Tot mă gândesc de unde să încep să scriu o carte. Cum ar fi să vorbesc despre viața mea?! Nu interesează pe nimeni, clar, dar pot încerca. Unii "experți" zic că e bine să scrii zilnic ca să te antrenezi, să scrii din ce în ce mai bine. Dar despre ce să scrii în fiecare zi? In primul rând că nu e timp pentru așa ceva. Dar dacă vrei ceva în viață, trebuie să depui un minimum de efort, așa că treizeci de minute pe zi nu ar trebui să fie prea mult, zic. Încercăm.
Azi, miercuri, 21 septembrie 2022. O zi rece, după o noapte scurtă și fără vise. Mă trezesc înainte de program, adică pe la 7 fără un sfert. Ne pregătim prin baie și pornim spre cafele adulte și mic dejun la copil. Frig afară, cald în cană, viața e iar frumoasă. Emma nu mănâncă prea mult dar vorbește să compenseze. O admir că e în formă, eu nu îmi aduc aminte cum eram la 7 ani, dimineața, înainte de școală. Pesemne că tăceam ca un turc mut și blestemam în gând școala. Habar n-am. Ea are mereu chef de școală, de oameni, și deși uneori mai trage de ochi, niciodată nu s-a chinuit să se trezească. Facem glume, vorbim despre teste și teme, clasa I are provocările ei dar nu e grea, zău așa. Ne descurcăm.
Hrănim câinii și vrăbiuțele înainte de a pleca, luăm ghiozdanul în spate și gluga pe cap și pornim. E rece și în mașină încă nu e cald, dar nu tremurăm. Traficul e normal, adică e aglomerat, deci nu e panică. Noi mereu plecăm la 8 fără 20, același traseu de fiecare dată, cu strecurat pe banda 1 și stat la cozi unde e roșu. Demult nu mă mai stresez în trafic de la trafic, îi las pe oameni să treacă înaintea mea, cer și eu voie și mă bag când pot, roata se învârte în liniște. Normal că te mai enervezi când o vacă îți bagă ugeru-n față, dar o trimiți la grajd și îți vezi de drum. Nu poți să rămâi inert la prostia oamenilor, dar poți limita daunele pe care ți le produc la căpoc trecând cât mai repede peste nemulțumirile provocate de idioți.
La școală ajungem aproape mereu primii, nu că ne propunem, dar întârziatul e o bubă prea mare și nu o dorim pe carnetul de elev sau pe cel de părinte. O conduc pe Emma cu privirea până intră în scoală, nu mă grăbesc nicăieri, și chiar de m-aș grăbi, tot pot să "pierd" două minute pentru ea. Drumul de întoarcere e mai aglomerat, dar nu e stres deloc, munca mea începe când vreau eu, dar nu mai tarziu de 10, că bate la ochi și la evaluări. Pot să spun că mă grăbesc mai mult când am de făcut o tură cu bicicleta, că e timpul limitat. Nu pot să stau prea mult, că e munca. Și după-amiaza nu pot ieși, pentru că e familia. Dar e bine, nașule, nu e ca și cum mă plâng. Știu oameni care trebuie să iasă pe la 5 dimineața. Păi ăla e chin, pe bune! Dar azi fac pauză, am muci și mă încearcă niște stări de răceală, așa că time-out de la efort. Sufăr mai puțin ca înainte atunci când nu ies, acum bag micul dejun și mă uit la Campionatele Mondiale de ciclism din Australia. Niciun favorit azi, așa că doar ascult comentariile și încep munca, să am un program lejer. Trag tare dimineața în speranța că amiaza e mai lejeră. Am luat-o pe Emma de la scoală, altă poveste, o zic altădată. E ora 1 acum, mă gândesc la mâncare, nu mai am chef de muncă. Hai că fac pauză. Revin.
Gata masa, sărutmâna, Frate, acum mi-e somn. Ar merge o cafea mai degrabă decât o moțăială bleagă. Fac câteva mișcări, îmi revin și revin la treabă. Hai că se poate. Nu știu dacă mai scriu azi. Încerc mâine. Pa mie!😃
 |
| Înjuri sau râzi? |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu