Scriitorul din mine tot merge în parc, mai ales că acum fac pauză de două săptămâni de la bicicletă și am nevoie de aerisiri multiple la cenușa de sus. Stăm aproape de parc așa că mergem aproape zilnic la plimbare. A venit toamna și a schimbat culorile mai ceva decât ecranul curcubeu pe care îl puneam în fața tv-ului alb-negru să vedem și noi "color". Pleca Jerry maro din dreapta ecranului și ajungea roz în stânga. Marfă, nu aveai nevoie de prafuri pe vremea aia, zău. Reviu. Parcul e viu, deși vine toamna, temperatura scade dar numărul de oameni veniți la plimbare /mișcare e la fel. Îmi place că nu e prea aglomerat ca să devină obositor dar nici pustiu ca să devină cimitir. Mergem cu role, dar băgăm și alergare și balansoare, am început deja să reținem câteva figuri și în scurt timp o să ne salutăm cu lumea pe pista de biciclete. Nu e atmosfera aia de parc dintre blocuri, cu multe țipete și mulți părinți, poate Emmei i-ar plăcea, dar eu cu siguranță aș sta pitit pe undeva ca să nu trebuiască să vorbesc cu lumea.
Nu te panica, sunt tot eu, ăla volubil, dar pare că pandemia asta m-a sălbăticit de tot. Nu mai vreau să vorbesc cu nimeni, mă bucur de liniștea din parc atât cat îmi permite Emma, vorbesc doar dacă trebuie. Am observat asta și la cursa de la Pucioasa când îmi părea rău dacă mă prindea cineva din urmă, că trebuia să vorbesc cumva cu ei. Norocul meu că eram atât de piftie că ei mergeau mai departe și eu rămâneam singur, atât de siiiiiiinguuuuuuuuuuuuuuuur. Rahat de melodie, zău, dar ce bine îmi prindea. Nu știu dacă era o chestie de conservare a energiei și impunerea unui ritm propriu forțelor mele, dar nu aveam chef să merg în grup cu nimeni. Pesemne mânecile de la cămașa cu nasturi la spate trebuie înlocuite cu unele mai lungi și mai strânse, că parcă nu mai răspund la tratament și o iau pe arătură când nu e sezon de însămânțări.
Tu ce zici, ne-a afectat atât de tare izolarea? Și tu ai problema asta de apropiere? Că doar nu e vorba de a împărtăși intimități cu nimeni, doar vorbe goale cu oameni cu care împart aceeași pasiune sau un interes comun. Am zile când merg să o iau pe Emma de la școală și stau mai retras, până apare copilul și mă proptesc în fața porții să mă vază. Până atunci, Omul Invizibil. Aș putea să dau vina pe interlocutori, că nu îi cunosc prea bine și subiectele ar fi prea fade ca să mă exprim, discuții despre vreme, căldură, program, orar, teme. Greșesc eu că nu am mereu chef de vorbă ca să fie? Întotdeauna m-am considerat o persoană deschisă, căreia îi place să comunice, că de aia și reușesc să îmi fac treaba la muncă atât de bine, că îmi place să vorbesc mult și bine până se plictisește lumea de mine. Noroc că au nevoie de ajutorul meu și nu au scăpare, altfel, vorbeam singur ca radioul.
Încerc să mă montez și să ies din zona de confort tocmai pentru a încerca să mai aflu chestii noi, dar mă blochez când îmi zic că nu prea aș pierde timp prețios cu subiecte (nu neapărat persoane) puțin interesante. Spre deloc chiar. Sunt sigur că și ceilalți mă privesc la fel, că nu am observat nicio stea pe fruntea mea, sau pe umeri nici atât. Măcar când mergem la zile de naștere suntem puși într-o cameră și trebuie să vorbim. Să vezi ce e atunci de mine, zici că sunt pe alcool d-ăla bun și îmi merge toaca precum aia de la mânăstire înainte de slujbe. Noi să fim bine, că subiecte de vorbă găsim peste tot, mereu. Hai la revedere, până nu mă supăr și scriu doar pentru mine!😀😀😀😀😀
 |
| Toamna pe uliță |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu