul, i-am trimis o poză cu documentul de livrare iar el mi-a pus banii în cont. Fără comisioane la curier, fără poze cu buletinul sau banii de transport în avans în contul meu. Doi oameni care încheie o afacere și își respectă partea. Așa văd eu normalitatea, de aia îmi place mie la Gentleman's Race, fiecare își respectă onoarea și adversarii, nu e nimeni păcălit. Problema mea e că eu așa am făcut tranzacții până acum, am cumpărat și am vândut chestii fără să am parte de țepe, păcăleli și abureli. Și mă tot mir când se întamplă așa. Așa da normalitate! Dar lumea mă avertizează că o să vină ea și ziua în care o să mi-o iau! Eu sper doar să fie suma mică! 😀😀😀😀 

     Pe afară lumea începe să traiască așa, cu gratii la minte, și iese cu hartia semnată la cur și nu face trei pași pe lângă traseu că ne dă garda amenzi nelegale. Joac-o p-asta! Păi bine, dom'le, noi am stat în casă de teama unor repercusiuni iluzorii!? OK, eu am stat de teamă de boală, nicidecum de amenzile alea record în lume, dar oricum, am fost fentați frumos. Ce mai contează legea și Constituția când trebuie să ne luptăm cu covidu' lu' chinezu'!? Asta-i alta discuție, nu am chef de contre, dar ideea e că am început să ne obișnuim și cu acest trai pe trainer, cu bicicleta pe loc, cu pedalatul la bec, noroc că am curte și mă bronzez natural și mă aerisesc la căpocul obosit de gânduri și necurat! Nu vreau să devină normalitatea mea, a noastră, dar cum aș putea să mă lupt să nu ajung așa!? Vedem după 15...

     Apoi, la tv au început cursele on-line, cu băieți și fete PRO, care se întrec pe trasee virtuale și jură pe roșu că sunt curați și nu trișează cu vreun mega-ventilator care să le sufle în pânze din spate! E interesant, destul, dar nu cât să mă țină în fața ecranului. Mă plictisesc desenele animate și numerele legate de watt-i și telemetrie fără spectacolul de pe marginea drumului, pus la dispoziție de natură sau creionat de niște nebuni suporteri ai bicicletei. Nu are farmec, e ca și cum ai mirosi o floare cu masca de gaze pe față. Nu mai zic că Alex Ciocan și alți comentatori depun o muncă mai intensă pentru a ține atenția trează. Iartă-mă, Ciocane, dar nu m-ai convins, m-am dus în curte să mă uit la cer și vișine verzi. Încă nu pot să accept aceste curse, nici eu nu alerg așa, nu mă întrec cu alții pe calculator. Încă...

     Mă duc la cumpărături cu masca pe față, cu hârtia pe spate, toate actele în regulă, mă duc unde zic că mă duc. O viață cam teleghidată, fără scânteie, fără ocolișuri, fără vânt de față pe bicicletă, fără oameni în jur. Doar posibili purtători de viruși. Toți. Ce ne-am tampit! Poate după 15 începem să ne vedem cu alți ochi, cu alte ocazii, cu alte destinații. Că prea am anulat toate vacanțele ca să ne concentrăm în case și în minte. Și am rămas și fără nebunia noastră netratabilă dar plină de tratament! Hai cu bicicleta, vărule! 😀 😀 Sau cu orice, numai să ne întrecem!

Eliberarea fizică din închisoarea mentală

     Nu credeam vreodată că e posibil așa ceva, dar am reușit "performanța" de a ne închide mintea într-o cușcă construită de îngustimea minții onoratei conduceri a acestei lumi. Am început să ne agățăm de o posibilă viitoare permisie pentru plimbare de parcă am câștigat deja la loto. Ne-am încătușat mintea cu propriul acord, ne-am lăsat gândurile pe mâna unui vrăjitor cu poțiuni mai slabe decât vrăjile mamei Omida. Ne încărcăm viața cu gândul că într-o zi o să ieșim afară și acceptăm tacit pușcăria cu porți deschise din prezent. Am ajuns mai rău ca animalele de la zoo, dependente de o mână de mâncare, nu mai scoatem gheara prin gard și nu ne mai interesează ce e afară. 

      Din păcate, nu numai fizic stăm în casă, ci și mental. Gândurile ricoșează din pereții casei ca ecoul vocii într-o peșteră luminată de o bleagă lumânare. Întunericul cuprinde până și ultima sclipire, ne amăgim că suntem sănătoși si o trecem la plusuri. Dar nu reușim să deslușim tainele zilelor pe care le trăim. Dăm pe repede înainte zilele astea anoste, în care băgăm bicicletă pe trainer sau ne învârtim prin cartier, alergăm în curte și ne bucurăm că pe balcon e soare. Muică, ce sclavi am ajuns! Departe de mine gândul de a poza într-un mare eliberator, fiecare își poartă crucea și are mânerul ușii la îndemână. La fel și cheia de la lacătul pus gândirii noastre de teama indusă și nesiguranța lui mâine. Atunci de ce e atât de greu să gândim dincolo de gard, dincolo de geamuri? Știu că nu o să primesc un răspuns clar, avem atâtea gânduri, avem atâtea scuze.

      Eu, de exemplu, nu am ieșit cu bicicleta pe afară pentru că mi-e teamă că dau de vreun creier puternic, îmbrăcat în polițist și îmi iau o amendă doar așa, că am casca albă și nu neagră. Sau că am bifat ceva greșit pe declarația care a devenit biletul nostru spre curtea pușcăriei, la aer. Mergem de parcă am furat ceva, ne uităm peste umăr dacă nu avem masca la gură și doar în buzunar, verificăm datele de pe declarație de parcă aplicăm pentru viza de State. Ne tremură chiloții chiar de e cald și nu mai bate vântul în buzunare. Cineva zicea că lumea se va schimba ireversibil. Dar poate reușim cumva să facem schimbarea în bine, sau măcar să o facem în beneficiul nostru, să nu ne facă rău.

      Nu mă interesează de noua ordine mondială, cine caștigă și cine pierde din acest război al lumilor și al intereselor. Vreau doar să ieșim întregi la minte din labirintul construit în jurul nostru, dar mai ales în jurul gândurilor noastre. Așa că îmi fac planuri cu prima ieșire pe bicicletă, în afara curții/casei, la asfalt și mașini. Oare o să mă sperie tirurile, câinii? O să fim mulți pe biciclete? Scuipăm în sân și ne ciupim, ca să fim siguri că nu visăm?! Oare frica de căzături în pluton (chiar și de maximum 3 persoane) va fi înlocuită de teama de un strănutat!? Ciudată vreme vine! Hai să nu ne facem așteptările ciudate. Să fim normali în măsura în care normal va fi cel care se adaptează mai repede la noile reguli sociale și condiții de viață. Să-mi bag picioarele, și era așa de bine cum eram! O luăm de la capăt, spre nu-știm-unde, până nu-știm-cand. 

      Sigur că există o parte pozitivă și în povestea asta, așa cum există în orice în viața asta și după. Poate acum mersul cu bicicleta va înlocui mersul cu transportul în comun sau chiar mașina personală, lumea va privi cele două roți cu alți ochi de pisică și nu va mai strâmba din nas când o bandă e luată de la mașini și înmânată ca un premiu demult meritat bicicliștilor. Avem ocazia să ne trezim mai deștepți și mai pregătiți pentru provocările urbane. Chiar, tu ce ai facut cu timpul pe care l-ai avut în plus? Da, da, timpul câștigat ca urmare a anulării plecărilor de tot felul. L-ai folosit cu "folos"?! Eu am petrecut și mai mult timp cu familia. Parcă Dumnezeu mi-a ascultat dorința. Și mi-a dat să mă satur! 😀😀😀😀😀😀 

     Așa că, dragii mei, abia aștept 15 mai să mă dau pe șoselele patriei, cu unul sau doi colegi de drum. Menage a trois să fie, cu schimb de trenă! 

Vrum-vruuuum!!!!

Ziua mea

     Sunt un norocos! Nu știu ce să pun pe primul loc între motivele pentru care mă consider norocos. Familia mea, viața mea, bicicletele mele, nebunia mea. Plus alte chestii mici care adaugă farmec și culoare vieții mele. Una dintre ele e faptul că nu îmi aduc aminte când m-am trezit ultima oară cu ceas deșteptător. Cred că anul trecut când mergeam la birou pe bicicletă și trebuia să mă scol la 4 jumate, să bag ceva la ghiozdan și să o iau pe cursă spre Pipera. De atunci a trecut ceva timp și s-au întâmplat atât de multe, mai ales bune. Cele rele s-au spălat demult.

     Acum, mă trezesc de dimineață pe la 8 sau 9. De cele mai multe ori cafeaua e deja facută, mă așteaptă. Dacă e frumos afară, o beau în curte împreună cu soția. E bine. Azi vorbim. E și mai bine. Câinii stau grămadă lângă noi, ne sufocă dragostea lor necondiționată. Cafeaua se termină repede, trebuie să încep munca. Emma se trezește și face pișu, cu mine. Mergem la baie și vorbim despre vise. Și despre noua ei cameră. Și canapea. Și dulap. Și tot. E fericită. Roblox si Cocolix de pe youtube au căzut în plan secund. Ea se schimbă si începe o nouă zi de copilărie fără nori. Eu mă apuc de muncă, stau în pijamale și mă conectez la griji. Rezolv problemele oamenilor, pe ale mele, mai iau pauze, mai ieșim în curte, ne jucăm, stăm de vorba, mai facem planuri. Ia-ți liber ca tre' să schimbăm ceva la casă! Boon, alte griji! Ne certăm, e bugetul prea mic, timpul prea scurt. Dar când mergi cu bicicleta ai timp, nu!? Hait, m-a prins! Știe că azi TREBUIE să fac antrenament, cam așa îmi sună mie ideea de ciclism. Trebuie să orice. 😀 Mă bucur că mă înțelege și mă lasă în tratamentul meu.

     Am o fereastră de o oră jumate, de la familie și de la muncă. Mă duc să îmi iau echipamentul, montez bicicleta pe trainer. Știu că te întrebi de ce o montez de fiecare dată, dar îmi fac "tura" afară în curte, așa că nu mă risc să o las noaptea, poate plouă. Îmi iau două bidoane de apă, bag și o banană în buzunar, poate mi se face foame. Îmi iau un prosop că îmi intra soarele în ochi. Mănuși nu pun că mă bronzez cu urme. Pantofii stranși, sus pe șa. Încep să mulinez. Am cam vazut toate cursele și mă plictisesc tare, asa că amu' bag muzica de pe youtube. Nu știu cat de potrivită e pentru intervalele mele, când e prea ritmată și eu tre' să mă incălzesc, când e prea lentă și eu tre' să rup fașul. La naiba! Iar mă plâng, parcă sunt Oprea, zău! 😀 😀
     Azi am în plan să fac câteva reprize tari, de câte un minut la maximum și apoi revenire 4. Așa că bag 15 minute de încălzire, sau 20, că e timp azi, o oră jumate am pentru mine. Hai cu 20 de minute de încălzire, cu vreo 3 reprize de câte un minut la turatie mare. Nu dau cifre, pentru că fiecare își știe ritmul lui, nu mă iau după nimeni, m-am testat și am văzut ce îmi trebuie. Măcar la partea de încălzire. Am timp să vorbesc cu soția, mă uit la norii care îndrăznesc să îmi strice bronzul timpuriu. Vântul bate frunzele proaspăt înverzite și miroase a vacanță. Bine, bine, toată viața mea miroase a vacanță, dar e altă poveste. Iar mă întorc la pedalare, un minut cu o cadență mare, crește pulsul, pipota, mușchiul. Apoi mulinaj alert, nicidecum încet. Am o boală cu numărul de kilometri parcurși, așa că încerc să țin media sus, dar e greu rău pe trainer, cu cât crești viteza, cu atât crește și rezistența pe care o pune la roată. Iar mă plâng, iar Oprea. Te pup, nebunule! Mai bag 2 reprize scurte de cadență mare și trec cele 20 de minute din viața mea de încălzitor.
     Mă pregătesc de minutele alea lungi. Îi dau din prima tare. Sare "acul vitezometrului" ca prețul la benzină când crește euro, plămânii se încing, picioarele sunt docile, chiar dacă se umflă rânza-n ele. La naiba, secundele alea sunt niște melci, abia se târâie. Tre' să adun 60, îmi dă cu virgula. Dar e doar primul minut, nu e atât de lung. Trece. Vin 4 de mulinare, parcă respir. Ale naibii, trec minutele de revenire mai repede decât secundele de tras. Incă o dată, timpul e relativ. Einstein, știi bancul cu timpul!? 😀😀 Trec cele 4, vine ăla singur și dureros. E al doilea, cu aceeași poveste cu plămânii și piciorele, trece mai greu decât primul, dar trece. Iar plajă și relaxare timp de 4 minute. Scade pulsul, beau apă, că nu bag electroliți acasă, mă șterg de sudori și îi trimit la casele lor, și pregătesc runda 3. Frate, ce repede vine! Parcă e covid, zău așa, vine repede și pleacă greu.57, 58, 59, 00 - gata! Forjăăăă! Nu vă imaginati că e o cohortă de tătari în urma mea și ridicăm praful în Deșertul Gobi, dar simt că am aripi. Soția se miră că mă chinui așa. Iși face cruce în gând și scuipă-n sân! Tulai, Doamnie, baciu meu îi cu căpocul! Ni, la el, cum trage! Hoo, măăăă, că îți stă ceasul! Eu nu aud gândurile ei opritoare, mai am niște secunde de chin. Încerc un sprint la final, arunc flăcări prin ochi și le sting cu sudoare. E gata și ăsta! Mai "ie" două, vărule!
     Pulsul scade mai greu, mai aștept până beau. Una lume zice că e bine să bei înainte să ți se facă sete, altă lume zice să bei cand ți-e sete. Eu beau când am chef. Huoo cu regulile voastre general valabile, o să le discut eu și pe alea acilișea. hai să beau, zic. Gândul se duce spre norul care a blocat soarele, iar pielea mea transpirată simte vântul o idee mai rece. Pielea de găină nu mai e la modă, a mea e de curcă obo (așa se zice acum la "obosită", da!). Răcoare, finule, ce te zgribuliși așa!? Mai am două. Am trecut de jumate. Asta e punctul în care eu de obicei scap gândul pe câmpiile cu tractoare și mă culc pe ambele urechi. Psihicul meu deșucheat își bate joc de cursele și turele mele, ia de bun ce am făcut în prima jumate și pleacă la colindat în a doua. Dificilă treabă să îl aduc înapoi pe trasă. Doctorul meu și canapeaua lui nu mai fac față, își iau liber de la a trata un ștrengar ca mine. Sunt pe cont propriu. Trec alea 4 de revenire, vine al patrulea de chin. Ochii la garmin, să am măcar turația bună, mă uit la genunchi că sunt prea frumoși iar quadricepșii functionează ireproșabil. Femuralul e pitit de cracul timid de lung al pantalonilor scurți, dar lucrează și el. Sunt o statuie umblătoare-stătătoare a lui David. Poezie în mișcare, ce să mai! Gândurile astea ar trebui să ajute secundele să treacă mai repede, dar ele se incăpățânează să întârzie. Hai să fiu atent și la ritm. Hip-hop din '90, feblețea mea. Acum e Gangstarr, le zice bine fratele meu negru! Ritmul e bun, parcă, dar mergea și o idee mai repede. Ete, gata, 59,00. S-a dus, mai e unul. Două guri de aveam și nu respiram cât doream. Dar nu mai e nevoie. Așa mă amăgesc mereu, că e ultima oară când fac asta, ca pe urcările grele din viața mea pe două roți. Și imediat ce se termină, mai vreau o dată! Așa și azi. Parcă îmi pare rău că mai e doar o repriză. Palma pe care mi-o dau transformă tristețea în zâmbet: Oaie, mai e doar unul! 😀😀
     Astea 4 minute trec la fel de repede, dar parcă nu îmi mai e teamă de acest ultim interval. Pentru că e ultimul, după efortul depus, e cel mai greu, deși mental eu sunt pe plus. Memo-plus, că nici nu o să mai știu cum mă cheamă! Hai cu revenirea. Imi vine să las pedala de tot, dar nu am voie, o țin sus, așa cum am plănuit. 4,3,2,1. Apoi număr secundele până la chin.
     Să vină pompierii, am luat foc! Am tendința idioată de a porni tare ca să am de unde să mai las spre final. Dar sunt prea tembel și dau prea tare! Picioarele au banderola albă, e grevă japoneză. Plămânii vor publicitate. Ochii mă privesc din afara capului. Transpirația mi-a spălat creierul. Pulsul e în urechi, are un ritm dance, rap-ul e depășit. Nu mai auz muzichie, nu mai văd curtea. Privesc, sau cred că privesc, doar genunchii de greier dansator într-un picior. Parcă mă strâng un pic și pantofii. S-or fi udat șosetele? Ce bine că m-am epilat, mă bronzez fără tufiș. Chelia lucește în soarele arzător. Verific cu privirea dunga unde m-am bronzat ieri. Azi am ținut mâneca mai sus! Mare realizare! Haide, frate, cât mai am!? Câââââât!? 30 de secunde!? Mai mult ca o partidă reușită de sex! La naiba! Mă dor toate! Încerc să apăs cu greutatea corpului în pedală, nici gând să mă ridic, că o să cad grămadă și mă fac de băcănie în fața soției! Bine că a plecat în casă și nu mă vede livid. Încă 20 de secunde. Gâfâi, spumeg, icnesc, cred că respir, muzică nem, care vânt!?, ce soare!?, niciun gând. 10. Trag de mine, de picioare. Cred că împing în pedale. Levitez?! 5, degete la o mână. 4, puncte cardinale. 3, treimea sfantă. 2, poli. 1, eu. GATA!
     Știi ce e ăla black-out?! Când rămâi fără semnal și se face ecranul negru? Asta trăiesc eu. Noroc că am un trainer țăpănos și stă drept, cu mine strâmb. Lumea se clatină, gândurile nu. Revine imaginea, respectul de sine crește, arăt ca dezgropat la 77 de ani, dar trăiesc. Am bifat-o și p-asta, trăiți-ar! Hai cu niște apă, hai cu niște aer, hai cu niște picioare. Deocamdată pedalatul e doar reflex. Mai am totuși 4 minute de revenire. Acum și astea s-au lungit! Huooo din nou! Dar le fac cu altă stare de spirit. După ele mai am 15-20 de minute de revenire. Am timp să ascult muzică, mă gândesc la ce drum aș fi bântuit azi, arunc un gând spre frații noștri plecați dincolo, mă racoresc la gândul că am băgat și azi o tură bună. Pentru ce, nu știu! Dar e bună! 😀😀
     Îmi revine sângele în obraji, mă las bătut de vânt, mă re-conectez la azi. Înapoi la viață, visătorule! Gata plimbarea eliberatoare, mergem înapoi la muncă și la responsabilități. Duș, haine noi, minte mai limpede.
   Sigur că mă întrebi de ce nu investesc în aparate de măsurat efortul care să mă ajute la antrenamente, dar la aproape 40 de ani, nu văd rostul. E de ajuns că mă dau, cât pot eu de mult și/sau bine, roata se învârte și provoacă bucurie. Asta e tot ce contează pentru ciclismul din mine.
     Multumesc frumos pentru atenție. Lecția s-a încheiat! Bună! Ziua! 😀
     E 1 mai. Cu micul, hai! 😀